Este cunoscut faptul că vindecarea omului se face de către Hristos în Biserică. Omul se liberează de patimi şi ajunge la luminare şi desăvârşire prin mijloacele probate şi verificate de veacuri. Aceste mijloace sunt învăţătura Noului Testament şi, prin extensiune, scrierile Sfinţilor Părinţi, cărţile de cult, Sfintele Taine şi legătura vie şi dinamică cu un părinte duhovnicesc care, desigur, trebuie să fie în viaţă. În vederea creşterii duhovniceşti, este de mare folos citirea şi ascultarea învăţăturii Mântuitorului din Noul Testament, dar Noul Testament este o carte a Bisericii, nu este Biserica însăşi. Biserica are mai multe mijloace de vindecare, Noul Testament fiind parte dintr-un întreg. Dacă pentru vindecare şi luminare toţi avem nevoie de evanghelizare, în aceeaşi măsură avem nevoie şi de celelalte mijloace duhovniceşti. Lucrarea sfinţitoare a Bisericii cuprinde lucrarea de evanghelizare, dar totodată o depăşeşte. Ne este drag să vorbim de necesitatea şi valoarea evanghelizării, pentru că este o lucrare pe care o facem şi noi. Dar dacă recunoaştem şi celelalte mijloace de sfinţire, oare nu ar trebuie să le punem şi pe acestea în lumină? Pentru a înţelege mai bine că desăvârşirea în Hristos este identică cu îmbisericirea, vom face legătură între această temă şi anumite adevăruri de căpetenie.
În primul rând, mergem la biserică nu numai pentru o întâlnire de duminică, nu numai pentru împlinirea unei datorii faţă de „templu”, ci mergem ca „să ne umplem de viaţa lui Dumnezeu”, ca „să vedem lumina cea adevărată”, „să primim Duhul cel ceresc”. Deşi toţi suntem chemaţi să primim aceste daruri la măsură deplină, desăvârşită, nu înseamnă că acest lucru se întâmplă cu toţi oamenii. Realitatea ne arată că cei mai mulţi nu se ridică la măsură deplinătăţii, de aceea suficienţa de sine în urma mergerii la biserică este o primejdie reală.
În al doilea rând, Sfânta Liturghie şi cele Şapte Laude ni-L descoperă pe Hristos ca Miel şi Împărat, în umilinţă şi în slavă, pe drumul crucii şi în lumina învierii. Noi suntem chemaţi să urmăm pe Hristos, în Ghetsimani, pe drumul Crucii şi în bucuria învierii. Aceasta este îmbisericirea. Omul se luptă să fie alături de Hristos în viaţa sa de zi cu zi prin rugăciune, prin răbdarea necazurilor şi împlinirea poruncilor, dar urmarea lui Hristos se face şi în chip liturgic. Anarhia sectară s-a născut atunci când omul a despărţit în mod artificial calea morală de calea liturgică de a urma lui Hristos, iar, în timp ce a exaltat calea dintâi, a diminuat-o până la atrofiere pe cea de-a doua.
În al treilea rând, chipul lăuntric al celui desăvârşit este conform cu chipul lăuntric al Bisericii, de aceea el este mistuit mereu de dorul prorocului David: „Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta ca să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele”. Aşadar, îmbisericirea nu este o convenţie între preot şi credincios, pe care „trebuie să o respectăm ca să dăm dovadă de ascultare”, ci este un proces de sfinţire, de înălţare şi înnoire.
În al patrulea rând, omul este chemat să trăiască în chip bisericesc sau liturgic în inima sa. Convenţiile morale şi pietismul pot fi depăşite numai printr-o intensă viaţă liturgică şi ascetică. „Pacea lui Dumnezeu care covârşeşte mintea” la care toţi aspirăm este ajunsă atunci când în viaţa omului „defăimarea este primită ca laudă, când pierderea a devenit câştig şi când moartea este prilej de a intra în viaţă”. Aceasta este desăvârşirea, aceasta este îmbisericirea. Omul ajunge la această stare înaltă nu numai printr-o moralizare (evanghelizare) intensă, ci prin toate lucrările sfinţitoare ale Bisericii.
O, iubiţii mei fraţi, am făcut aceste precizări pentru ca să nu pierdem acest echilibru. Căci se poate întâmpla următorul lucru: când auzim de importanţa şi valoarea evanghelizării, să ne înseninăm cu toţii faţa, dar când ni se vorbeşte de valoarea şi necesitatea îmbisericirii, mulţi să fim nedumeriţi, iar unii chiar să ne tulburăm. Acest echilibru va trebui să-l recuperăm. Trecând prin vremuri crâncene, în mintea noastră s-a petrecut o pervertire gravă: valorile dragi frăţietăţii noastre, care ar trebui să ne sporească dragostea faţă de valorile Bisericii şi să le pună în mai mare lumină, au devenit adesea piedici şi nori care pun în umbră lucrările sfinţitoare ale Bisericii.
Preot Petru RONCEA
