În cartea «Leagănul de Aur» a fratelui Traian Dorz, la pagina 181, istorioara «Ceasul Sfântului Petru» are următoarea frază: „Petru s-a aşezat şi el printre ei, să se încălzească la focul lor“.
Mi-am dat seama atunci că aceasta a fost, de fapt, greşeala Sfântului Petru. Aprinseseră slujitorii şi paznicii din curtea lui Caiafa un foc mare la care se încălzeau, pentru că le era frig. Fireşte, şi Sfântului Apostol Petru îi era frig. A văzut focul cel mare şi s-a apropiat pentru a se încălzi. Putem uşor să ne imaginăm că cei care erau în jurul focului erau nişte hulitori ai Domnului . Tot timpul cât Domnul Iisus a fost judecat, bătut şi scuipat, în curtea aceea, nimeni n-ar fi îndrăznit să spună o vorbă de bine despre El. Cu atât mai puţin cei din jurul focului. Greşeala aceasta de a veni şi a se încălzi „la focul lor“ l-a costat foarte scump pe Sfântul Apostol. Tot restul vieţii sale a trebuit să plângă pentru această greşeală ce l-a dus la lepădare…
A aprins satan un foc mare în toată lumea, iar noi, în loc să mergem să ne încălzim sufletele la focul aprins pe Golgota de Domnul Iisus, ne ducem şi ne încălzim „la focul lui“, la „focul lui satan“. Oriunde-ţi arunci privirea, vezi arzând focurile lui, strategic puse acolo ca să ne ademenească pe noi, creştinii, să ne apropiem pentru a ne „încălzi“. Colo vezi o cârciumă, dincolo un bâlci; ici vezi un cinematograf, mai încolo o discotecă sau videotecă; într-alt loc iată un grup de tineri râzând vinovat şi dansând, dincolo un grup de fete îmbrăcate sumar şi făcând la fel. Pe unde te afli, zornăie muzica lumească, prevestind numai răutăţi.
Iar unii, dintre cei care se consideră creştini, merg, nu de puţine ori, şi se „încălzesc“ la aceste focuri.
Însă are satan un şi mai mare „foc“ pe care a reuşit să-l aprindă chiar în casele creştinilor. A reuşit vicleanul să aprindă un aşa de mare foc în casele creştinilor noştri că – bieţii de ei – au devenit dependenţi de „căldura“ acestuia, cum sunt dependenţi beţivii de alcool, fumătorii de tutun şi narcomanii de droguri. Acesta este televizorul. Aşa-i de „binefăcătoare“ căldura televizorului, că sărmanii noştri creştini nu mai au timp de nimic. Nu mai au timp nici de rugăciune, nici de Sfânta Scriptură, nici de Biserică şi nici de o carte sfântă sau de o faptă de milostenie. Toate acestea ar presupune renunţarea la „căldura“ televizorului.
Până nu demult, nici eu nu vedeam în televizor un foc al lui satan. Fiind de meserie electronist, eram rugat de unii, uneori, să le repar televizorul. Îmi spuneau că nu mai au nici un ban în casă decât pentru costul reparaţiei. Şi adăugau:
– Fără pâine putem sta, dar fără televizor, nu!
Înţelegeam atunci că toţi cei care îşi pierd timpul stând în faţa televizorului aparţin acestei mari mulţimi de oameni – mare parte dintre ei creştini, unii poate chiar ostaşi (ai Domnului ?!) – ce-şi găsesc plăcerea în „căldura“ focului lui satan.
Fratele meu şi sora mea! Apropiindu-te de focul acesta, ca să te „încălzeşti“, ajungi să păţeşti ceea ce a păţit Sfântul Apostol Petru. Fugi cât mai departe de orice foc al lui satan! Nu-ţi depărta inima de focul Golgotei!
Vasilică MATEI – Malu Alb, Galaţi
