Home FIECARE EXISTENŢĂ ESTE O TAINĂ

FIECARE EXISTENŢĂ ESTE O TAINĂ

FIECARE EXISTENŢĂ ESTE O TAINĂ

Când m-am născut cu trupul acesta printre voi

era şi nor, şi noapte, şi iarnă, şi război…

 

Actele mele spun că m-am născut în 25 decembrie 1914, iar mama mea Maria mi-a spus că atunci era o noapte noroasă, că ningea şi că era tare frig.

Tatăl meu Constantin era atunci plecat pe frontul austro-ungar, în războiul ce începuse în luna august a aceluiaşi an, iar acasă cu mama erau numai părinţii tatălui meu. Bunicului meu – tot Constantin – îi zicea lumea Moane. Iar bunicii mele, Veselina.

Părinţii mei se căsătoriseră abia în luna februarie 1914. În luna august începuse primul mare război în care au fost duşi îndată toţi tinerii în stare de arme, din toate ţinuturile stăpânite de monarhia austro-ungară, sub robia căreia era pe atunci şi Ardealul în care se găsea şi judeţul nostru Bihor, din care făcea parte comuna mea natală, Mizieş.

Satul Mizieş se găseşte aproape de Beiuş, pe drumul care duce la Stâna de Vale. Dar casa părinţilor mei era într-un cătun aparţinător de Mizieş, care se găseşte spre miazăzi, la o depărtare de doi kilometri, aşezat pe alt, drum ce duce la Talpe şi Săliştea de Beiuş.

Acest cătun, în formă de potcoavă, are două uliţe paralele, una care se cheamă a Dorzeştilor, iar cealaltă a Briscăneştilor, după numele primelor două familii care le înfiinţaseră aici cândva.

Cătunul se chema la început Râturi, numele unguresc pentru Câmpuri, căci acolo fuseseră la început câmpuri, când se mutaseră cei doi strămoşi.

Mult mai târziu, când s-a făcut o nouă arondare, în loc de Râturi, localitatea noastră şi-a primit denumirea de Livada Beiuşului.

Şi aşa a rămas şi azi.

Cătunul acesta era aşezat pe o ridicătură mică între două văi care curg de-o parte şi de alta a lui. Cea dinspre miazănoapte se chema Vale şi cea dinspre miazăzi se chema Lunca.

Amândouă aceste văi curgeau numai de toamna până primăvara, căci vara erau seci. Când ploua puternic însă, aproape totdeauna apele lor furioase ieşeau pe afară, luând tot ce întâlneau în cale.

Uneori şi în verile ploioase făceau acelaşi prăpăd, căci albiile lor sunt strâmte şi cotite, pline de răchite şi arini, iar pe de laturi sunt dealuri multe până la munţii Bihorului. Toată apa şi zăpada topită de pe coastele acestora se varsă numai în albiile acestor două văi strâmte, luând vara cruci de grâu şi căpiţe de fân, iarna punţi, poduri, lemne – tot ce întâlneau sloiurile şi lespezile de gheaţă pe care le cărau în spate valurile lor mari şi tulburi.

Amândouă aceste văi se varsă nu departe, în apa Crişului Negru, la care, mai târziu, când aveam şi eu zece-doisprezece ani, mă duceam vara cu alţi copii să ne scăldăm. Acolo am învăţat să înot, scăldându-mă în iazul morii de la Negru – acest sat de pe Criş care acum se cheamă şi el Grădinari…

La iazul acestei mori apa era mai înaltă de un stat de om, curgând pe sub roata cea neagră şi mare de lemn. Noi săream în apă de sus de pe stavilă, în mijlocul învolburat care ne învârtea, ducându-ne la vale…

Când mi s-a trezit lumina minţii şi a priceperii mele, între unul şi doi ani ai mei, toată lumea cunoştinţei mele o formau mama şi cei patru bunici ai mei. Părinţii tatălui meu şi ai mamei mele.

Casa părinţilor mamei era mai încolo, peste drum de casa noastră, iar eu stăteam mai mult pe acolo, fiindcă de acolo am primit primele mele amintiri.

Bunicul după mama a murit în august 1916, iar eu am despre el numai două amintiri. În una mă văd stând la masă, pe genunchii lui. El mânca, şi din când în când îmi da şi mie în gură câte un dumicat din ce mânca el. Parcă văd şi acum mâna lui mare şi crăpată de muncă apropiindu-se de buzele mele…

În a doua amintire mă văd în «miheiul» (atelierul) lui, un fel de şopru, unde a­vea o nicovală mare de fier. Un ciocan cu care bătea mereu pe nicovala asta. Şi un foale mare-mare cu care sufla într-o grămadă de jăratec roşu, din care tare frumos mai săreau scânteile când sufla taica în el, apăsând cu piciorul pe tinga foalelor lui cele mari-mari. „Taica” îi ziceam şi eu, după mama care îi zicea aşa tatălui ei.

Cred că toată ziua stăteam acolo şi mă minunam, căci era atâta mişcare şi frumuseţe. La taica, deşi nu era fierar, veneau toţi cei din sătuţul nostru să-şi facă fiecare câte ceva, căci alt fierar nu era, iar el era un meşter iscusit şi priceput la toate.

Pe atunci toţi meşterii erau ţărani. În satele vecine erau ţărani croitori de sumane şi cojoace. Făcători de opinci şi cizme. Meşteri de roate şi securi. Ţăranii erau şi meseriaşi. Vara lucrau pământul, iarna lucrau meseria…

Acestea sunt primele mele amintiri de la vârsta când, se vede că nu aveam mai mult de un an şi jumătate. Dacă bunicul a murit în august 1916 – atâta aveam eu atunci.

Pe tatăl meu, Constantin, nu l-am văzut decât în primăvara anului 1919, după terminarea primului mare război, când cei care mai scăpaseră din prizonieratul rusesc se întorceau acasă. El fusese din 1916 luat prizonier la ruşi şi dus în Siberia, de unde a scăpat cu mare greu, întorcându-se abia în 1919.

Îmi aduc bine aminte de pocnetele puştilor lor, de chiotele lor de bucurie, venind de la gară. Şi de lacrimile fericite ale celor care îi aşteptau de atâţia ani.

Aveam patru ani când am văzut un militar intrându-ne în casă şi îmbrăţi­şându-se cu bunicii mei. Cineva mi-a spus:

– Este tatăl tău!

Eu nu-mi amintesc decât că m-am ascuns undeva de frică – şi nu ştiu nimic mai mult despre întâmplarea aceea.

Am crescut mai mult cu mama, care mă învăţase să-i spun „măicuţă”. Aşa i-am zis şi spus până când am văzut că ceilalţi copii încep să râdă de mine, fiindcă ei nici unii nu le spuneau mamelor lor aşa. Le ziceau „mamă” sau „maică”. Pe la zece ani am început să-i zic şi eu maică. Apoi mai târziu am văzut că este mai frumos să-i zic mamă. Şi aşa i-am zis. Ea nu m-a întrebat niciodată de ce i-am tot schimbat numele ei. Şi nici eu nu i-am spus.

De tatăl meu am crescut ca un străin. Întâi, pentru că în primii patru ani nici nu l-am văzut. În anii următori îmi amintesc că nu se înţelegea cu mama – şi probabil din cauza asta nu m-a luat niciodată în braţele lui şi să-mi spună „dragul tatei” sau „vino la tata”.

Certurile dintre părinţii mei fiind tot mai dese, eu aveam cel mai mult de suferit. Probabil că s-ar fi despărţit dacă nu eram eu sau dacă aş fi murit.

Eu m-am deprins să-i zic tatălui meu pe numele lui, cum îi ziceau toţi: „Constantin” – şi nu „tată”, cum s-ar fi cuvenit. Şi nimeni nu m-a întrebat vreo­dată: „De ce îi zici aşa? De ce nu-i zici tată, căci doar este tatăl tău?!”

Nici el nu mi-a spus că nu-i bine aşa cum zic, niciodată, şi nici mama.

De fapt, nici pe mama n-am auzit-o zicându-i pe nume, ci când vorbea cu el îi spunea „tu” sau „mă”. Iar mie nu-mi spunea altfel când vorbea despre tata decât „el”. Du-te la „el”. Unde este „el”? Ce ţi-a spus „el”? Şi eu ştiam totdeauna despre cine era vorba.

Cu foarte multă greutate şi din îndemnul meu lăuntric am ajuns eu singur cam pe la 12-13 ani să-i zic „tată”. Înţelesesem, fără să-mi spună nimeni, ce urât îmi şade când mă aud alţii – sau chiar când mă aud eu singur – strigându-l pe tata pe nume. Ca un străin pe un alt străin.

Iată acest adevăr îmi este atât de greu că a trebuit să-l spun. Faptul acesta este ca o impietate adusă chiar acelor fiinţe faţă de care am datoria celui mai mare respect de pe pământ.

Dar învăţământul pe care l-am tras de aici aş vrea să-l strig puternic tuturor părinţilor: Să nu faceţi niciodată aşa!

Înlăturaţi orice neînţelegeri dintre voi cu înţelepciune, cu răbdare, cu iertare, cu dragoste – spre a nu-i face pe copiii voştri să sufere durerile şi luptele sufleteşti pe care le-am suferit eu în tot timpul nefericitei mele copilării din pricina asta.

Cei patru ani de despărţire dintre părinţii mei, din cauza războiului, i-au înstrăinat de tot pe unul de celălalt. Iar la întâlnirea lor n-au făcut nici unul nici un efort spre a se apropia.

Astfel tata s-a dus cu prietenii lui, iar mama cu ai ei. Şi zeci de ani aşa au trăit.

Eu, neavând nici frate, nici soră, am trăit şi eu tot ca un despărţit. Trei străini împreună. Aveam atâta nevoie de iubire…

Tânjea sufletul în mine după ea… Plecam singur pe câmp şi plângeam acoperindu-mi cu palmele faţa şi gura de durere şi de singurătate – să nu mă audă nimeni plângând singur.

Când eşti singur fiindcă n-ai avut pe nimeni, e una; dar când eşti singur avându-i pe toţi, asta e alta.

Munca am cunoscut-o de mic. Părinţii mei aveau mult pământ şi multe vite – şi toate acestea cereau multă muncă. Aveau câte o slugă la diferitele munci grele şi plăteau oameni la seceratul grâului ori la săpatul porumbului, dar mai erau atâtea pe lângă astea la o gospodărie.

Cu vacile sau cu oile la păscut, pe vreme bună sau rea, de la 5-6 ani, eu a trebuit să mă duc.

Cu tata la plug sau la pădure, pe zi sau pe noapte, eu trebuia să fiu.

De muncile pe care le puteam face, nimeni nu mă scutea. Şi nu eram iertat dacă nu le făceam.

Niciodată în copilăria mea n-am cunoscut iubirea – dar am cunoscut totdeauna asprimea şi pedeapsa. La cea dintâi greşeală, eram pedepsit. Nu-mi aduc aminte să fi fost iertat niciodată, nici chiar atunci când puteam fi. De multe ori am fost pedepsit pe nedrept, dar după ce se vedea asta, nimeni nu repara nimic în sufletul meu, nici măcar cu un cuvânt…

Aşa am crescut, totdeauna cu groază aşteptând pe tata – şi uneori chiar şi pe mama. Fiindcă nu ştiam niciodată cu ce putusem greşi, după care să primesc bătaie sau mustrare. Cred că au fost puţine zile în care să nu fi fost tras de ureche sau de părul de la ceafă. Ori să nu fi luat cu palma peste cap ori cu nuiaua peste picioarele goale. Nu mi se dădea voie nici să plâng când eram lovit. Trebuia să-mi strâng buzele, să-mi muşc limba, să-mi bag pumnii în gură şi să-mi înghit lacrimile. Dacă aş fi îndrăznit să plâng când mi se striga „taci!” – luam alt rând de bătaie.

De atunci ştiu ce grozav lucru e să nu poţi plânge când suferi. Câtă uşurare mi-ar fi adus plânsul când mă ustura inima de durere! Dar eu nu aveam voie să plâng, cum îi auzeam pe alţi copii că plângeau chiar fără să-i fi atins nimeni. Şi asta mă durea mai rău decât bătaia şi mă ustura mai tare – până în fundul sufletului. Mi se părea nu numai că bătaia este o înjosire, dar că oprirea plânsului este o nedreptate şi o cruzime de o mie de ori mai mare şi mai grea.

Cred că n-aş fi plâns obraznic, nici mânios, nici îndărătnic şi furios, cum i-am văzut pe mulţi copii plângând. Ci aş fi plâns amar şi îndurerat, un plâns singuratic şi uşurător, cum plânge cel ce n-are pe nimeni nici să-l apere, nici să-l înţeleagă atunci când tocmai mâna care trebuia să-l mângâie îl loveşte. Şi tocmai sânul care trebuia să-l aline îl alungă…

Dacă nu mă iubeau cei apropiaţi ai mei, refuzam orice iubire a altora… Îmi amintesc că pe la cei 3-4 anişori ai mei, când întâi mergeam cu mama cu vitele pe câmp, erau pe acolo multe fete mari la muncă sau la vaci. Unele, cum mă vedeau, alergau după mine să mă prindă şi să mă sărute. Mă zbăteam în braţele lor, dând din mâini şi din picioare, strigând şi apărându-mă supărat, până ce scăpam de la una şi iar mă prindea alta. Dragostea lor mă îndurera, fiindcă eu nu de acolo aşteptam să primesc dragostea de care aveam nevoie.

Dragi părinţi, nu uitaţi că fiii voştri au nevoie nu numai de pâine, de haine şi de casă, ci mai înainte de toate acestea au nevoie de dragostea voastră. Dacă nu-i iubiţi voi, cu cât vor fi mai mult iubiţi de alţii, cu atâta vor suferi mai tare. Faceţi pe copiii voştri să simtă şi dragostea voastră, fiindcă în primul rând asta le lipseşte în anii fragedei lor copilării. Mai târziu, chiar dacă le veţi arăta voi iubirea, asta tot nu va putea şterge niciodată pe deplin din amintirea lor durerea anilor când n-au avut-o.

În toate încercările timpurii şi grele prin care a trebuit să trec, eu am văzut mai târziu că tainica înţelepciune a Domnului Dumnezeu lucra la un plan minunat cu mine. El, prin suferinţele acestea, prin singurătatea mea şi prin tot ce era împrejurul meu şi împotriva mea, pregătea inima mea şi toată fiinţa mea pentru lucrarea care trebuia să se facă în viaţa mea mai târziu. Erau toate acestea ca nişte pluguri ascuţite şi dureroase care trebuia să are în mine, să taie, să tragă brazde adânci, sfâşiind şi pregătind ogorul fiinţei mele pentru sămânţa care avea să vină în ea, pentru lacrimile care aveau să-i fie semănate, pentru cântările nemuritoare care aveau să-i răsară, să-i crească şi să-i rodească mai târziu.

Din această experienţă şi convingere am spus apoi şi mai spun şi acum multora dintre cei care mi-au adus şi mi-au arătat încercările lor poetice, că, pentru a scrie ceva care să mişte şi să rămână, se cere mai întâi să citeşti mult, să asuzi mult, să te rogi mult, să iubeşti mult, să plângi mult – şi, mai ales, să suferi mult. Fără acestea, literele nu strălucesc, corzile nu vibrează, lacrimile nu răsar…

O, dragi copii singuratici şi chinuiţi, nu vă plângeţi prea tare şi nu vă pară prea rău de suferinţele prin care trebuie să treceţi, nici nu-i urâţi deloc pe cei care vă provoacă aceste suferinţe.

Nu cârtiţi nici chiar împotriva durerilor care vă vin din pricina neînţelegerilor dintre părinţii voştri pe care nu-i mai pot împăca nici amintirile lor frumoase din vremea când se iubeau, nici datoriile lor împreunate de acum – şi nici teama viitorului vostru ameninţat… Nici lacrimile voastre, nici mila de nenorocirea în care vă aruncă viaţa voastră…

Nu deznădăjduiţi prin toate acestea şi pentru toate acestea. Căci nici nu gândiţi voi astăzi pentru ce rod frumos de mai târziu trec acum peste sufletul vostru flăcările acestui pârjol dureros. Rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru părinţii voştri orbiţi de ambiţie ori gelozie şi vinovaţi de nepăsare.

Nădăjduiţi în Domnul Dumnezeu şi vă încredeţi în Harul Domnului Iisus Hristos, aşteptând cu milă să le vină şi lor înţelegerea cea sănătoasă şi să găsească drumul iubirii spre voi – şi ei, unul spre celălalt. Pentru a vă reface viaţa voastră şi viaţa lor.

Iar dacă totuşi nu se va mai putea ajunge la aceasta, să aveţi puternică încredere în Domnul Dumnezeul nostru, Care are neîncetat grijă de voi cu bunătate şi dragoste. Gândiţi-vă că tocmai aceste grele şi dureroase încercări sunt şcoala şi mijlocul prin care El vă pregăteşte pentru cine ştie ce slujbă aleasă şi mântuitoare, spre folosul veşnic al vostru şi al multora.

Dacă prima voastră familie v-a fost nefericită, fiţi deplin încredinţaţi că este o dreptate iubitoare la Tatăl Ceresc – şi prin asta El vă poate pregăti o a doua familie în care şi voi veţi gusta o fericire deplină.

Dacă naşterea asta v-a fost spre durere, El vă poate da o a doua naştere, care vă va fi spre o minunată şi strălucită slavă, – naşterea de Sus, familia cerească şi părinţii duhovniceşti între care chiar din această viaţă puteţi gusta bucuriile Raiului veşnic.

Suferinţele voastre de acum sunt pregătirea pentru primirea şi moştenirea bucuriilor viitoare. Iar împărtăşirea prin credinţă cu harul adus de ele va face să izvorască din inima şi din mintea voastră şuvoaie de binecuvântări pentru Dumnezeu şi pentru semeni.

Vă rog să credeţi acest adevăr pe care – din experienţele mele amare, dar strălucite – l-am aflat. Orice existenţă este o taină, dar dezlegarea celor mai multe se află numai la sfârşit.

Slăvit să fie Domnul!

Hristos – mărturia mea / Traian Dorz. – Ed. a 4-a, rev. – Sibiu : Oastea Domnului, 2016

error

Author: Editor

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *