„De atunci a început Iisus sã propovãduiascã și sã spunã: «Pocãiți-vã, cãci sa apropiat Împãrãția cerurilor” (Matei 4, 17).
Cu acest cuvânt a început Domnul Iisus propovãduirea Sa. Pocãința este starea cea mai plãcutã înaintea lui Dumnezeu. Sf. Ap. Pavel zice. „Cãci în har sunteți mântuiți, prin credințã; și aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 8). Mântuirea se dobândește prin Harul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, dacã și noi punem partea noastrã, voința și hotãrârea noastrã. Domnul ne dã Harul și iertarea Lui, iar nouã ne rãmâne sã recunoaștem cã suntem pãcãtoși și cã avem nevoie de pocãințã și de îndurarea Lui… Nimeni nu se poate mântui fãrã pocãințã. Aceasta este poarta și calea prin care trebuie sã intre orice suflet care își dorește mântuirea. Nu este altã cale și altã ușã decât prin Domnul Iisus. „Eu sunt ușa: De va intra cineva prin Mine, se va mântui…” (Ioan 10, 9).
… Adam și Eva au cãlcat porunca Domnului Dumnezeu și au mâncat din pomul din care nu trebuia sã mãnânce. Nu au postit și nu s-au abținut de la ceea ce era dãtãtor de moarte. și, când și-au dat seama cã au cãlcat porunca lui Dumnezeu, s-au ascuns, deoarece au vãzut cã sunt goi. Nu s-au cãit și nu și-au cerut iertare. Așa cum spun și Sf. Pãrinți, Dumnezeu i-ar fi iertat și ar fi rãmas în rai în continuare, însã ei nu s-au pocãit. Așa au fost alungați primii oameni din rai, prin neascultare. Sigur cã și-au dat seama ce au fãcut dupã ce au fost scoși din rai. Au plâns cu amar multã vreme, la poarta raiului, dar era prea târziu!… Prea târziu! Domnul Iisus a venit pe pãmânt pentru cei pãcãtoși. Din cel mai mare pãcãtos, Hristos Domnul poate sã facã un mare sfânt! El Se uitã cu milã la cel care se pocãiește cu adevãrat și-l primește cu bucurie și iubire pe orice suflet care se întoarce din calea lui cea rea. Se bucurã tot cerul pentru un pãcãtos care se pocãiește (Luca 15, 10).
„Ușile pocãinței deschide-mi mie, Dãtãtorule de viațã, cã mânecã duhul meu la Biserica Ta cea sfântã, purtând locaș al trupului cu totul spurcat. Ci ca un Îndurat curãțește-l cu mila milostivirii Tale”. La aceasta ne îndeamnã Domnul Iisus toatã viața, dar, în special, acum când ne aflãm în post, în urcușul nostru duhovnicesc cãtre pãtimirile Sale.
Sf. Isaac Sirul spune despre cãințã: „Dacã toți suntem pãcãtoși și nimeni nu e deasupra ispitelor, niciuna dintre virtuți nu e mai înaltã ca pocãința. Lucrul ei nu se poate sfârși niciodatã. Cãci ea li se potrivește tuturor, pãcãtoșilor și drepților, totdeauna, dacã vor sã dobândeascã mântuirea. Și nu este nici un termen al desãvârșirii, pentru cã desãvârșirea chiar a celor desãvârșiți este nedesãvârșitã”.
Pocãința trebuie sã o avem pânã la sfârșitul vieții. Pocãința este o continuã desãvârșire a noastrã și este cea mai frumoasã virtute.
Fratele Traian Dorz spune așa de minunat despre rugãciune: ,,Lacrimile-n rugãciune sã nu le usuci nicicând, / nu ești mai primit la ceruri ca atunci când mergi plângând”. Mare valoare au lacrimile înaintea lui Dumnezeu! În urma pocãinței și a schimbãrii vieții, vine Duhul Sfânt și lucreazã în chip minunat. Ce vrea Domnul Iisus de la mine, de la noi? O adâncã pocãințã! De aceea sã-L rugãm pe Domnul Hristos ca „Cealaltã vreme a vieþii noastre, în pace și pocãințã a o sãvârți, de la Domnul sã cerem”.
Amin! Slãvit sã fie Domnul!
Fratele Daniel MISTREAN
