Era în toamna anului 1936. La Sibiu, în biroul Librăriei Oastea Domnului, din Aleea Filozofilor, joi seara, se ţinea adunarea obişnuită a tineretului din Sibiu.
Spre sfârşitul adunării, după alţi vorbitori, a luat cuvântul fratele învăţător Ioan Marini. A vorbit despre versetul acela din Biblie, unde Iosif spunea: „Caut pe fraţii mei” (Gen 37, 16). A arătat pe larg şi cu amănunte cum şi noi trebuie să căutăm pe fraţii noştri din lume, care zac în păcate şi fărădelegi fără să-şi dea seama de lucrul acesta, fiindcă n are cine să le ducă vestea cea bună a Evangheliei. A mai arătat că la adunare nu vin şi nu pot veni toţi, din cauza împrejurărilor vieţii în care se găsesc. A mai vorbit apoi despre Domnul Iisus Care a părăsit dragostea Tatălui şi a venit El la noi, ne-a căutat şi ne-a găsit zăcând aproape morţi prin spinii păcatelor şi ai fărădelegilor acestei lumi. A mai arătat că, dacă vrem să fim ucenicii Lui şi să-L urmăm, trebuie să facem şi noi ce a făcut El. Şi nu trebuie numai să vorbim despre lucrul acesta, dar trebuie să şi facem, adică să punem în aplicare ceea ce vorbim. S-a apropiat de fraţi şi a strigat cu glas tare:
„Chiar în momentul acesta, prin localurile de petreceri ale acestui oraş, se află zeci şi sute de tineri şi tinere care se tăvălesc în noroiul păcatelor şi fărădelegilor şi n-are cine să le ducă Vestea Bună a Evangheliei, singura care-i poate salva din această stare nenorocită, iar noi stăm nepăsători. Nu vreţi să urmăm pe Domnul Iisus, să mergem şi să căutăm pe fraţii noştri pierduţi?”
Toată adunarea a răspuns: „Da, mergem cu toţii, frate Marini!”
Zis şi făcut. Ne-am sculat şi, după ce ne-am rugat Domnului, cerând ajutor şi binecuvântare în lucrarea care ne stătea în faţă, am plecat în oraş să „căutăm pe fraţii noştri”. Ne-am îndreptat spre cel mai mare restaurant din centrul Sibiului, «Bulevard», care era proprietatea Mitropoliei din Sibiu. Aici, în fiecare noapte, se ţineau petreceri cu dans până în zori, unde se săvârşeau cele mai mari păcate şi fărădelegi. Despre acest restaurant al Mitropoliei Sibiului a scris şi Părintele Iosif Trifa în foaia «Isus Biruitorul», din anul 1935.
De data aceasta, saloanele restaurantului erau ocupate de «Societatea femeilor ortodoxe române» din Sibiu, care era patronată de soţia unui protopop al Catedralei din Sibiu. Această societate aranjase „balul” femeilor ortodoxe, cu petrecere şi dans până în zori, în scopul ajutorării săracilor. Mai multe afişe mari, lipite pe uşile de la intrarea în restaurant şi în sala de bal, arătau lucrul acesta.
Iată conţinutul afişului:
„În saloanele Restaurantului «Bulevard»,
în seara zilei de 12 octombrie 1936,
«Societatea femeilor ortodoxe române»
din Sibiu, patronată de d-na ……., soţie de protopop,
aranjează «BALUL» femeilor ortodoxe române,
unde se poate petrece şi dansa până în zorii zilei.
Venitul curat al acestui «Bal» este destinat
pentru ajutorarea săracilor din oraşul nostru.”
La început, ne era nu ştiu cum să intrăm într-un asemenea local. Însă fratele Ioan Marini ne-a încurajat, spunându-ne: „În Numele Domnului şi cu El, putem intra şi aici, fraţilor!”.
Era către ora zece seara. Balul începuse, sala era plină de tot felul de „lume bună”: tineri, mai bătrâni; muzica cânta şi toată lumea dansa. Am căutat pe preşedintă şi am găsit-o lângă muzicanţi. Fratele Marini i s-a adresat, spunându-i: „Noi suntem un grup de tineri de la Oastea Domnului şi vă rugăm să ne daţi voie să cântăm şi noi câteva cântări şi să spunem câteva cuvinte acestor oameni”.
După câteva clipe de gândire, preşedinta răspunde: „Da, dumneavoastră sunteţi o societate religioasă cu scop filantropic, ca şi a noastră. Vă dăm voie să vă manifestaţi cel mult o jumătate de oră, însă cu o condiţie: să nu umblaţi cu cheta, ca să nu ajungem la scandal cu muzicanţii!”
Preşedinta se gândea că, în urma manifestării noastre, vom pretinde ceva bani, lucru cu care nu era de acord.
A oprit imediat muzica, şi, după ce ne-a recomandat, a dat cuvântul fratelui Marini. Fratele Marini s-a urcat pe podiumul muzicanţilor şi a început să vorbească. În câteva cuvinte, le-a arătat cine suntem, ce vrem, ce fac ei acum şi ce ar trebui să facă, după care a făcut şi o călduroasă chemare la Domnul Iisus.
Am cântat apoi două cântări, după care le-am mai spus câteva cuvinte de mulţumire că ne-au ascultat, apoi am mai cântat o cântare, am împărţit tratate şi versete biblice, în dosul cărora era şi o invitare la adunările Oastei Domnului din Sibiu.
Mai departe nu ştiu ce impresii le-am mai făcut, însă noi am fost mulţumiţi că am putut să ducem Cuvântul Domnului şi acestor oameni.
Ne-am îndreptat apoi spre un alt restaurant mare din oraşul de jos, cu numele «Popa Luca».
Aici am cerut voie de la patron să mergem prin sălile de consumaţie, să cântăm şi noi câteva cântări şi să le spunem ceva oamenilor, la care ne-a răspuns:
– Cântările de la Oastea Domnului se cântă la biserică, nu aici la restaurant, unde se mănâncă şi se bea.
Am insistat totuşi să ne dea voie, că noi dorim să le facem oamenilor de la mese o bucurie prin cântările şi vorbele noastre.
La insistenţa noastră, s-a învoit, până la urmă, să ne lase, cu condiţia să nu stricăm buna dispoziţie şi petrecerea consumatorilor.
Am intrat în prima sală de consumaţie, unde erau mai multe mese, în jurul cărora erau 4-5 consumatori, cu mâncare şi cu băutură pe mese.
După ce ne-am scuzat că-i deranjăm puţin, fratele Marini le-a adresat câteva cuvinte de chemare la Domnul, în care le spunea că Domnul ne-a trimis la ei să le ducem Vestea cea Bună a Evangheliei, a iertării şi a dragostei lui Dumnezeu, insistând mai mul asupra chemării la Domnul Iisus. Am cântat apoi două cântări, după care ne-am cerut scuze de îndrăzneala noastră şi am plecat în celelalte săli.
În felul acesta, am trecut prin vreo cinci săli de consumaţie, fără să întâmpinăm vreo rezistenţă. Unii s-au arătat chiar binevoitori.
Într-o sală mai mare, unde erau şi muzicanţi, nişte consumatori ne-au cerut să le cântăm o cântare şi cu muzica. Ne am dus lângă muzicanţi cu cărţile de cântări pe note şi le am cântat mai multe cântări şi cu muzica. Unora dintre ei le-au plăcut cântările şi ne-au mulţumit. La rândul nostru, le am mulţumit şi noi de ascultare. Era ceva unic de felul acesta, neobişnuit în astfel de localuri, să duci Cuvântul Domnului şi acestor oameni.
Am continuat această lucrare până la închiderea localului, când a trebuit să plecăm cu toţii.
Aşa s-a încheiat adunarea de tineret din seara aceea, după care ne-am îndreptat spre casele noastre, fiind mulţumiţi că am putut să ducem Vestea cea Bună a Evangheliei şi în aceste locuri, unde nimeni nu s-a gândit să facă lucrul acesta.
Amintiri şi învăţături din viaţa învăţătorului Ioan Marini / Ioan Fulea. – Sibiu: Oastea Domnului, 2013
