Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la nunta de la Petrileni – 9 septembrie 1984
„Maria s-a sculat chiar în zilele acelea şi a plecat în grabă spre munţi, într-o cetate a lui Iuda. A intrat în casa lui Zaharia şi a urat de bine Elisavetei” (Lc 1, 39-40).
Slăvit să fie Domnul!
Aceste cuvinte ni s-au mai spus în seara aceasta şi le-am mai auzit (le cunoaştem atât de bine!) cu prilejul nunţii dragilor noştri tineri, fiindcă s-a potrivit în felul acesta, ca nunta lor să fie chiar în preajma acestei sărbători a Sfintei Născătoare de Dumnezeu, a Sfintei Fecioare Maria (cum spunea un colind: „Cea mai sfântă-ntre fecioare”). Ea a fost aceea de care S-a folosit Dumnezeu ca prin ea să trimită mântuire lumii.
Dacă Dumnezeu, în bunătatea şi-n dragostea Lui, n-a pedepsit păcatul şi pe toţi acei care au păcătuit, după cum meritau, ci S-a gândit, în bunătatea şi iubirea Lui cea veşnică, totuşi să trimită un Răscumpărător, să-L trimită pe Acela care‑i va izbăvi din moarte şi din pierzare veşnică pe cei care au păcătuit, a trebuit totuşi, la mântuirea noastră, să lucreze prin cineva.
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, când a creat toate cele văzute şi cele care nu se văd (şi viaţa noastră), a spus la urmă, după ce le-a creat pe toate: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”. Pe toate le-a făcut prin Cuvânt: şi lumina, şi cerul, şi pământul; dar pe om l-a făcut cu mâna. Şi a lucrat la facerea omului întreaga Sfântă Treime: şi Tatăl, şi Fiul, şi Sfântul Duh. Dar bucuria mare a fost când de făptura aceasta, cea mai aleasă dintre toate celelalte care purtau chipul lui Dumnezeu, de-acum Se putea bucura şi Domnul. De lucrarea mâinilor Sale. [Însă] ispititorul şi vrăjmaşul n-a dormit. Şi a căutat să strice bucuria lui Dumnezeu, venind la făptura cea mai aleasă şi amăgind-o, ca să cadă în neascultare.
Cât de greu I-a fost Aceluia care a făcut cu atâta dragoste, cu atâta bunătate făptura aceasta aleasă, atunci când ea a căzut din ascultarea de El, amăgită fiind de vrăjmaş… S-a gândit atunci, în bunătatea şi-n mila Lui… (şi a fost mai greu, cu mult a fost mai greu, când, din nou, Sfânta Treime a trebuit să lucreze): „Cum să ridicăm iarăşi omul, fiul Nostru cel căzut în neascultare şi-n păcat?”. Atunci a trebuit să vină Unul din Sfânta Treime şi să lase pildă vieţii noastre.
Dar a trebuit să se caute cineva de-aici dintre noi, de jos, de pe pământ, să Se folosească Dumnezeu şi de cineva de jos. Mântuirea a venit de Sus, mântuirea Dumnezeului nostru, mântuirea s-a coborât din cer la cei de jos, aici. Jos eram, căzuţi eram, în josnicie eram, păcătoşi eram toţi. Şi plata păcatului este moartea. Dar Dumnezeu, în bunătatea Lui, S-a gândit: nu moartea, ci oarecum viaţa… Şi-atunci Fiul lui Dumnezeu, de bunăvoie, Cel ascultător, a spus: „Tată, Mă cobor, Mă duc! Pregăteşte-Mi un loc. La cine să Mă duc? În ale cui braţe, în al cui cămin? Că toate braţele-s murdare şi toate căminele-s nenorocite. Nu-i pace în ele, nu-i bucurie. Nu-i!… Trebuie să Mă duc undeva”. Şi s-a pregătit. S‑a găsit o Sfântă Fecioară. S-a găsit o Sfântă Fecioară, care a devenit Mama Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu a lucrat împreună cu ea. Ea a fost cea dintâi care a lucrat cu Dumnezeu la mântuirea noastră şi-a voastră. Ea a fost cea care a scăpat cele dintâi lacrimi pe picioarele Lui, pe mânuţele Lui, pe obrăjorul Lui. Ea a fost cea dintâi. Când Lui I-a fost frig, inima ei a fost tare zdrobită. Când Lui I-a fost foame şi a cerut, de unde să-I dea? Ea a fost aceea care a sângerat pentru El: aleasa cerului, făptura cea mai sfântă, care s-a învrednicit să-L poarte pe Dumnezeu în braţele ei.
De-atunci şi până astăzi, Numele Lui este purtat de mulţi. Numele Lui este cel mai iubit şi cel mai scump, şi cel mai drag. Când vă privim feţele la această nuntă, la această sărbătoare, inimile noastre-s pline de bucurie şi-I mulţumim lui Dumnezeu. Numai să vă vedem ne este de-ajuns. Dar să vă vedem aici şi să vă spunem „Slăvit să fie Domnul!” este lucrarea lui Dumnezeu, este mântuirea lui Dumnezeu, este bunătatea lui Dumnezeu. El S-a folosit de cineva ca să vină aici jos, la noi, să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut. Noi spunem Numele Lui cu atâta drag şi cu atâta respect şi cinste. Şi, când auzim de pe buzele cuiva rostit Numele lui Iisus, inima noastră tresaltă de bucurie şi de drag. (…) Dar nu putem să nu-i iubim pe acei de care S-a folosit Dumnezeu ca împreună cu ei să lucreze la mântuirea noastră. Cel dintâi şi cea dintâi… Căminul cel dintâi a fost căminul lui Iosif, omul acela neprihănit despre care spune Sfânta Carte că „…era un om neprihănit”. Iosif… Cu mânuţele lui a trebuit să-I câştige pâinea lui Dumnezeu. Dumnezeu dă pâine la toţi muncitorii, la toţi flămânzii. Dar Iosif a trebuit să-I dea el pâine lui Dumnezeu, la Fiul lui Dumnezeu. Să-L hrănească. Din mânuţele lui să-I cumpere o cămăşuţă, să-L îmbrace. Din mânuţele lui să poată să-L îngrijească. A fost cel dintâi cămin, cel mai fericit cămin în care Cerul s-a putut încrede: „Aici pot să-L trimit pe Fiul Meu. Omul acesta este omul pe care l-am ales şi în care Mă încred că poate să crească un Fiu al lui Dumnezeu pentru Dumnezeu. Şi Fecioara aceasta este aceea în care Mă încred că poate să-L crească pe Fiul lui Dumnezeu pentru Dumnezeu”. Şi aşa a fost.
Binecuvântat să fie Dumnezeu, Care S-a gândit la mântuirea noastră şi a lucrat la ea. Dar Care a ales de-aici, din mijlocul nostru, de jos, oameni cu care să lucreze împreună spre mântuirea noastră.
Fraţii mei, de-atunci şi până astăzi au mai fost suflete care L-au iubit şi care au plâns şi care au suferit, şi care s-au jertfit pentru El, în Numele Lui. Şi poate, până la sfârşitul veacurilor. Dar cea dintâi a fost Sfânta Fecioară Maria. Şi cel dintâi cămin a fost căminul lor. La nunţile noastre, noi nu dorim altceva decât să înălţăm acest Nume: Numele lui Iisus. Căci nu este sub cer alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi. Dar totdeauna când repetăm cu drag acest Nume, noi ne-aducem aminte şi de cei de care El S-a folosit ca noi să cunoaştem Numele lui Iisus.
S-a spus aci: datorită bunătăţii şi dragostei lui Dumnezeu, în ţara noastră El a trimis un om, a trimis o Lucrare care este mama noastră care ne-a născut prin dureri şi prin lacrimi, şi prin suferinţă. Noi nu ne-am fi cunoscut niciodată dacă nu ar fi îngăduit Dumnezeu să avem o mamă duhovnicească ce ne-a purtat, care ne-a legănat, care ne-a întărit, care ne-a sprijinit, care a suferit pentru ca noi astăzi să putem cânta fericiţi la această nuntă şi pentru ca în zilele noastre să se mai vadă o nuntă creştinească aşa cum au fost cele dintâi. Poate unii dintre voi, miraţi, vă gândiţi: „Aceasta este o nuntă? Unde se poate nuntă fără băutură? Nuntă fără gălăgie?”.
Doamne, fii binecuvântat şi slăvit să fie Numele Tău, căci iarăşi am ajuns vremile acelea frumoase şi fericite de altădată, pentru că Dumnezeu S-a îndurat să ne trimită şi nouă o mamă. Ea este aceea care ne-a născut! Lucrarea aceasta scumpă a Oastei Domnului. Noi toţi suntem copiii unei jertfe. Noi toţi suntem copiii unor lacrimi. Noi toţi suntem copiii aceluiaşi părinte. Şi de aceea suntem atât de fericiţi şi dorim, ca şi voi, să fim lucrători împreună cu Dumnezeu pentru mântuirea altora. A atâtora din jurul nostru care trăiesc şi mor nemântuiţi.
Am dori pentru căminul care se întemeiază astăzi ca Dumnezeu să-l binecuvânteze în felul acela cum a binecuvântat căminul lui Iosif şi al Sfintei Fecioare. Pentru ca să se poată încrede şi-n tinerii noştri de astăzi, căci ei vor fi, la rândul lor, nişte lucrători împreună cu Dumnezeu. Că Dumnezeu va putea să lucreze prin ei, ca să se nască fii pentru Dumnezeu. Fii care vor fi în stare apoi să ducă această Lucrare şi să ducă mântuirea şi altora, până la capăt. Mântuirea Dumnezeului nostru.
Mulţumim lui Dumnezeu pentru clipele acestea fericite pe care mereu le‑am dorit şi vom pleca cu inimile noastre pline de bucurie şi recunoştinţă. Şi chiar dacă nu ne vedem feţele noastre aşa cum am dori, de atâtea ori, noi ne purtăm în inimi unii pe alţii şi ne gândim întotdeauna la lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu prin părinţii noştri, prin sfinţii noştri înaintaşi. Şi, prin faptul acesta, noi am ajuns să ne bucurăm astăzi şi să slăvim Numele lui Dumnezeu. Să ne îmbrăţişăm cu dragoste şi cu lacrimi. Ce-i rămâne fiecăruia dintre noi? Să fim şi noi nişte buni lucrători şi buni ostaşi ai lui Hristos. Şi-n fiecare dintre noi să se poată vedea chipul acela smerit, ascultător, curat şi supus al Sfintei Fecioare. Dorim ca toate surorile noastre tinere să înveţe de la această Sfântă Fecioară smerenia, ascultarea şi supunerea. Dorim ca toţi tinerii noştri dragi să înveţe şi ei că a fi smerit, ascultător şi supus este lucrul cel mai frumos şi cel mai dulce sub soare. Nimic altceva nu este mai scump decât ascultarea. El „a fost ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce”. Hai să fim şi noi ascultători până la capăt! Domnul ne va ajuta, tineri binecuvântaţi!
Şi să-i binecuvânteze mult pe ei, [pe cei] a căror sărbătoare o sărbătorim astăzi, pe dragii noştri. Să auzim mereu veşti bune despre ei şi, în căminul lor, să fie El cel mai iubit şi cel mai drag, şi cel mai dorit. Nu cămin al lor, ci cămin al lui Dumnezeu.
Slăvit să fie Domnul!
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz.
– Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. 3
