De la Creaţie şi până la Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, nimic nou nu s-a petrecut în universul văzut; întreaga făptură a fost marcată şi s-a cutremurat de urmările neascultării şi ale păcatului săvârşit în grădina Edenului. Toţi oamenii s-au născut din pofta şi plăcerea împreunării sexuale, prin zămislire cu sămânţă bărbătească, şi toţi au purtat pecetea şi consecinţele păcatului. Nici unul dintre ei n-ar fi reuşit să refacă legătura şi comuniunea cu Ziditorul, pentru că nici unul n-a fost perfect neprihănit, ci toţi erau robi legii păcatului.
Omenirea trebuia izbăvită şi de moarte, care a fost consecinţa neascultării; ori aceasta nu putea fi înlăturată decât de Dumnezeu; numai El era izvorul vieţii şi numai El avea puterea reînnoirii omului creat după chipul Său.
Fecioara Maria, cea mai desăvârşită fiinţă umană, s-a născut şi ea cu umbra păcatului strămoşesc; însă din clipa Buneivestiri, când Duhul Sfânt S-a pogorât asupra ei şi puterea Celui-Preaînalt a umbrit-o, întreaga sa fiinţă a fost purificată. Marea taină, minunea de negrăit şi prima noutate apărută după creaţie, abia atunci s-a ivit. Semnul incredibil prevăzut de proorocul Isaia se împlinea întru adevăr: „Fecioara va purta în pântece şi va naşte fiu” (Is. 7, 14).
Prin puterea Tatălui şi prin harul Sfântului Duh, în pântecele şi din sângiuirile curate ale Fecioarei S-a zămislit Fiul lui Dumnezeu, dar fără voinţă bărbătească şi deci fără păcat. Logosul divin S-a întrupat, însuşindu‑Şi firea omenească iniţială cu trup şi suflet din trupul neprihănit al Mariei. Urmaşa Evei avea să-L nască pe „Acela” care-i va zdrobi capul şarpelui-diavol.
Adam, nesocotind porunca divină, a fost alungat din Eden pentru că n-a vrut să aleagă binele; iar cunoştinţa răului i-a adus moartea. Despre noul Adam, Fiul Fecioarei, tot Isaia proorocul a spus: „El Se va hrăni cu lapte şi cu miere până în vremea când va şti să arunce răul şi să aleagă binele” (Is. 7, 15).
Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca să lucreze în numele oamenilor; iar ascultarea şi jertfa Lui să covârşească nelegiuirile tuturor. Din iubire nemărginită, Mântuitorul S-a făcut părtaş firii noastre, ne-a vorbit în graiul nostru şi ne-a arătat prin pilda vieţii Sale cum trebuie să trăiască un om adevărat după dorinţa lui Dumnezeu. El S-a făcut şi Om pentru veşnicie, îndumnezeind firea omenească, pentru ca toţi cei care vor crede şi vor asculta poruncile Lui să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Iisus Hristos nu S-a născut pe cale firească, pentru a dovedi că venirea Lui pe pământ, precum şi mântuirea noastră nu puteau fi hotărâte de puterea omului; iar zămislirea fără sămânţă bărbătească n-ar fi putut avea loc fără lucrarea Sfântului Duh. În felul acesta, numai Iisus S-a născut fără păcatul strămoşesc şi numai El n-a săvârşit vreun păcat nici în timpul vieţii pământeşti.
Mântuitorul Iisus Hristos a fost întruparea iubirii desăvârşite faţă de toţi oamenii. El singur a fost sfânt şi fără păcat, dar a luat asupra Lui păcatele tuturor şi prin jertfa sângeroasă de pe Crucea Gologotei şi prin Înviere, pentru toţi cei ce aleg binele, a adus mântuirea şi recâştigarea comuniunii cu Creatorul în Împărăţia cea veşnică.
Legile vieţii au fost hotărâte şi fixate de Dumnezeu pentru întreaga lume organică; pentru plante, animale şi pentru om. La fel cu toate acestea, şi instinctul de reproducere a avut harul şi binecuvântările lui, dacă rămânea în rosturile firii stabilite de Creator; dar neascultarea omului l-a transformat în poftă şi pornire pătimaşă.
Fiul lui Dumnezeu S-a născut din Fecioara Maria fără elan pătimaş, fără sămânţă bărbătească şi deci fără păcat; iar la vârsta când în trupurile noastre încep să apară mugurii primelor patimi, Copilul Iisus cunoştea Sfintele Scripturi mai bine decât cărturarii Templului, era conştient şi mărturisea public originea şi filiaţia Sa divină.
La vremea deplinei maturităţi, după ce S-a botezat în apele Iordanului şi după ce a fost ispitit de diavol în pustie, Iisus şi-a ales ucenicii şi a-nceput să-i înveţe pe oameni tainele Împărăţiei cerurilor. Spre deosebire de Ioan Botezătorul, care era sobru şi necruţător, caracteristica principală a misiunii lui Iisus Hristos a fost iubirea desăvârşită pentru toţi cei necăjiţi şi împovăraţi de păcate. Cu toţi a fost milostiv, blând, bun şi iertător, vindecând toată boala şi neputinţa.
În predica de pe Munte, Iisus Hristos a rostit şi următoarele cuvinte memorabile: „Aţi auzit că s-a spus celor de demult: Să nu te desfrânezi. Eu însă vă spun că oricine se uită la o femeie spre a o pofti, s-a şi desfrânat cu ea în inima lui” (Mt. 5, 27-28). Cu această afirmaţie şi prin îndemnul de a scoate şi arunca mădularele care ne predispun la păcat, Mântuitorul a vrut să sublinieze gravitatea şi pericolul de moarte adus de patima desfrânării. Dar cât era de îngăduitor, blând, bun şi milostiv, s-a văzut limpede din episodul cu femeia prinsă în adulter, pe care cărturarii şi fariseii voiau s-o ucidă cu pietre. După ce le-a dovedit acuzatorilor că şi ei sunt vinovaţi, fiind nevoiţi să plece cu ruşine, Iisus n-a osândit-o pe biata femeie, nici n-a încurajat-o în nelegiuirea sa; ci a iertat-o, dar i-a spus clar: „De-acum să nu mai păcătuieşti” (In. 8, 11).
Desfrâul a fost considerat întotdeauna un mare păcat; însă unirea dintre bărbat şi femeie, având la temelie dragostea curată, sinceritatea şi binecuvântarea rostită dintru-nceput de Creator, a fost, este şi va rămâne o taină a sfinţeniei.
Prezenţa lui Iisus la nunta din Cana Galileii n-a fost întâmplătoare; nici faptul că acolo, în urma mijlocirii Maicii Sale şi de dragul celor doi tineri care doreau să se unească într-un singur trup, El a făcut prima minune, preschimbând apa în vin. Era un simbol tainic al realităţii aproape incredibile că aceeaşi unire dintre bărbat şi femeie poate fi apa nămoloasă a desfrâului sau se poate preface în vinul curat şi sfânt al unităţii, bucuriei şi comuniunii iubitoare din Taina Nunţii.
Binecuvântarea lui Dumnezeu din grădina Edenului a fost nesocotită şi omul a căzut în cursa vrăjmaşului diavol; însă prin binecuvântarea Mântuitorului de la nunta din Cana, unirea dintre doi tineri a ajuns una dintre cele şapte Sfinte Taine, din care să odrăslească mugurii vieţii. Copiii nevinovaţi, sănătoşi, curaţi şi întregi la minte au fost totdeauna iubiţi de Iisus şi arătaţi drept modele pentru cei ce doresc să intre în Împărăţia cerurilor.
Atunci când fariseii voiau să-L ispitească în legătură cu desfacerea căsătoriei, Mântuitorul le-a amintit profeţia Genezei despre bărbat şi femeie care vor fi un singur trup, apoi le-a spus categoric: „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mt. 19, 6). Cu acelaşi prilej, Iisus le-a vorbit ucenicilor despre cele două stări de castitate involuntară; apoi prin cuvintele: „sunt fameni de dragul împărăţiei cerurilor”, El a dorit să arate că Dumnezeu dăruieşte unor oameni harul fecioriei şi puterea de-a trăi în întregime o viaţă duhovnicească. Ioan Botezătorul şi Fecioara Maria au făcut parte din această treaptă binecuvântată.
Model desăvârşit de curăţie şi puritate feciorelnică a fost Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Iubirea Lui dumnezeiască nici nu se putea mărgini numai la o persoană; ci a îmbrăţişat întreaga omenire căzută. Pentru toţi oamenii Şi-a jertfit El viaţa, lăsându-Se răstignit de bunăvoie pe lemnul Crucii, întemeind Biserica Sa, în care legătura unirii în dragoste a devenit veşnică. Hristos este Mirele, iar noi suntem mireasa; El este Capul, iar noi, credincioşii, alcătuim mădularele Bisericii.
Prof. Ion Lazăr
din ”PEDEAPSA NEASCULTĂRII”
sau Păcatul strămoşesc oglindit în stihia plăcerii sexuale
Ediţia a II-a,revăzută şi adăugită
Editura «Oastea Domnului» Sibiu, 2009
