Ferice este ziua când lacătul şi zăvorul de la uşa unei inimi au căzut la pământ şi Domnul a trecut pragul în casa unui suflet: „…voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine“ (Apoc. 3, 20). El vine să rămână acolo pentru totdeauna, de aceea şi tu trebuie să-L primeşti şi să-I predai toate cheile de la încăperile inimii tale. El vrea să fie singur Stăpân, de aceea trebuie să te lepezi cu hotărâre de asupritorul cel rău, de diavolul şi de toate lucrurile lui; să arunci afară toate vechiturile păcatelor, ca să poţi fi o „frământătură nouă… fără aluatul vechi“ (I Cor. 5, 7).
Când Domnul îţi spune: „Fiule, dă-mi inima ta!“, El îţi cere întreagă inima şi întreagă făptura ta. Zacheu a primit o mântuire deplină fiindcă a predat tot. Numai atunci câştigăm tot, când predăm tot. Trebuie să-I predăm Domnului, fără rezerve, întreagă inima noastră, ca El singur să fie stăpân într-însa.
Într-o ţară nu pot fi doi conducători, doi regi, şi nici într-o casă nu pot porunci mai mulţi stăpâni. Tot aşa, nici în inima noastră nu pot fi doi sau mai mulţi stăpâni. Căci nimeni nu poate sluji la doi domni. „Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona“ (Matei 6, 24).
Un om a cercetat odată pe un prieten al său care locuia într-o frumoasă casă la oraş.
– În frumoasă casă locuieşti!… Dar ce-i cu ferestrele acelea de sunt astupate?
– Apoi, răspunse prietenul său, proprietarul şi-a rezervat pentru el nişte odăi în care şi-a strâns mobila şi în care nu intră nimeni. Când le va deschide, desigur că vor fi pline de păianjeni şi alte feluri de gângănii.
Iată, întocmai aşa face omul şi cu inima lui. Îi predă şi vrea să-I predea Domnului o parte din ea, păstrând, în acelaşi timp, o „rezervă“ a câtorva unghere şi odăiţe ascunse, unde lumina nu poate pătrunde şi unde păcatul se poate ascunde în voie. Aici şarpele cel viclean îşi depune ouăle din care în curând ies alţi şerpi care muşcă amarnic şi otrăvesc din nou viaţa şi întreaga fiinţă. Şi dacă nu sunt nimiciţi la timp, muşcăturile lor veninoase pot aduce şi moartea.
Cititorule, inima noastră nu poate fi cu totul goală. În ea va stăpâni ori Hristos, ori Satana. Dacă tu nu eşti şi nu te-ai hotărât pentru Dumnezeu, neutru încă nu poţi sta. În această luptă, fiecare este pentru Dumnezeu sau pentru duşmanul lui Dumnezeu. Inima ta nu poate rămâne o coală de hârtie albă. Iscălitura Satanei este pe coala inimii – deşi tu nu-i vezi mâzgălitura. Şi dacă Hristos n-a şters această murdărie şi nu Şi-a înscris numele Său într-însa, atunci autograful Satanei e sigur acolo.
Dar parcă te aud dezvinovăţindu-te şi zicând: Eu n-am păcate, trăiesc o viaţă morală; n‑am omorât, n-am furat, n-am dat foc nimănui şi altele. Însă dacă ţi-ai privi şi ţi-ai cerceta serios inima, atunci ai vedea că acolo e duşmănie faţă de Dumnezeu şi de căile Sale. Tu nu-I iubeşti poruncile, nu-L iubeşti pe Fiul Său şi Evanghelia, eşti un străin faţă de El, iar inima ta e plină de pofte murdare şi de gânduri urâte ce cresc şi înfloresc în voie. Dacă Mântuitorul n‑a curăţit inima noastră, ea este izvorul otrăvit din care se adapă şi se otrăveşte toată viaţa. „Căci dinăuntru, din inima omului – zice Mântuitorul – ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea“ (Marcu 7, 21-22).
În starea sa cea decăzută şi păcătoasă, inima este un izvor otrăvit, un cuib de omizi, o peşteră de tâlhari, o magazie de răutăţi. Spre inima aceasta Se îndreaptă Duhul Sfânt cu darurile Golgotei. Spre inima aceasta Se îndreaptă Domnul, spunând: „Fiule, dă-Mi inima ta!“. Cu ajutorul Golgotei, inima se poate face – şi trebuie să se facă – un locaş al Duhului Sfânt (I Cor. 3, 16). Până când înăuntrul nostru nu se zideşte o inimă nouă şi curată, toată mântuirea noastră este o spoială, o casă zidită pe nisip. Deschide‑ţi dar inima, aruncă afară toate răutăţile şi primeşte-L pe Domnul Iisus, ca să fii mântuit.
Gânduri creştine / Ioan Marini – Sibiu: Oastea Domnului, 2003
