O CRUCE TĂCUTĂ, O INIMĂ MARE
– sora Nina Tufan (Dorz) –
Sunt douăzeci şi patru de ani, luna aceasta, de când sora Nina Tufan, fiica cea mică a fratelui Traian Dorz, a plecat la Domnul. Şi, de fiecare dată când se apropie sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, gândul meu zboară către această soră preaiubită, a cărei viaţă a fost o taină de durere, purtată cu zâmbet smerit şi nădejde neclintită.
Sora Nina…, plină de viaţă, de lumină, de bunătate caldă. Avea un chip senin, chiar dacă purta, în taină, o cruce grea – o boală incurabilă care o însoţea în fiecare zi. Copilăria i-a fost presărată cu despărţiri şi lipsuri. A crescut mai mult printre străini, departe de căldura unei familii unite. Iar visurile tinereţii i-au fost frânte înainte să prindă contur. Deşi a dorit să urmeze Facultatea de Filologie din Cluj, a fost refuzată, pentru că era „fiica unui deţinut politic recidivist”.
Cu o undă de umor amar, îşi amintea: „Numai eu urcam treptele Facultăţii din Cluj cu tocul şi cerneala în mână!”. Dar nu s-a plâns. Nu s-a răzvrătit. A mers mai departe.
A lucrat mai întâi ca muncitor necalificat pe un şantier. Mai târziu, a devenit bibliotecară la un liceu din municipiul Hunedoara. Acolo, în liniştea cărţilor, a devenit o făclie vie, un adevărat far pentru cei din jur. Elevi şi profesori, deopotrivă, o iubeau şi o respectau. Nu pentru că vorbea mult despre suferinţa ei, ci pentru că o tăinuia cu nobleţe, în timp ce căuta să aline durerile altora.
Era ca o carte deschisă – o enciclopedie vie, cu o memorie uimitoare. Poeziile fratelui Traian ajungeau, prin ea, la urechile şi inimile celor din jur. Sunt şi astăzi profesori şi foşti elevi care mărturisesc că acele versuri au schimbat ceva în ei, că le-au mângâiat sufletul.
Am scris despre sora Nina, pentru că avem ce învăţa de la ea.
A dus o cruce grea. Dar n-a cârtit. N-a strigat. N-a cerut milă.
A ales să sufere în tăcere, cu o demnitate sfântă.
A fost o misionară nu doar în adunări, unde recita poezii, învăţate pe de rost, ci şi în tăcerea acelei biblioteci, acolo unde Domnul a rânduit să o aşeze. Acolo, unde puţini cred că se poate face misiune, ea a fost o lumină.
Poate că şi eu, cel care scriu, şi tu, cel care citeşti aceste rânduri, simţim uneori că povara noastră este prea mare. Haideţi să privim la exemplul surorii Nina. Nu a fost scutită de durere, dar a ales să nu lase durerea să-i întunece chipul, ci să-i lumineze inima. A ales să-L slujească pe Domnul Iisus cu ce a avut, acolo unde a fost.
Crucea noastră nu este niciodată prea grea dacă o purtăm pe urmele Domnului. Iar atunci când o purtăm cu dragoste şi nădejde, ea devine, uneori, o binecuvântare pentru alţii.
Tuturor celor care credem, uneori, că suferinţa noastră e prea mare, că viaţa e nedreaptă şi că nimeni nu ne vede, fratele Traian Dorz ne-a lăsat câteva versuri pe care sora Nina le-ar fi rostit poate mai bine decât oricine:
Iubeşte-ţi crucea ta şi-o poartă,
oricât de aspră ţi-ar părea,
căci şi cea mai amară soartă
odată ţi-o-îndulceşti cu ea.
Când va veni singurătatea
şi prea din greu ţi-o vei purta
ca de-al soţiei sân prea-dulce
să te-alipeşti de crucea ta.
(«Iubeşte-ţi crucea ta»)
Să ne alipim, aşadar, de crucea noastră – nu cu revoltă, ci cu încredere. Cu tăcere. Cu inimă mare.
Ca sora Nina…. Slăvit să fie Domnul!
Fratele Sorin MICUŢIU
Abonează-te la „Iisus Biruitorul” online
Citește online toate numerele din ziarul „Iisus Biruitorul”, începând cu anul 2025.
Poți opta pentru a primi în continuare și varianta tipărită printr-un e-mail trimis la redacție. Te încurajăm să faci misiune cu foaia tipărită printre prietenii, cunoscuții, vecinii tăi și printre membri parohiei tale!
Acest săptămânal duhovnicesc al Oastei Domnului apare cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. A fost fondat de Preot Iosif Trifa în anul 1935.
