Era în timpul când „lămuririle” căutau să-mi ia viaţa şi zestrea morală. Mă gândeam în mine: Doamne, ce se va alege de mine şi de truda mea? Sunt bolnav şi s-ar putea întâmpla să închid pentru totdeauna ochii, zdrobit de mâhnire. Iar a grăi şi a mă apăra nu pot, fiind oprit cu forţa publică.
Îmi venea să-mi strâng în braţe cărţile, să le sărut, să strig: dragele mele cărţi şi tâlcuiri… pentru voi am muncit… pentru voi am trăit… pentru voi mi-am pierdut sănătatea… şi acum va trebui să vă las orfane, izbite de atacuri, batjocorite… tot ce am clădit eu cu voi în sufletele cititorilor se va îndoi, se va clătina, se va zdruncina…
Era seara din 25 spre 26 ianuarie şi am pus mâna pe Biblie şi pe Psaltire, să mă mângâi cu Cuvântul lui Dumnezeu. Dar orice mângâiere părea zadarnică. Era pentru prima dată în viaţa mea când nu mă mai puteam mângâia cu Cuvântul lui Dumnezeu. Parcă îmi trebuia ceva mai mult decât atât. Am adormit plângând, cu perina udă de lacrimi.
Noaptea mi s-a arătat, în somn, un chip luminos. L-am cunoscut îndată. Era Chipul Preascumpului meu Mântuitor. Dar n-a ţinut decât o clipă şi a dispărut. Însă această clipă a lăsat ceva ce va rămâne pentru totdeauna în sufletul meu. N-aş putea însă să spun în cuvinte ce anume. Am simţit în acea clipă numai ceva care m-a făcut să zic îndată: „Asta-i ce-mi trebuia”… Şi sufletul meu îndată s-a umplut cu „asta”.
Dar ce anume era „asta”, n-aş putea spune niciodată. Era ca o mângâiere? Nu. Era mai mult decât o mângâiere. Era o întărire? Nu. Era mai mult decât o întărire. Era o bucurie? Nu. Era mai mult decât o bucurie.
Era ceva care dintr-odată mi-a umplut golul, mi-a umplut viaţa. Era ceva care dintr-odată m-a umplut cu totul. Era ceva care era totul… ceva pe lângă care nu mai încăpea nimic din viaţa mea…
……………………………………………………………………………………………………
M-am trezit înfiorat şi înviorat. Mi-am dat îndată seama că mă cercetase cu mângâiere Domnul şi Mântuitorul meu, în semnul că nu m-a părăsit, că El este cu mine.
Şi mi-am dat îndată seama că toată suferinţa şi durerea mea este un picur, faţă de marea bucuriilor ce ne aşteaptă dincolo de mormânt.
Acum numai îl înţeleg pe Ap. Pavel de ce spunea că nu poate spune ceea ce a văzut în al treilea cer. Vasul nostru cel slab de lut nu poate cuprinde marea bucuriilor din Patria noastră de mâine. Abia poate cuprinde picurii ce ne vin din acea mare.
Şi acum înţeleg ce bucurie nemărginită vom avea când Îl vom vedea pe El pentru totdeauna, faţă în faţă, şi vom trăi cu El.
Nu sunt omul care se ocupă cu visuri. Dar visul de la Ierusalim şi Chipul din tainica noapte din 25/26 ianuarie vor rămâne pentru totdeauna în sufletul şi viaţa mea.
Prin orice furtună va fi să mai trec şi în orice noapte va fi să mai ajung – Chipul Celui care m-a mângâiat şi m-a întărit mereu îmi va fi ca o vrajă sfântă ce mă va purta mereu după el, până în clipa când voi scăpa pentru totdeauna la El.
Părintele Iosif Trifa
(«Isus Biruitorul» nr. 10-11-12 / 17 martie 1935, pag. 1)
Profetul vremilor noastre. – Sibiu: Oastea Domnului, 1998, vol. 4.
