Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home «…Lucrul acesta de la Dumnezeu era… » (Neemia 6, 16)

«…Lucrul acesta de la Dumnezeu era… » (Neemia 6, 16)

«…Lucrul acesta de la Dumnezeu era… » (Neemia 6, 16)

Istoria Oastei este în anumită măsură istoria lui Nee­mia.

Fiind el în robia babiloniană «avea o mare întristare în inimă» din pricină că «cetatea strămoşilor era pustiită». «Starea cea rea în care se afla cetatea sfântă» l-a făcut să ceară îngăduinţa împăratului Artaxerxe, să-l slobozească pentru o vreme să dreagă zidurile Ierusalimului.

  Ajuns în locul dorit, în Sion, «s-a sculat noaptea cu câţiva bărbaţi», a cercetat zidurile «care erau dărâmate» şi a strigat preoţilor, mai-marilor, dregătorilor şi lucrătorilor: «Veniţi să zidim zidul Ierusalimului, ca să nu mai fim de ocară» (Neem. 2, 17).

  Întru aceasta, piedici mari i-au stat în cale de la cei din afară de ziduri ca şi de la cei dinlăuntrul lor. «Foarte s-au supărat cei din afară când au auzit că a venit un om care să caute binele copiilor lui Israel». Iar poporul «plângea şi striga» şi el contra alor lui rău chivernisitori în acea vreme de aspră suferinţă, de robie în propria lor casă.

  O situaţie cum nu se poate mai grea deci pentru omul lui Dumnezeu. Şi totuşi foarte uşoară, pentru că «simţea Mâna bună a lui Dumnezeu».

  Ce a făcut Neemia?

  A întocmit o oaste de voluntari cu care să se apere şi cu care să lucreze, «punând străji zi şi noapte» (Neemia 4, 9).

  Unii zideau, alţii încărcau poveri, iar alţii le cărau. Toţi însă «cu o mână lucrau la lucru şi cu cealaltă ţineau arma. Zidarii îşi aveau fiecare sabia încinsă pe la coapse şi zideau. Fiecare îşi avea arma, mergând la apă». Noaptea se rânduiau de pază şi ziua, de lucru. Cum «lucrul era mare şi noi împrăştiaţi pe zid departe unul de altul», Neemia ţinea lângă el trâmbiţaşul, dând poruncă tuturor: Unde veţi auzi sunetul trâmbiţei acolo să vă adunaţi, că Dumnezeul nostru Se va lupta pentru noi (Neemia 4, 20).

  Când Sambalat şi Tobia şi Gheşan Arabul au văzut că «nu mai rămăseseră spărturi în zid», au uneltit să-l prindă în cursă pe Neemia, zicând: «Vino să ne întâlnim împreună în satele din şesul Ono». Ci el a răspuns lor: «Eu fac un lucru mare şi nu pot să pogor, de ce să înceteze lucrul?» Atunci uneltitorii i-au trimis epistola pe care sta scris: «S-a auzit că tu şi iudeii cugetaţi să vă răsculaţi, de aceea zideşti zidul şi apoi vei ajunge împărat». Ci el le-a răspuns răspicat că acestea toate sunt «născociri» ale lor!

  Pe de altă parte, poporul, cu suferinţele lui, cu lipsa de grijă din partea mai-marilor lui era în răzvrătire. Şi Neemia «a chemat împotriva lor o adunare mare», le-a arătat cu cuvinte de foc calea şi aşezămintele Domnului, spre a nu mai fi de «ocara neamurilor». A pus să adune «pe mai-mari, pe dregători şi poporul să-i scrie în cartea naşterilor» (Neem.7, 5). Le-a lămurit, cu Ezra preotul, cartea Legii. Şi poporul plângea când asculta Cuvântul.

Drept aceea, legământ puternic au înnoit că «nu vom părăsi Casa Domnului nostru» (Neem. 10, 39).

  Şi astfel obştea a luat aminte, «lăudând pe Domnul»; Neemia a fost pus dregător şi «12 ani n-a mâncat pâine de dregător, că era grea robie asupra poporului» (Neem. 5, 18), ci el s-a dăruit cu totul poporului.

  Cât priveşte pe «Arabi şi Amoniţi», cu Sambalat, cu Tobia şi ceilalţi, ei au fost făcuţi de ruşine prin lucrarea lui Neemia «şi toate neamurile s-au temut, scăzând foarte în ochii lor înşişi, căci au cunoscut că lucrul acesta era de la Dumnezeu» (Neemia 6, 16).

Istoria Oastei Domnului este istoria unei lucrări de temei în Biserică. Istoria înviorării din nepăsare. Istoria «înscrierii în cartea renaşterii». Alături de o pleiadă de preoţi, un «Neemia» a făcut strigare desluşită: «Veniţi să zidim zidul Ierusalimului, ca să nu mai fim de ocară». Piedici, unele mai mari decât altele, i s-au pus în cale, dar «Mâna bună a lui Dumnezeu a fost peste el». Suferinţe şi necazuri l-au învăluit, dar «Mâna bună nu l-a părăsit». Cu voluntarii ce «aveau inima pentru lucrare», el a zidit apărându-se şi s-a apărat zidind zidurile sufleteşti!

  Încercarea din urmă s-a vădit a fi de la Dumnezeu! Ereziile de «dincolo de ziduri» au rămas de ruşine, aşteptând pe Neemia «în şesul Ono». Bănuielile dinăuntru s-au spulberat şi ele prin actul înnoirii legământului: «Înţeleg să rămân până la sfârşitul vieţii mele un slujitor devotat al Bisericii şi supus disciplinei bisericeşti», vădindu-se în furtună că Oastea – prin declaraţiile solemne ale tuturor voluntarilor – este indisolubil legată de Biserică şi de trâmbiţaşul ei.

 Aşteptăm dezlegarea fericită a încadrării Mişcării în rânduiala canonică. Şeful suprem al Bisericii noastre ne stă în ajutor de multă vreme, pentru ca nici o energie duhovnicească să nu se piardă în afară de matca aşezământului părinţilor noştri.

Fraţii mei: «unde veţi auzi sunetul trâmbiţei, acolo să vă adunaţi, că Dumnezeul nostru Se va lupta pentru noi!

I. Gr. Oprişan“

    «Isus Biruitorul» nr. 20, din 12 mai 1935, pag. 1

…La care, cu bucurie, ca şi cum i s-ar fi luat o piatră de pe inimă, Părintele Iosif adaugă următoarele, la pag. 5:

Cuvântul fratelui I. Gr. Oprişan… Numărul acesta aduce o mare bucurie fronturilor şi fraţilor ostaşi. Ne-a trimis şi fratele nostru iubit, I. Gr. Oprişan de la Bucureşti, cuvântul său pentru frământarea din Oastea Domnului…

  E cuvântul înţelept, cald, luminat şi desluşit al dragului nostru luptător. Prin o minunată tâlcuire biblică, fr. Oprişan pune la punct rosturile Mişcării Oastei Domnului şi lupta ei pentru întărirea Bisericii şi a ţării noastre. Şi arată în chip luminos drumul ei de lumină pentru viitor.

E o precizare minunată care va rămâne în istoria Oastei Domnului.

Fratelui nostru iubit îi trimitem îmbrăţişările noastre şi ale tuturor fraţilor de la fronturi.“

Precizarea sa, într-adevăr… a şi rămas în istoria Oastei, după cum au mai rămas şi altele, multe, din precizările făcute de fr. Oprişan în momentele de inspiraţie ale lui, din stările bune ale vremii sale duhovniceşti.

Ce păcat însă că tocmai el însuşi n-a rămas statornic în aceste precizări…

Traian Dorz,  din “Istoria unei Jertfe”, Vol. II

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *