Părintele Iosif, colindul nostru din Dumbravă
Ni s-a mai dăruit un februarie. Luna în care înfloresc sfinţii care ne-au adumbrit de fiecare dată arşiţa unor prea lesne nevegheri. Pentru Oastea Domnului, primăvara vine odată cu aşezarea întru nemurire a Părintelui nostru drag, Iosif. Cu acea dureroasă zi de 12, în care ni s-a frânt o lume. O împărăţie de dor, care părea îngenuncheată sub dezlănţuita furie a celor care mai cereau spasmodic încă o răstignire. Iadul întreg se contorsionase, în disperata sa încercare de a opri cumva acest tumult de har şi dar pe care îl (re)pornise Părintele Iosif în Neamul nostru. Şi, aparent, a şi reuşit. Părintele nostru drag se stingea umilit şi părăsit de maimarii lumii acesteia, cărora li se făcuse tot şi toate, despuiat până şi de mantia care-i străjuise slujirea şi îi acoperise ani şi ani însingurarea. A plecat dintre noi doar cu lacrima din care, de Acolo, de Acasă, să ne acopere neputinţele şi să îmblânzească dreapta judecată a lui Dumnezeu să nu ne dea nouă după inima noastră.
Au trecut aproape 90 de ani de atunci. Nu a fost an, nu a fost zi, poate, din toţi anii aceştia, în care măcar un suflet să nu se fi adunat în frângere de rugăciune şi mulţumire înaintea mormântului din Dumbravă! Nu cred că este moment în lumea aceasta în care măcar cineva, în vreun ungher uitat de vremuri, să nu se hrănească, la ceas de bucurie sau tristeţe, din cuvântul său. Cum nu cred că există cineva din cei care s-au apropiat de Părintele, să nu îi fi simţit covârşitoarea-i prezenţă şi neostoitu-i ajutor.
Despre Părintele Iosif, ca despre fiecare înaintaş urmăritor lui, nu putem vorbi decât la timpul prezent. Acel cutremurător 12 februarie a ars pe altarul jertfei până la pârguire de dalbe flori. Ca un colind de vestire a (re)naşterii unui popor. Avându-i ca martori (magi şi păstori) pe fratele Ioan Marini, pe fratele Traian Dorz, pe Părintele Vladimir şi pe toţi ceilalţi împreună părtaşi la minune.
Un colind transmis, din suflet în suflet, vestit în leagăn de prunc sau scrâşnire de zăbrele, în bucuria întâlnirii sau mâhnirea despărţirii, în odihna serii sau neliniştea dimineţii. Însă de fiecare dată glăsuit desluşit, curat, tainic. E vorba de acel „cântec preadulce”, învăţat „în lume”, cântat „pe tot locul, mereu să răsune”. Şi care, da, a răsunat şi „pe tot locul” inimilor noastre şi ne-a făcut ca, la auzul glasului său „preadulce”, să alergăm, an de an, la ieslea din inima Dumbrăvii Sibiului, în semn de preţuire şi recunoştinţă.
Încă un februarie… Şi un nou prilej de a fi ai Părintelui Iosif. De partea sa, şi nu a celor care i-au rănit bucuria. Ne doare, adesea, că Părintelui nostru drag nu îi sunt apreciate, recunoscute jertfa, amploarea, măreţia misiunii şi slujirii sale. Că un astfel de om al lui Dumnezeu e în continuare răstignit de ignoranţa şi, nu de puţine ori, de aversiunea tocmai a unora din cei care ar trebui să îi aline suferinţa. Să îi vindece rănile. Şi să îl redea lumii aşa cum e: un profet, un sfânt al vremurilor noastre!
Însă mai cred că această recunoaştere nu trebuie să vină din partea lumii. Sau că ea nu vine (încă) dintr-un singur motiv: din cauza nevredniciei noastre. Până când Părintele Iosif nu se poate bucura de urmaşi vrednici de propovăduirea şi slujirea sa, de o Lucrare curată, neîntinată de uzurpatori şi dezbinători de fraţi, nu suntem vrednici de a intra în Ţara Făgăduinţei.
Un nou an. Un alt februarie. Şi o nouă chemare… De noi ţine să îl fericim pe Părintele Iosif!
Romeo PETRAŞCIUC
Abonează-te la „Iisus Biruitorul” online
Citește online toate numerele din ziarul „Iisus Biruitorul”, începând cu anul 2025.
Poți opta pentru a primi în continuare și varianta tipărită printr-un e-mail trimis la redacție. Te încurajăm să faci misiune cu foaia tipărită printre prietenii, cunoscuții, vecinii tăi și printre membri parohiei tale!
Acest săptămânal duhovnicesc al Oastei Domnului apare cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. A fost fondat de Preot Iosif Trifa în anul 1935.
