Într-una din traducerile în limba română a Psalmilor împăratului David se spune: „…cu podoabe sfinte, ca din sânul zorilor, vine tineretul Tău la Tine, ca roua” (Ps 109/ 110, v 3). Cuvântul-cheie din acest verset este „ca roua”. Aceasta, deoarece numai cei curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu. Așa încep cei mai mulți tineri să se apropie de Dumnezeu: cu inima curată. Și cât de minunată și frumoasă este primăvara aceasta a sufletului! Dar curăția aceasta pregătește roadele de mai târziu, iar dacă ele nu apar în viața tânărului, însemnă că ceva s-a întâmplat cu inima lui curată. Poetul filozof Lucian Blaga, intuind esența comparației „ca roua”, face o precizare fără echivoc într-o cugetare a sa: „Picurul de rouă împrospătează plăcut floarea, dar nu o fecundează” (vezi volumul «Discobolul»). Cu mult înainte de poetul ardelean, marele Eminescu, arătând importanța roadelor, va afirma: „Multe flori sunt, dar puține / Rod în lume o să poarte, / Toate bat la poarta vieții, / Dar se scutur multe moarte” („Criticilor mei”).
Dar dacă Dumnezeu găsește plăcere în curăția tinerilor, cu atât mai mult diavolului nu-i este aceasta indiferentă. Curăția și roadele ce îi urmează aduc sfințirea vieții noastre, dar diavolul este dușmanul înverșunat al acesteia. Dacă voia lui Dumnezeu este sfințirea noastră (cf, I Tes 4, 3), voia celui rău este întinarea noastră prin păcatele de tot felul cu care el ne ispitește pe toți și, îndeosebi, pe tineri.
Astfel, unii dintre aceștia, mai ales în etapa actuală a confruntării cu forțele întunericului, își fac din cunoaștere idealul suprem al vieții lor. Și câți nu s-au prăbușit de pe aripa templului cunoașterii în hăurile rațiunii omenești neluminate de Dumnezeu! „Întrebările nebune”, prin care satan le-a pus în mișcare gândirea, îi fac să rătăcească în smârcurile unor „aventuri” ale cunoașterii, din care cu greu, sau niciodată, nu-și vor mai putea salva sufletele. Încuscrirea creștinismului cu religiile asiatice, în numele așa numitului principiu al „unității în diversitate” îi duc, în final, la o nouă religie, în care Iisus Hristos va fi marginalizat sau exclus total (cf. Serafim Rose, Ortodoxia și religia viitorului). După expresia unora din tinerii noșm – „A trecut vremea magilor” -, ei își permit, fără frică de pedeapsa lui Dumnezeu, să aducă, pe față sau pe ascuns, învățături hulitoare de Dumnezeu și pierzătoare de suflet, învățături străine de Hristos și Biserica Lui, pe care caută să ni le prezinte drept „descoperiri ale Duhului Sfânt”. Dar știut este că Duhul Sfânt nu poate face azi descoperiri care le-ar contrazice pe cele de ieri, căci în Dumnezeu nu este umbră de mutare și schimbare. Acest soi de „învățători moderni” clădesc pe temelia-Hristos lemne, fân, paie, trestie, dar lucrarea lor va fi supusă la proba focului (cf. I Cor 3, I l13), iar ei nu-și fac din aceasta nici o problemă, câtă vreme interesele lumești le merg bine…
…Alti tineri, asemeni chipeșului și orgoliosului Abesalom, fiul uzurpator al împăratului David, își irosesc tinerețea roși de viermele dorinței de acaparare a puterii lumești sau a întâietății de grup. În zilele noastre, există astfel de tineri, urmași ai lui Abesalom, care umblă după scaunele dintâi în adunări, iar când nu le pot obține fac dezbinări în Lucrarea Domnului, „înființând” alte „oști’, pentru a nu rămâne niște „generali fără armată”. Nu cauza lui Hristos primează în „lupta” lor, ci cauza orgoliului lor nesatisfăcut acolo unde se aflau mai înainte. De fapt, ce vrea diavolul? Divide et impera! (Dezbină și împărățește!).
Dimpotrivă, alți tineri, asemenea lui Dima, L-au părăsit pe Hristos, „din dragoste pentru veacul de acum” (II Tim 4,10). Ei au început să-și dea învățători după poftele lor. Nu se mai potrivesc ei după învățăturile Sfintelor Scripturi, ci caută pe acestea să le potrivească felului lor de viață modern”, „emancipat”… (cf. I Tim 4, 1). Unii din acești tineri (nu generalizăm; sunt și destule excepții pozitive), pentru a-și satisface confortul, luxul și poftele pentru care în țara noastră „nu aveam condiții”, îndeplinesc în țări străine munci înjositoare pe care la noi nici în ruptul capului nu le-ar fi practicat. Iar pentru a-și găsi scuze pentru păcatele ce le fac, adepții unor încredințări mai tolerante, adaptându-și sufletul la nivelul standardelor „fărădelegilor” de acolo.
Ne bucură faptul că tradiția Adunărilor de Tineret pe Țară sau pe zone este continuată și în anul acesta. E un prilej minununat pentru a analiza situația reală a creșterii duhovnicești a Tineretului Oastei. Ne trebuie curajul creștin ce ne permite să curățăm puroiul până la os, astfel ca rănile ce încă mustesc de puroi și sângerează dureros să fie vindecate printr-o sinceră pocăință la Picioarele Crucii lui Hristos.
Nu trebuie să ne prefacem a fi „mai de-ai Sibiului”, sau „mai de-ai Sâmbătenilor, Aradului sau Hunedoarei” , ci să fim „mai de-ai Domnului Iisus Hristos” și „mai de-ai Bisericii Sale”. Să optăm pentru acea Oaste care a rămas „în dragostea dintâi”, fără compromisuri și „înnoiri funeste”, care ne-au adus la confruntările deplorabile de azi și ne vor duce în viitor la un total faliment duhovnicesc.
Să ne apere Dumnezeu de un astfel de viitor!
Slăvit să fie Domnul!
Iisus Biruitorul, nr. 18/2006
Sursa: Cruce și Înviere / Gheorghe Precupescu / Oastea Domnului -Sibiu, 2008