Iisus Biruitorul, anul XXXVI, nr. 14 (1512), 31 martie – 6 aprilie

Postul, iertarea şi înfrânarea – practici ale inimii

Adeseori, în scrierile sale, Părintele Iosif Trifa a avertizat despre permanenta ofensivă a iadului. De aceea, ostaşul Domnului trebuie să fie un LUPTĂTOR şi un EROU care se aruncă în valurile lumii învolburate pentru a salva pe fraţii lui de la moartea veşnică. 

Printre cele mai cunoscute mijloace pe care le avem la îndemână, în această luptă duhovnicească, se numără şi postul. Acesta ne ajută să ne reevaluăm priorităţile şi ne oferă ocazia de a ne retrage inima din agitaţia cotidiană şi de a ne concentra asupra gândurilor şi sentimentelor noastre, ca să descoperim cine suntem cu adevărat. „De scris, scriu bine. Dar eu cine sunt?” – se întreba retoric Sf. Efrem Sirul. 

Postul este un mijloc duhovnicesc pentru a ne detaşa de cele materiale şi de a ne concentra asupra a ceea ce este cu adevărat important în viaţă. El este o experienţă colectivă (toată Biserica posteşte) care ne uneşte şi ne face să simţim o solidaritate mai profundă cu semenii.

În societatea contemporană este vital postul ochilor, mai ales pentru cei tineri, pentru că ceea ce priveşti, aceea te pătrunde. „Că, iată, moartea intră pe ferestrele noastre – adică prin vedere; şi dă năvală în casele noastre – adică în inimile noastre –, ca să piardă… pe tinerii din pieţe” (Ieremia 9, 21). Prin post, tinerii pot dobândi simplitate în inimă, tăcere pe buze şi sfială în privire.

Postul şi iertarea înseamnă sete şi foame de Dumnezeu şi de împlinirea poruncilor Lui. Într-un asemenea post ar trebui să trăim tot timpul vieţii noastre.

Postul înseamnă:
1. Amintire de Dumnezeu (cât de des ne amintim de Dumnezeu, aşa cum facem în timpul postului?);
2. Lucrare duhovnicească (când mai lucrăm 40 de zile consecutive cu gândul la Dumnezeu?);
3. Ascultare de Biserică (adică de Casa lui Dumnezeu, a Maicii Domnului, a Sfinţilor Apostoli. Şi cine respectă casa părinţilor săi, îi respectă şi regulile);
4. Tăierea voii;
5. Pregătire pentru întâlnirea cu Hristos;
6. Flămânzire de bună voie (când mai flămânzeşti împreună cu cei flămânzi?);
7. Jertfă (nu este chiar la îndemână ca 40 de zile să-ţi tai voia, să faci ascultare, să rabzi, să fii cu gândul pururea la Dumnezeu).

Despre iertare, fratele Traian Dorz are un cuvânt atât de ziditor: „Oricine aduce o ofensă fratelui aduce o ofensă Domnului (Ps 51, 3-4). Nu te vei bucura niciodată de dragostea frăţească, dacă nu ierţi. Astfel pierzi părtăşia frăţească şi cu Domnul. Neiertarea ne face nevrednici de rugăciune şi închinare. Orice rău împotriva noastră este o încercare, o ispită pe care trebuie să o depăşim. Orice încercare care vine are scopul de a te face mai vrednic de chemare, mai puternic în credinţă şi răbdare. Cel ce iartă se aseamănă cu Dumnezeu”. A ierta înseamnă a pune, între tine şi cel ce ţi-a greşit, iertarea lui Dumnezeu Însuşi.

Referitor la înfrânare, am o singură remarcă. Întrebat despre cea mai dulce experienţă pe care a trăit-o un bătrân monah, acesta a răspuns: „Cel mai dulce lucru din lume pe care l-am experimentat a fost un cuvânt urât care căuta ieşire prin limbăşi pe care nu l-am spus, înghiţindu-l”. 

De aceea, mai ales în perioada Postului Mare, să fim atenţi la gândurile noastre, pentru că ele devin cuvinte; să fim atenţi la cuvintele noastre, pentru că ele devin fapte; să fim atenţi la faptele noastre, pentru că ele devin obiceiuri; să fim atenţi la obiceiurile noastre, pentru că ele devin caractere (Sf. Nicolae Velimirovici).

Închei cu un cuvânt al Sf. Cuvios Paisie Olaru de la Sihăstria: 
„Să nu faci tot ce crezi că poţi face;  să nu crezi tot ce auzi; să nu spui tot ce ştii”.
Amin.

Fratele Radu ROMÎNAŞU