ÎNAPOI LA IISUS, ÎNAPOI LA BISERICA SA

– Cu sinceritate şi pocăinţă rodnică –

Pentru orice om care n-a ajuns încă la împietrirea totală a inimii, este un fapt precis că lumea creştină s-a depărtat de adevărul mântuitor. Păcatele de tot felul au robit creştinătatea în aşa măsură că nu greşeşti spunând că se îm­plinesc din nou cuvintele pro­rocului: „Nu este nici un om după voia lui Dumnezeu, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut. Toţi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar. Gâtlejul lor este un mor­mânt deschis; se slujesc de lim­bile lor ca să înşele; sub buze au un venin de aspidă; gura le este plină de blestem şi de amă­răciune; au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul şi pus­tiirea sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor” (Rom 3, 9-18).

„«Toţi sunt nişte preacurvari şi o ceată de mişei. Au limba în­tinsă cu un arc şi aruncă min­ciuna… merg din răutate în rău­tate şi nu Mă cunosc» – zice Domnul” (Ier 9, 2-3).

Căci într-adevăr, zilnic se aud, se văd şi se citesc fapte unele mai urâte şi mai rele ca altele. Sufletele zac în întunericul pă­catelor de la cei mai mari şi pâ­nă la cei mai mici, fără deose­bire de rang social.

Nimeni nu poate contesta zi­când că azi nu s-ar lucra şi sunt chiar mulţi care se laudă la orice pas că „iubesc Biserica, pentru care luptă şi se străduiesc”. Am zis: „Strădanii sunt multe, multe şi felurite”, ener­gie se cheltuieşte poate mai mult ca oricând. Dar dacă stai şi te întrebi: Unde sunt roadele acestor multe şi felurite străda­nii? Unde sunt acele suflete eli­berate din robia lui Satan? Care sunt acele suflete pe care înnoirea evanghelică le-a scos cu mâ­nă tare din mocirla întunecoasă a păcatului? Unde sunt acei beţivi, carto­fori, jucători, pasionaţi fumă­tori, indiferenţi şi necredincioşi „convertiţi” pentru Hristos şi încredinţaţi Bisericii mântui­toare, după pilda samarineanului milostiv?… Aşa ceva nu se ve­de. O, da, frunze sunt multe şi încă din cele stufoase, dar sub ele… ce durere… nici un rod! Şi azi Iisus e prigonit! Şi azi păca­tul stăpâneşte. Numai orbii nu văd aceasta, dar omul de bun-simţ simte şi vede chiar cum totul merge din rău în mai rău, după cuvântul Scripturii de mai sus.

Şi aceasta e firesc să se întâm­ple, căci tot Scriptura zice: „Po­porul Meu n-a ascultat glasul Meu, Israel nu M-a ascultat. Atunci i-am lăsat în voia porni­rilor inimii lor şi au urmat sfa­turile lor” (Ps 81, 11-12). ,,Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este de­parte de Mine. Degeaba Mă cin­stesc ei învăţând pe oameni în­văţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti” (Mt 15, 8-9).

Situaţia aceasta însă este destul de gravă, că ea a aşezat deasupra capului nostru o sabie ascuţită: mânia lui Dumnezeu care este aprinsă… (Is 30, 27). Deoarece „Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos… Care nu lasă nepedepsit pe cel rău” (Naum 1, 1).

O, dar Dumnezeu este totodată bun şi îndurător cu cei ce se întorc spre Dânsul, părăsind lumea cu toate ale ei.

Prin urmare, datoria noastră este ca fiecare în parte şi cu toţii laolaltă să ne întoarcem înapoi la Iisus şi Sfânta Lui Biserică.

În starea de necredinţă şi răutate a acestui veac, Dumne­zeu, Care a zis că Biserica Lui va dăinui în veci, la vremea potrivită, adică acum 12 ani, în această beznă întunecoasă, a rânduit Bisericii şi neamului nostru un far care să trimită lumină din lumina lui Iisus şi a Bisericii Sale, pe calea strâmtă şi spinoasă a vieţii. Ne-a trimis pe preascumpul şi mult iubitul „trâmbiţaş”, Părintele Iosif Trifa, ca, întocmai unui înţelept şi ascultător „gornist” al Domnului Iisus, să sune din trâmbiţă, să sune tot mereu ca gloatele să se deştepte şi de prin văile întunecoase să se strângă iarăşi sub Crucea lui Iisus viaţa şi tăria Bisericii. Şi slăvit să fie Domnul, că mulţi au auzit chemarea şi mulţi sunt cei care mărturisesc cu lacrimi întoar­cerea lor pe calea mântuirii prin trâmbiţa ce Domnul ne-a trimis. Lumină s-a făcut în lume şi astăzi orice suflet sincer a pu­tut vedea limpede toate câte a făcut Domnul Bisericii şi nea­mului prin acest smerit trâm­biţaş care a strigat şi strigă cu tărie, să-i cutremure pe toţi locui­torii ţării, că vine ziua Dom­nului, vine ziua judecăţii. Aşa a zis şi aşa strigă cu putere Oastea Domnului: „Veniţi să ne întoarcem la Domnul!… El ne va vindeca, El ne va lega rănile. El [ne va] da iarăşi viaţă… şi vom trăi înaintea Lui… Să căutăm să-L cu­noaştem pe Domnul” (Osea 6, 1-3). „Dar chiar acum – zice Dom­nul – întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi bocet. Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele, şi întoarceţi-vă la Dom­nul Dumnezeul vostru; căci El este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate” (Ioel 2, 12-13). Păcatul desparte pe om de Dumnezeu şi atrage osânda celui păcătos.

Pentru aceea, acuma mai mult ca oricând, fiind în postul Sfin­telor Paşti, se cuvine ca fiecare să se cerceteze pe sine şi, întoc­mai celor zece leproşi, să cadă cu smerenie înaintea Domnului Ii­sus şi cu lacrimi de pocăinţă să-şi verse înaintea scaunului de duhovnicie tot păcatul cel sufletesc şi trupesc şi să pună temelia unei vieţi noi. Împăcat cu Dumnezeu prin Iisus Hristos, Domnul nostru, să pornească pe calea cea nouă şi bineplăcută Domnului, de vrednic şi înţelept ostaş al lui Iisus. Prin plină de credinţă şi sfinţenie, numele Domnului să fie preamărit (II Cor 5, 15-20; II Tim 2, 3-4).

«Ostaşul Domnului» nr. 6-7-8 / 15 martie – 15 apr. 1935, p. 1

Părintele Vasile Ouatu, ostașul jertfirii de sine
culegere şi prezentare: Ovidiu Rus
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2017