Mărturii Meditaţii

IERUSALIMUL OASTEI ŞI MORMÂNTUL DIN EL

„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum strânge găina puii sub aripile ei şi n-aţi vrut!

Iată că vi se lasă casa pustie…“ (Matei 23, 37-38).

Psalmistul David s-a legat cu blestem, zicând:

„Dacă te voi uita, Ierusalime, să-şi uite dreapta mea destoinicia ei! Să mi se lipească limba de cerul gurii, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu-mi voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele!“ (Psalm 137, 5-6).

Pe parcursul istoriei, Ierusalimul totuşi a fost uitat, nemaiconstituind pentru nimeni o pricină de bucurie sau cântec, ba din contră, de mari şi amare dureri. Fiindcă el ucisese nu numai pe proorocii lui Dumnezeu, ci şi pe Fiul Lui.

Acest Ierusalim, ales de Dumnezeu ca loc şi punct de întâlnire între om şi El, pentru regăsire şi îmbrăţişare, ajunge, din cauza conducătorilor spirituali, teren de luptă între Dumnezeu şi om.

Dumnezeu va muri însângerat pe cruce, iar caiafele vor râde.

Pentru toate ce erau să urmeze, Mântuitorul a făcut aceste zguduitoare precizări cu privire la soarta necredinciosului Ierusalim:

„Dacă ai fi cunoscut şi tu măcar în această zi lucrurile care puteau să-ţi dea pacea. Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile: te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată“ (Luca 19, 41-44).

Şi nu este imaginaţie, nici condei omenesc să poată reda sau descrie barbaria şi masacrul la care a fost supusă această cetate care a respins, fără pic de părere de rău, toate încercările Domnului de a-i reda pacea şi bucuria ce rezultă din smerita ascultare de voia lui Dumnezeu.

Astăzi – când vorbim despre „Ierusalimul“ Oastei, numai după cincizeci de ani, nu după două mii – oare de ce ne cuprind emoţiile de teama asemănării?

Înţelepciunea Divină a aflat de cuviinţă să stabilească drept centru spiritual al întregii umanităţi, Ierusalimul; iar dacă el s-a arătat nevrednic de această cinste – omorând pe prooroci şi ucigând cu pietre pe cei trimişi la el – nici „Ierusalimul“ Oastei nu s-a arătat mai prejos, nici faţă de proorocul ales şi nici faţă de ceilalţi trimişi la el. Părintele Iosif a vrut să-l proclame ca un centru spiritual al creştinătăţii româneşti şi al ortodoxiei strămoşeşti, dar Sibiul nu şi-a cunoscut vremea cercetării lui.

Căci dacă soarta profetului trimis în „Ierusalimul“ Oastei a fost aceeaşi cu a profeţilor trimişi în biblicul Ierusalim, apoi şi soarta „Ierusalimului“ Oastei nu poate fi alta decât cea a vechiului şi biblicului Ierusalim.

Şi totuşi, după două mii de ani, spre nici un alt colţ din lume nu se îndreaptă atâţia oameni, atâtea suflete setoase de pace şi adevăr, de mângâiere şi alin, ca înspre Ierusalimul biblic. Dar nu să caute bunuri trecătoare, pământeşti sau lumeşti şi nici urmele celor mari de altădată. Despre aceştia nici nu se mai vorbeşte astăzi decât ca despre nişte stârpituri ale omenirii, care, prin prezenţa lor pe acest pământ, au pătat nu numai străzile oraşului ci şi paginile Sfintelor Scripturi. Pentru ei, Domnul nu a avut altceva decât osânda, pecetluind-o cu cei şapte „vai de voi“. În cap. 23 de la Matei, Sfântul Evanghelist descrie mustrările ce le-au fost aduse şi înfierează nelegiuirile lor, făcându-i direct răspunzători de nimicirea cetăţii lor. Un veşnic „vai de voi“!

Acolo, în Ierusalim, au rămas însă urme şi locuri, nume şi amintiri care, de peste douăzeci de veacuri, sfinţesc şi mângâie sufletele celor care aleargă spre el, căutându-L pe Hristos. Au rămas, şi vor rămâne cât vecii, săpate cu dragoste dumnezeiască şi scrise cu sânge nevinovat şi sfânt, faptele Dumnezeului-Om Care, prin prezenţa şi Lucrarea Sa în lume, a făcut posibilă îndumnezeirea omului.

Părintele Iosif, în urma călătoriei făcute în Ţara Sfântă, a scris o carte, «Pe urmele Mântuitorului» – însemnări din această călătorie – prin care ne-a prezentat, ca nimeni altul, Locurile Sfinte, făcându-ni-le dragi, cunoscute şi dorite.

Dar – cum Dumnezeu a adus vremea ca Ierusalimul biblic, care cândva ajunsese şi el tot un astfel de pustiu, să se ridice din nou – aşa credem că Dumnezeul nostru va aduce şi vremea fericită ca „Ierusalimul“ Oastei să fie cercetat iarăşi de Duhul Domnului cu nişte vremi de binecuvântată primăvară şi înviere duhovnicească.

Poate trebuie ca dărâmăturile de astăzi să dispară de tot sub praful uitării – şi numai după ce va trece întunericul acestor vremuri va veni timpul acelei noi generaţii tinere şi sănătoase, de oameni duhovniceşti care vor fi cu adevărat la înălţimea gândului lui Hristos. Atunci Duhul Domnului va sufla iarăşi puternic şi dulce peste aceste locuri moarte – şi o altă oaste, puternică şi biruitoare, se va ridica, dar de-acum pentru totdeauna.

Să ne rugăm şi să luptăm neîncetat cu credinţă pentru aceasta – şi să murim crezând în acest mare şi strălucit viitor pe care ni-l pregăteşte Domnul nostru Iisus Hristos!

Căci El este Ultimul şi Veşnicul Biruitor.

Slavă veşnică Lui!

O, Betleem

O, Betleem, o, Betleem –
Ce noapte-a fost aceea,
Când Soarele din ieslea ta
Şi-a răsărit scânteia!
O, Betleem, pământ sfinţit
De-atâta strălucire
– Ce mulţi ca tine şi-au uitat
Întâia lor iubire!
Ierusalim, Ierusalim –
Care-ţi ucizi profeţii,
De câte ori ţi-ai nimicit
Luminile vieţii…
De câte ori te-ai prăbuşit –
În prag de mântuire
– Ce mulţi ca tine-şi răstignesc
Eterna lor iubire!
Betanie, Betanie –
Cetate fericită
În care dragostea-i mereu
Cântată şi sfinţită,
Cu câte binecuvântări
Ai tu împărtăşire
– Dar ce puţini ca tine-şi ţin
Curata lor iubire!
Capernaum, Capernaum –
Cetate cercetată,
Câte minuni s-au petrecut
În faţa ta odată!
De câte ori ai fost chemat,
Şi totuşi, ce-mpietrire!
– Ce mulţi ca tine nu-şi cunosc
Divina lor iubire!
O, Nazaret, o, Nazaret –
Cetate lepădată,
Ce paşi cereşti te-au străbătut,
Ce slavă ţi-a fost dată!
Dar ce netrebnic te-ai vădit
De marea strălucire…
– Ce mulţi ca tine-şi izgonesc
Frumoasa lor iubire!
O, Golgota, o, Golgota –
Nălţime-nfricoşată,
Spre care ne-nchinăm smeriţi
De fiecare dată…
O, Sfinte Amintiri – ce mult
Ne spun a-voastre nume!
– Cu care oare dintre voi,
Ne-asemănăm în lume?

Ne-au rămas ca o comoară veşnică toate urmele paşilor sfinţi ai Mântuitorului nostru iubit, căci ele ne sunt amintirile şi bunurile cele mai duioase şi preţioase ale întregii noastre vieţi.

Fie că pomenim Nazaretul, fie Betleemul, fie că vorbim cu cel mai profund respect şi cu sublimă veneraţie de Sfânta Fecioară, fie că pomenim numele părinţilor Sfântului Ioan Botezătorul, fie că vorbim de Sfântul Apostol Petru şi Ioan sau de Sfântul Pavel – tot umezi ne sunt ochii şi tot plină de cucernică smerenie ni-e inima, ca şi atunci când vorbim despre minunile săvârşite de Domnul, de dragostea Sa pentru noi, de spinii din cununa Lui, de Golgota, de moartea Lui pe Crucea însângerată ori de biruinţa Învierii Sale sau de Înălţarea Lui la Cer.

Pe câte le-a atins atuncea El, toate ne sunt pricină de aducere aminte şi îndemn la sfinţenie, smerenie şi ascultare.

Când, în anul 1907, tânărul Iosif Trifa a păşit întâia dată pe peronul gării din Sibiu, venind la Facultatea Teologică – spre a se supune astfel hotărârii lui Dumnezeu, dorinţei mamei lui, Anuţa, precum şi a Rusandei, a doua sa mamă – nu putea nici bănui măcar ce rost va avea odată prezenţa lui în acest oraş.

Va termina şcoala în 1910 şi apoi va reveni în 1921, pentru ca, prin harul lui Dumnezeu şi îndemnurile Lui, să se sfinţească multe locuri şi multe inimi.

De acum, Sibiul va deveni într-adevăr un centru spiritual al ortodoxiei româneşti – un „Ierusalim“ al Oastei. Vor gravita în jurul acestui punct cardinal zeci şi sute de mii de oameni ai acestui neam creştinesc, spre a cunoaşte mai bine calea mântuirii.

De aci vor pleca spre toate unghiurile ţării (şi ale lumii) foi, reviste, cărţi şi Biblii, ca să trezească, să îndemne, să mângâie şi să încurajeze fiii acestei Biserici străbune, aşa cum nu s-a mai cunoscut.

Scrisul lui trezea la o viaţă nouă fii ai neamului nostru din toate păturile sociale: ţărani şi industriaşi, intelectuali şi militari, elevi din şcolile primare şi miniştri, soldaţi şi generali, doctori în teologie şi medici, birtaşi şi avocaţi, care – ajungând în contact cu lucrările lui pline de har şi de putere divină – primeau cuvântul sfânt al Evangheliei şi se înscriau şi ei în această unică şi duhovnicească Lucrare de renaştere sufletească, iniţiată de el, sub călăuzirea Sfântului Duh.

Prin cuvântul lui cel limpede şi curat, va deschide multe inimi spre primirea Sfântului Cuvânt, făcând astfel mai uşor de înţeles calea spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Condiţiona însă întotdeauna primirea celor noi veniţi de o pocăinţă pe măsura abaterilor avute mai înainte, necruţându-le nici unuia dintre cei ce voiau să-l urmeze sau să-l însoţească în această Lucrare sau în activitatea sa. Puteai fi prieten sau duşman, tipograf sau ministru, nepot sau străin, copil sau preot, mitropolit sau ziarist, în scris sau verbal, în vremuri grele sau senine, fapta sau intenţia îţi erau tratate întotdeauna în mod evanghelic.

Peste faţa lui erau întipărite blândeţea şi seninătatea din chipul Mântuitorului, însă nu accepta în jurul lui minciuna sau prefăcătoria, viclenia sau politica. Ştia cât de primejdioase au fost toate acestea şi pe vremea Mântuitorului, când în jurul Lui se năpusteau oamenii vremurilor, stăpâniţi ca şi azi de duhurile vrăjmaşe Evangheliei – duhul mincinos şi viclean al iudelor, duhul perfid şi prefăcut al fariseilor, duhul politic şi mândru al irodienilor.

din „PROFETUL VREMILOR NOASTRE”, vol. 1
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998

Lasă un răspuns