Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Închinarea în Duh şi în adevăr – Duminica a V-a după Paşti (a Samarinencei)

Închinarea în Duh şi în adevăr – Duminica a V-a după Paşti (a Samarinencei)

Închinarea în Duh şi în adevăr – Duminica a V-a după Paşti (a Samarinencei)

Evanghelia de la Ioan 4,5-42

1. Evanghelia mărturiilor despre Hristos. Evanghelia de astăzi ne dezvăluie taine adânci şi ne conduce în însuşi miezul vieţii duhovniceşti. Se ştie că Evanghelia de la Ioan îşi propune să ne ofere mărturii despre Hristos – de la cea din Prolog (1,1-18) și de la cea a Sf. Ioan Botezătorul (1,26-36; 3,27-30), la cea a lui Pilat, prin „titlul” pus pe Cruce (19,19-22) şi până la cea a evanghelistului însuşi (20,35; 21,24) – cu scopul, zice Sf. Evanghelist Ioan, „ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (20,31). În Evanghelia de astăzi ni se oferă noi astfel de mărturii: mai întâi femeia samarineancă (In 4,29) şi apoi „mulţi samarineni” (v. 39 şi 41) din acel oraş au crezut în Iisus şi au mărturisit că „Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii” (v. 42).

Pericopa însă are valenţe multiple. Ca mai peste tot în Evanghelia de la Ioan, şi în această pericopă ideile se desfăşoară pe planuri suprapuse, completându-se şi clarificându-se reciproc. Iisus, Care rămâne mereu personajul central, determină reacţiile celorlalte personaje sau grupuri de personaje – femeia samarineancă, ucenicii, locuitorii cetăţii –, astfel încât, atât prin faptele istorisite cât şi prin succesiunea ideilor enunţate, cititorul este condus la înţelegerea aspectelor celor mai importante ale credinţei şi ale vieţii creştine.

2. Taina adevăratei închinări. În convorbirea Sa cu femeia din Samaria, Mântuitorul ne descoperă mai ales taina adevăratei închinări, a adevăratului cult care se cuvine adus lui Dumnezeu şi prin care omul intră în comuniune cu El. Este taina centrală a religiei, ţinând seama că acest termen de origine latină (religio) defineşte ideea efortului uman de a regăsi calea pierdută spre Dumnezeu, calea reunirii cu El (religio derivă de la verbul religo, „a lega din nou”).

Căzut cum era în crunta robie a păcatului, cu puterile-i spirituale grav deteriorate, omul nu avea nici o şansă de succes în acest disperat efort. Dacă Dumnezeu nu i-ar fi întins mâna Sa, omul singur n-ar fi ajuns niciodată să-şi afle drumul spre Dumnezeu, spre mântuire. „Voi (samarinenii) – zice Mântuitorul – vă închinaţi căruia nu ştiţi, noi (iudeii) ne închinăm Căruia ştim” (v. 22). Fără Revelaţie, fără Descoperirea de Sus – care este mâna lui Dumnezeu întinsă omului –, religia nu poate fi decât o falsă religie. Astfel încât constatăm că istoria religiilor este, în cea mai mare măsură, o istorie a rătăcirilor religioase ale omenirii. În aşa măsură încât însuşi termenul „religie” s-a devalorizat şi ezităm a-l folosi pentru adevărata religie.

Evanghelia de astăzi ne atrage atenţia asupra unui risc major: acela de a ne amăgi că suntem pe calea mântuirii, aflându-ne de fapt în cea mai gravă rătăcire. Nu este destul să te închini. Trebuie să şi ştii cui te închini. Când, în locul dreptei credinţe, îmbrăţişezi o rătăcire, închinarea ta nu te mai pune în legătură cu Dumnezeul cel adevărat, ci cu vrăjmaşul lui Dumnezeu. Erau pline cetăţile antice de temple şi de altare. Peste tot aflai mărturii ale râvnei religioase a oamenilor de atunci. Când Sfântul Apostol Pavel a ajuns la Atena, „duhul lui se îndârjea în el, văzând că cetatea este plină de idoli” (Fapte 17,16); el putea constata cât sunt atenienii de „evlavioşi”, având ei atâtea „locuri de închinare”, dar şi că Unicul şi adevăratul Dumnezeu rămânea pentru ei un „Dumnezeu necunoscut” (Fapte 17,22-23). Căci cultul din templele şi de la altarele lor idolatre nu numai că nu le mijlocea o relaţie cu Dumnezeu, ci dimpotrivă, îi făcea „părtaşi ai demonilor” (I Cor 10,20-21).

3. Sihar (Sichem) și femeia samarineancă. Domnul Hristos vine cu Lumina Sa în cel mai adânc întuneric de rătăcire şi păcat. Evanghelia de astăzi ilustrează încă o dată adevărul că „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Lc 19,10). El vine în Samaria, ai cărei locuitori, amestecând datele Revelaţiei mozaice cu tot felul de influenţe străine, ajunseseră de se închinau „cui nu ştiau”. Rupând legătura cu Ierusalimul şi cu templul de la Ierusalim – unicul templu al mozaismului, simbol văzut al unicităţii religiei revelate – locuitorii schismatici ai Samariei îşi construiseră pe muntele Garizim de lângă Sichem un templu al lor. Ideea că Garizimul este locul de închinare devenise chiar una dintre învăţăturile fundamentale ale religiei samarinene. Însuşi Decalogul mozaic a fost modificat astfel încât chiar una din cele zece porunci exprima exigenţa închinării pe Garizim. Nu e de mirare deci că iudeii nu-i iubeau deloc pe samarineni, considerându-i mai răi chiar decât păgânii. Şi îşi băteau joc de cultul lor, de locul lor de închinare şi de însăşi capitala lor, denumindu-o Sihar (cf. v. 5), adică, după o etimologie, beţie, beţivăneală, în loc de Sichem (ebr. Şechem, care înseamnă umăr).

Această situaţie o reflectă cu mare precizie Evanghelia de astăzi.

Şi totuşi Iisus vine în Sihar-Sichem. Şi nu numai că vine aici, ci, în afara cetăţii, lângă fântâna lui Iacov – care există până astăzi – stă de vorbă cu o femeie, fapt care-i contrariază chiar pe ucenicii Săi (v. 27). Mai mult, cu o păcătoasă, cunoscută şi considerată ca atare de concetăţeni, cu o femeie care avea şi totuşi nu avea bărbat, căci, după ce avusese mai înainte cinci bărbaţi, trăia acum în concubinaj cu un al şaselea (v. 6-18). Până şi femeia însăşi se miră că Iisus catadicseşte să-i vorbească şi – lucru de necrezut – El, un iudeu, să-i ceară apă (v. 7 şi 9). Un dicton foarte răspândit la iudei, pe care îl găsim în Talmud (trat. Şebiith, VIII, 10) afirmă că „o bucată de pâine dată de un samarinean este mai necurată decât carnea de porc”.

4. Apa cea vie a Duhului Sfânt. Iată, deci, că Domnul îi vorbeşte acestei samarinence, acestei femei păcătoase. Şi-i cere apă, pentru ca să-i dea El apă. Să-i dea apa cea vie, acea apă minunată care se face în cel ce bea din ea „izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (v. 14). Şi această smarineancă, această păcătoasă, nu refuză darul pe care l-au refuzat cu atâta obstinaţie „bunii” iudei. Ea o cere cu umilinţă şi cu bucurie: „Doamne, dă-mi această apă!”. Nu ştie deloc cine este Cel Care-i vorbeşte – să fie El „mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână”? – nu ştie prea bine nici despre ce apă este vorba, dar ştie foarte bine un lucru: ştie că-i este sete, ştie că doreşte o apă adevărată care să-i astâmpere această sete. Ştie că are nevoie de Dumnezeu, de iertarea Sa, de harul Său. Pe mulţi iudei binecredincioşi „dreptatea” lor îi făcuse aroganţi şi nesimţitori. Pe samarineancă, multele-i păcate o făcuseră smerită. O smerenie care-i venea din conştiinţa propriei sărăcii duhovniceşti. Ea putea spune ca David odinioară: „Păcatul meu înaintea mea este pururea” (Ps 50,4). De aceea, tot ca David (Ps 50,12), ea înseta după „Duhul cel Sfânt”. Femeia samarineancă începe să-și câștige și să-și onoreze numele pe care-l va avea ca uceniță a lui Hristos și cu care o cinstim între mucenici: Foteini, „Cea luminată”.

Iată de ce îi şi vorbeşte Mântuitorul despre Duhul Sfânt. Căci apa cea vie pe care i-o promite este Duhul Sfânt. Şi numai pe cei care cu adevărat însetează după această apă îi cheamă Domnul la El, izvorul apei celei vii: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (In 7,37-38). Redând acest cuvânt al lui Iisus, evanghelistul ţine imediat să precizeze: „Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” (In 7,39). Trimiterea în lume a Duhului Sfânt este rodul preamăririi lui Hristos prin Jertfa şi Învierea Sa.

5. Închinarea „în Duh și în adevăr”. Femeia, aflându-se în faţa acestui Iudeu ca nimeni altul, a acestui Prooroc (v. 19) Care i-a spus tot ceea ce a făcut (v. 29), vrea să primească de la El un răspuns la disputa seculară dintre iudei şi samarineni: care este adevăratul loc de închinare, Ierusalimul sau „muntele acesta”, Garizimul pe care-l aveau chiar în faţa ochilor. Răspunsul lui Iisus are o legătură directă cu ceea ce tocmai spusese despre apa cea vie, pe care o primesc cei care cred în El. Venirea Duhului Sfânt înseamnă şi inaugurarea adevăratului cult adus lui Dumnezeu. Deşi iudeii se închină adevăratului Dumnezeu (cf. v. 22), însăşi închinarea (cultul) lor nu putea fi încă o adevărată închinare. Şi nici iudeii, adevăraţi închinători. Căci încă nu era dat Duhul. Iar adevărata închinare este aceea în care „Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rom 8,26), în care Duhul Sfânt Se roagă pentru cei pe care-i face sfinţi (Rom 8,27). El este Cel care, în inimile noastre, strigă către Dumnezeu „Avva, Părinte!” (Gal 4,6).

Închinarea adevărată este aceea a omului duhovnicesc. Adică a omului născut din nou prin credinţa în Hristos şi prin apa cea vie a Duhului Sfânt.

Această taină i-o descoperă Mântuitorul femeii samarinence: „Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în Duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel îi doreşte pe cei ce I se închină Lui. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr” (v. 23-24).

6. Trupul și sufletul în actul adevăratei închinări. Iată unul dintre cuvintele „grele” din Evanghelia de la Ioan! Şi pe care, ca şi cuvântul „greu” al lui Iisus despre Taina împărtăşirii cu Trupul şi cu Sângele Său (In 6,60), mulţi l-au răstălmăcit şi mulţi îl răstălmăcesc până astăzi. Până astăzi, sunt mulţi aceia care, din afirmaţia că Dumnezeu este Duh şi că adevăraţii închinători trebuie să I se închine Tatălui „în Duh” exclud „trupul” din actul închinării şi se cred foarte duhovniceşti prin faptul că neagă formele de închinare. Iar pentru că Biserica are – cum se cuvine să aibă – forme de închinare, printr-o grosolană confuzie, ei acuză Biserica de formalism şi consideră drept o salvare separarea de Biserică. Este o eroare comună mai tuturor ereticilor de ieri şi de azi.

Unii ca aceştia săvârşesc o gravă eroare: uită că omul este deopotrivă trup şi suflet. Şi că închinarea „în Duh” nu înseamnă o închinare numai a unei părţi din fiinţa omului. Adevăratul cult angajează fiinţa umană în totalitatea ei, angajează deci deopotrivă sufletul şi trupul omului. Confundând însă pe Duhul lui Dumnezeu cu duhul (sufletul) omului, ei cred că „închinarea în Duh” ar fi acea închinare în care este angajat numai duhul omului, adică numai partea sa spirituală. Este vorba de vechiul dualism maniheic, reluat mereu pe parcursul istoriei, acea erezie a unor oameni care se considerau „pnevmatici” (duhovniceşti), dar care socoteau că trupul, fiind material, este rău în sine însuşi, că el este oricum supus păcatului, dar că, din fericire, păcatul trupesc nu impietează în nici un fel „duhovnicia” omului prin duhul său. Omul, după această concepţie, poate fi foarte „duhovnicesc” cu duhul său, fiind în acelaşi timp foarte „trupesc” cu trupul său. El ar putea sluji şi lui Dumnezeu şi păcatului în acelaşi timp. Spaţiul nu ne permite să-i amintim nici măcar pe capii de erezii care au şi tras consecinţa practică a rătăcirii lor, promovând destrăbălarea trupească, dar socotindu-se în acelaşi timp foarte „duhovniceşti”.

Cu totul altceva este închinarea „în Duh”. Este acea închinare în care este prezent Duhul lui Dumnezeu, în care Însuşi Duhul Sfânt Se roagă în şi împreună cu noi. Iar această închinare adevărată, în Duhul Sfânt, angajează deopotrivă sufletul şi trupul nostru. Acest adevăr îl subliniază în chip deosebit Sfântul Apostol Pavel în singurul loc în care vorbeşte anume despre „închinarea cea duhovnicească”: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească” (Rom 12,1). Trupul, aşadar, trebuie şi el să fie angajat, prin înfrânare, în „închinarea în Duh”, în cultul „duhovnicesc” şi bine plăcut lui Dumnezeu.

7. Formele de închinare nu sunt formalism. Trupul omului este material şi văzut. De unde decurge că şi „închinarea cea duhovnicească” are şi o parte văzută, are forme, fără de care n-ar mai fi o adevărată închinare. Să nu facem confuzie între formalism şi forme. Formalismul, adică făţărnicia, ipocrizia, religiozitatea „de formă” şi de ochii oamenilor (a se vedea Mt 6,1 şi urm.) este un lucru rău. Formele de închinare sunt însă cu totul altceva. Nimeni nu se poate închina lui Dumnezeu fără a se folosi de astfel de forme de închinare. De la formulele de rugăciune – dintre care multe apar chiar în Noul Testament –, de la poziţia şi mişcările trupului în rugăciune (îngenunchere, metanie, însemnarea cu Sfânta Cruce etc.), până la faptul că însuşi cuvântul lui Dumnezeu ni s-a transmis în forma sa scrisă şi îl avem la îndemnă în diferitele forme de editare, şi până la icoana care-şi are temeiul suprem în Întruparea Cuvântului, adică în venirea Fiului lui Dumnezeu la noi în chip (formă) omenesc, iată cum formele sunt o prezenţă permanentă şi de neînlocuit în închinarea cea duhovnicească.

Refuzul formelor în închinare înseamnă, în ultimă instanţă, refuzul lui Hristos Cel întrupat. Hristos S-a făcut Om văzut şi ni Se împărtăşeşte în chip văzut. Îl primim pe Hristos, cu umanitatea Sa îndumnezeită, în chipul pâinii şi al vinului, la Sfânta Euharistie. Nu ştim de ce ni Se împărtăşeşte El în acest chip. Ştim numai că aceasta este voinţa Lui. La Sfânta Proscomidie, când pregăteşte cinstitele daruri, preotul zice de trei ori: „Binecuvântat eşti Dumnezeul nostru, Cel ce ai binevoit aşa, mărire Ţie!” El a binevoit să ni Se împărtăşească astfel, prin Sfânta Euharistie. Noi, recunoscând această bunăvoinţă a Sa, nu avem decât să ne supunem Lui, binecuvântându-L şi mărindu-L. Înţelegem de ce acei care se leapădă de Biserică devalorizează şi Sfintele Taine. Căci ei n-au nevoie de forme! Nu iau în seamă tot ceea ce spune Noul Testament despre Sfântul Botez, despre Sfânta Euharistie, despre celelalte Sfinte Taine, despre toate formele cultului şi ale închinării. Cuvântul sfânt ne spune în modul cel mai lămurit că, prin ele, ne unim cu Hristos, prin Duhul Sfânt; pentru ei însă nu e vorba decât de simboale. Un Hristos „dezîntrupat”, aşa cum apare Hristos în învăţătura lor rătăcită, nici nu are cum să ni Se împărtăşească în forme văzute. De fapt, deşi vorbesc despre Hristos, nu-L mai au pe Hristos. Să ne mai mirăm de campania demonică a martorilor lui Iehova împotriva închinării la Hristos?

Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat, Domnul şi Mântuitorul nostru, este temeiul şi izvorul formelor de închinare ale Bisericii. Adevărata închinare, îi spune Mântuitorul femeii samarinence, este şi o închinare „în adevăr”. Hristos este Adevărul Care, prin Duhul Sfânt, fundamentează închinarea „în Duh şi în adevăr”. Cel care trăieşte cu adevărat cultul (închinarea) Bisericii Ortodoxe înţelege tot mai mult şi cu o tot mai adâncă uimire, cât de duhovniceşti sunt formele ei de închinare, cât de vie este prezenţa lui Hristos prin Duhul Sfânt în viaţa Bisericii şi în viaţa credincioşilor care se silesc să devină temple curate şi sfinte ale Duhului lui Hristos.

Sfânta Liturghie, suprema rânduială cultică a Bisericii, are ea însăşi o formă. Dar cât este ea de duhovnicească! Fiecare Sfântă Liturghie este, de fapt, o Cincizecime. La epicleza liturgică Îl şi cerem pe Duhul Sfânt prin pomenirea trimiterii Sale în lume la Cincizecime: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie!” Preotul rosteşte de trei ori această rugăciune înainte de a cere lui Dumnezeu să prefacă pâinea şi vinul în însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos.

Doamne Iisuse Hristoase, Domnul şi Mântuitorul nostru, dă-ne întotdeauna apa cea vie a Duhului Tău pe care i-ai făgăduit-o samarinencei! Ajută-ne ca să nu cădem vreodată în rătăcirea şi în osânda unei false închinări, către cineva pe care nu-l ştim şi nu vrem să-l ştim! Ci ne ţine în Duhul şi în adevărul Tău, ca astfel să fim acei închinători pe care Tatăl îi voieşte! Amin.

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!