Vorbirea fratelui Petrică Terlai la nunta de la Cluj – 5 septembrie 1981
Slăvit să fie Domnul!
Iubiţii mei fraţi şi surori, mulţumim lui Dumnezeu, după cum am auzit şi poeziile de mai înainte, mulţumim că suntem făcuţi după chipul şi asemănarea Lui.
De aceea noi Îi mulţumim, că El atât de mult ne-a iubit pe fiecare, pentru că ştim şi nu mai trebuie să spunem, căci ştie fiecare dintre noi ce a făcut omul la început. Printr-o neascultare a ajuns omul să fie atât de slab în viaţa lui şi atât de neascultător, pentru că a fost o dată neascultător.
Cât de frumos şi de fericit este părintele când îşi vede copiii că ascultă şi sunt cuminţi! Când ascultă numai din privire.
Dar dacă nu ascultă, cât de tristă este inima unui astfel de tată…
Cât de bine este ca fiecare: copilul, tatăl, credinciosul, să asculte în tăcere! De aceea fiecare dintre noi să ascultăm, pentru că Cuvântul lui Dumnezeu vrea să lucreze, căci este „viu şi lucrător”.
Ne vorbeşte Dumnezeu, ne întreabă Dumnezeu. Noi să-L ascultăm cu toţii pe Dumnezeul Cel care a făcut cerul şi pământul.
Lui Timotei, Sfântul Apostol Pavel, printre alte învăţături şi sfaturi, îi spune (I Tim 4, 12): „Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea. Şi fii o pildă pentru credincioşi”.
Şi începe cu un cuvânt care spune tânărului Timotei: „În vorbire”… pentru că aici începe; din „vorbire” începe fiecare lucru bun sau rău.
Domnul Iisus, în Matei, zice: „Vă spun că în Ziua Judecăţii oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care îl vor fi rostit”. Sau cum spune în altă parte: „căci din cuvintele tale vei fi scos sau din cuvintele tale vei fi osândit”.
De aceea, fiecare cuvânt este spus „în vorbire”; şi pentru noi cuvântul acesta, „în vorbire”, este cel mai important. Căci în vorbirea pe care noi o spunem, în vorbirea asta stă toată viaţa noastră, toată puterea noastră. Peste tot, „în vorbire”, pentru că la început, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu”.
Cuvântul este Dumnezeu, pentru că, dacă n-ar fi fost Dumnezeu, nici noi n‑am fi vorbit. De aceea ne-a făcut după chipul şi asemănarea Lui, în Cuvânt. Şi de aceea îi spune şi Sfântul Apostol Pavel tânărului Timotei: „Fii pildă în vorbire”… Pentru că din vorbire putem ajunge ori rău, ori bine. Deci să alegem calea cea mai bună.
Uitaţi-vă în vorbirea Domnului Iisus, pe care a ţinut-o în faţa lui Pilat: „Şi Iisus tăcea”…
Cea mai frumoasă vorbire este ascultarea. Numai atunci când taci şi asculţi minciuni tu păcătuieşti. Cânt taci şi asculţi este cea mai frumoasă vorbire, ca în pilda pe care a arătat-o Domnul Iisus când I s-a spus:
– Nu vezi că Te judecă toţi şi Tu taci?…
– Tac pentru că ştiu că asta e Crucea prin care voi să fiţi mântuiţi.
O dată a vorbit diavolul în Eden şi a greşit. Iar femeia a ascultat rău. Şi de aceea, pentru că a ascultat rău, a ajuns şi am ajuns şi noi să suferim şi să păcătuim, şi să ne murdărim „în vorbire”… să păcătuiesc faţă de aproapele meu şi faţă de duşmanul meu. Iisus a tăcut faţă de duşmanii Lui şi nu S-a apărat. Dar faţă de fraţi, noi să ascultăm când spune Domnul Iisus: „între voi să nu fie aşa ceva, ci numai psalmi şi cântări de laudă”. „În vorbire”, să fim cumpătaţi.
Dar cuvântul cel mai frumos care se poate aduce este dragostea dintre noi, fiindcă atunci nici unul dintre noi nu păcătuieşte. Nici unul dintre noi nu greşeşte.
„În vorbire”, tinere Timotei! Să ai grijă ce vorbeşti.
Dar ăştia mai bătrâni? De câte ori am greşit noi în vorbire aproapelui nostru, vrăjmaşului nostru şi chiar fraţilor noştri! Dacă taci şi asculţi, cum a făcut Domnul Iisus, n-ai să ajungi să greşeşti niciodată, n-ai să ajungi să păcătuieşti. Ascultă, frate, pentru că atunci Cuvântul lui Dumnezeu este acela care ne întăreşte pe noi.
În altă parte, Cuvântul lui Dumnezeu ne spune despre clipele acelea din Capernaum când au venit la ucenici cei ce le strângeau darea şi i-au întrebat:
– Învăţătorul vostru nu plăteşte darea?
– Biserica da! a zis Petru. Şi când s-a dus Petru la Domnul Iisus, Domnul, Care mai dinainte ştia ce voia Petru, i-a zis:
– Petre, spune: fii împăraţilor plătesc dare sau străinii?
– Străinii!
Să vedem ce vrea să spună mai departe, după ce S-a întâlnit Domnul cu Petru. Ce a vrut să spună? Ei erau ucenici pe vremea aceea şi ştiau că s-a plătit darea printr-un peşte… Şi în clipa aceea (spune mai departe) „ucenicii s-au apropiat de Domnul Iisus şi L-au întrebat: «Cine este mai mare în Împărăţia lui Dumnezeu?»”. Pentru că ucenicii au auzit convorbirea dintre Domnul Iisus şi Petru, imediat ei s-au gândit la un lucru şi imediat au răspuns prin cuvânt… Care va fi mai mare?… Pentru că ei s-au gândit că pe Petru l-a pus mai mare – şi imediat s-au înfăţişat înaintea Domnului, pentru că ei voiau să fie mai mari.
„În cuvânt”! Din cuvântul acesta a ajuns o mare ceartă între ei. Dar Domnul Iisus a luat un copilaş şi l-a arătat ucenicilor, zicând: „Adevărat, adevărat vă spun că dacă nu veţi fi ca şi copiii aceştia, nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Iar voi înşivă vă suiţi mai presus”, pentru că imediat au început să se ridice.
Şi mai departe le arată pilda cu oaia rătăcită, cum a venit şi a căutat oaia rătăcită şi a adus-o în turmă. Se vorbeşte mult de iertarea greşelilor, pentru că aici este cel mai mare greu: iertarea greşelilor.
Dar Petru îl întreabă pe Domnul Iisus:
– Doamne, până când, de câte ori să iert pe fratele meu care mi-a greşit mie? Până de şapte ori?
– Nu de şapte ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte. „De aceea, Împărăţia Tatălui din cer se aseamănă cu un împărat care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteală şi i-au adus pe unul care îi datora zece mii de galbeni…”
Zece mii de galbeni, zice că erau patruzeci şi două de kilograme de aur… Iar în altă parte spune de talanţi. Oricum, e o avere extraordinară pe care trebuia să o plătească robul acela. Cine ştie, în viaţa lui, cât o fi trebuit robul acela să-l înşele pe stăpânul lui, că a ajuns dator zece mii de galbeni? Câte rele o fi făcut? Cât nu l-o fi minţit? Şi atunci l-a chemat, să-i dea socoteală:
– Măi omule, ce-ai făcut cu zece mii de galbeni, de nu-i mai am în vistieria mea?
Robul, neavând cu ce plăti, s-a aruncat în genunchi si i s-a închinat, zicându-i:
– Doamne, mai îngăduie-mă puţin!
Iată ce a făcut vorbirea omului acestuia! Auziţi ce a făcut vorbirea robului în faţa stăpânului:
– Doamne, mai îngăduie-mă puţin şi voi plăti.
Stăpânul l-a iertat. Ce fericit a fost robul care ştia că nu avea cu ce plăti şi acum era liber, fără nici o datorie, când a auzit cuvintele stăpânului:
– Îţi iert totul, du-te liniştit acasă!
Auziţi vorbirea care a putut să-l facă pe omul acesta scăpat de toate datoriile lui?… Şi a ieşit omul fericit afară, bucuros că toate înşelăciunile pe care le-a făcut, toate hoţiile sunt uitate, i s-au iertat.
Acesta a fost punctul cel mai însemnat al robului aceluia netrebnic, că toate i s-au iertat.
Numai Unul Dumnezeu poate avea atâta milă şi har, să ne ierte de atâtea ori când greşim, pe fiecare. Dacă noi am fi adânciţi în viaţa personală a noastră, iar în vorbirea noastră am vorbi cu noi înşine… atunci când noi am simţi Cuvântul lui Dumnezeu, noi am tăcea, cum a făcut şi Domnul Iisus în faţa lui Pilat. Cuvântul Lui vorbeşte. Şi, când tăcem noi, în clipa când tăcem, putem să-l ascultăm. De multe ori e mai bine să taci, căci mai mult face tăcerea – de cele mai multe ori – decât vorbirea.
Şi robul acela fericit a ieşit afară, dar s-a întâlnit cu un tovarăş al lui care-i era dator cu o sută de galbeni. O sumă foarte mică în raport cu datoria lui. O sumă fără importanţă. Dar când s-a apropiat de tovarăşul lui, l-a apucat de gât. Şi la fel (spune Sfânta Scriptură) şi tovarăşul lui l-a rugat tot aşa cum se rugase şi el mai înainte puţin: „Mai îngăduie-mi, şi-ţi voi plăti!”. Acelaşi cuvânt l-a spus şi robul cu datoria mică. Acelaşi cuvânt ca şi robul cu datoria mare.
Dar acum nu mai era vorba de nici o iertare. Nu a mai vrut să-l ierte aşa cum el a fost iertat doar cu câteva clipe mai înainte.
Iată ce înseamnă când se arată cineva plin de mândrie, că el e mai mare decât celălalt tovarăş al lui. Şi i-a spus:
– Dacă nu-mi plăteşti, te arunc în temniţă!
Tovarăşul lui degeaba se mai ruga, că nu l-a mai iertat. Vai, a uitat că el, atunci când s-a rugat, a fost iertat! El însă şi-a aruncat tovarăşul în temniţă.
Acum a ajuns la urechile cuiva. Pentru că este întotdeauna, cum spune şi în Proverbe, o pasăre care spune toate stăpânului. Ai grijă ce vorbeşti, că până şi pereţii au urechi şi ascultă tot ce vorbeşti. Pentru că Dumnezeu judecă şi gândurile noastre.
Tot aşa a fost şi cu stăpânul acela: cineva s-a dus şi i-a şoptit stăpânului ce a putut face acela cu robul mai mic. Stăpânul l-a pedepsit atunci pe robul netrebnic.
Ştiţi cine a fost mai fericit de aici? Robul acela mai mic şi cu datoria mai mică, pentru că el numai atât a rostit:
– Iartă-mi mie, că eu îţi voi plăti. Dar tovarăşul lui nu a vrut să-l ierte. Pentru aceasta nici stăpânul nu l-a iertat de marea lui datorie.
Fericit a fost robul acela cu datoria de o sută de galbeni, căci nu a mai fost cine să-l bage la închisoare. Nu a mai fost cine să-i ceară plata datoriei lui, pentru că era la închisoare robul acela netrebnic.
Iată cum, din cuvintele pe care le scoţi, poţi să fii mântuit. Căci şi el a spus cuvintele: „Iartă-mi, Doamne!”, dar nu a mai iertat şi el, după cum Tatăl nostru – ştim fiecare – ne-a iertat şi pe noi. După cum noi spunem în Tatăl nostru: „Şi ne iartă (…) precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.
O, cuvintele acestea pe mulţi ne osândesc… chiar cuvintele: „iartă-ne, Doamne…”.
Facă Bunul Dumnezeu ca fiecare cuvânt pe care-l rostim „în vorbire” să fie după voia Domnului. Ca să putem asculta cu scumpătate fiecare cuvânt care se rosteşte spre învăţătura noastră.
Slăvit să fie Domnul!
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. II