„Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume…” (I In 2, 15)
Suntem convinşi că cei mai mulţi cititori, ostaşi sau nu, privesc cu admiraţie şi respect cele două expresii ale Bisericii. Desigur, unii sunt mai ataşaţi de una, alţii de alta, alţii de amândouă în aceeaşi măsură. Din păcate însă, unii credincioşi mai apropiaţi de mănăstiri şi chiar unii monahi nu văd cu ochi buni Oastea Domnului. La fel sunt şi unii ostaşi care privesc cu reticenţă monahismul, deşi ambele lucrează spre folosul mântuirii oamenilor, făcând parte din aceeaşi Biserică Ortodoxă, având aceeaşi învăţătură şi împărtăşindu-se cu aceleaşi Sfinte Taine. Amândouă s-au născut ca o necesitate în Biserică, la timpul lor, şi au marcat pozitiv istoria şi viaţa duhovnicească a Bisericii.
Despre apariţia monahismului sunt mai multe păreri. Ce ştim sigur e că s-a dezvoltat în secolul IV după edictul de la Milano, prin care s-a dat libertate creştinismului. Însuşi împăratul a devenit creştin ajutând la dezvoltarea şi răspândirea credinţei creştine, dar şi la apărarea ei prin organizarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea. Desigur, cu câteva excepţii, creştinii n-au mai trecut prin persecuţii, ceea ce a făcut ca tot mai mulţi să îmbrăţişeze noua religie. Pentru că nu toţi au intrat şi cu dorinţa sinceră de a trăi după învăţătura creştină, dar şi pe fondul libertăţii de care se bucura Biserica, viaţa duhovnicească a creştinilor, treptat, a slăbit. În contextul acesta, unii creştini dornici de o viaţă mai aspră au privit lumea cu ofertele ei generoase [ca fiind] un spaţiu riscant, amăgitor, duşmănos, pierzător, în timp ce pustia, în ciuda ofertei sale extrem de sărăcăcioase, sau tocmai de aceea, este un spaţiu favorabil, izbăvitor, împlinitor. Pentru ei, lumea duce la moarte, iar pustia la viaţă. (Patericul Mare, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2016, p. 48).
Monahismul a păstrat viaţa duhovnicească autentică şi, la nevoie, chiar a tras semnale de alarmă, întâmpinând unele derapaje sau abuzuri ale unor împăraţi sau chiar ierarhi. A format foarte mulţi oameni de o înaltă ţinută duhovnicească care au ajuns să păstorească Biserica. Până astăzi, mănăstirile care au viaţă monahală sunt adevărate oaze de linişte, reculegere şi rugăciune, unde foarte mulţi, din lume, aleargă să se despovăreze de păcate şi să se încarce sufleteşte.
Oastea Domnului a apărut în alt timp, dar într-un context asemănător.
După Marea Unire, când s-ar fi aşteptat ca românii să se unească şi în dreapta credinţă, ţara a devenit tot mai dezbinată. Apăreau false credinţe ca ciupercile după ploaie. Aceasta, pe fondul îndepărtării oamenilor de Dumnezeu, a urii şi duşmăniei, dar şi a formalismului ce s-a răspândit în Biserică. „Desfrâul, alcoolul, ura, lăcomia, vorbirea scârboasă şi neruşinată erau unele dintre păcatele ce se întindeau cel mai nimicitor… cârciumile erau din ce în ce tot mai multe şi tot mai pline, tribunalele pline, închisorile pline, cluburile politice pline” (Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. 1, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1998, pp. 18-19).
În contextul acesta, a apărut Mişcarea Oastea Domnului prin Părintele Iosif Trifa, ca o mişcare de trezire duhovnicească, în sânul Bisericii Ortodoxe Române. Prin intermediul foii «Lumina Satelor», Părintele a făcut o chemare la luptă împotriva păcatelor şi la alungarea acestora din vieţile şi casele oamenilor.
Prin Mişcarea Oastea Domnului, s-a revigorat viaţa duhovnicească în Biserică, s-a reactivat Naşterea din Nou şi lupta împotriva păcatului, citirea şi răspândirea Bibliei, poezia şi cântarea religioasă, dar şi apostolatul mirenilor.
Dacă pe unii i-au adus la Hristos şi i-au apropiat de Biserică mănăstirile şi monahismul, pe alţii i-au adus Adunările Oastei şi fraţii. Ba dintre fraţi sunt destui care au îmbrăţişat şi monahismul. Ambele sunt căi prin care lucrează Dumnezeu ca să-i atragă pe oameni la El. De aceea, orice reticenţă faţă de cealaltă cale, dintr-o parte sau din alta, este nejustificată, iar dacă mai sunt şi crenguţe uscate, cu siguranţă, sunt şi într-o parte şi în alta. Slăvit să fie Domnul!
Pr. Paul MARIAN
