Îngriorări şi liniştiri la 100 de ani de Oastea Domnului
Ce va fi în viitor? Se întreba Părintele Iosif Trifa, la zece ani de Oaste, perfect valabil şi la o sută de ani de Oaste şi după.
„Nu e de competenţa noastră a ispiti acest lucru. Oastea e a Domnului şi El va avea grijă de ea. Totuşi, în nopţile mele de veghe, adeseori tremur, gândindu-mă la ziua de mâine. Oastea Domnului e o Mişcare profund duhovnicească. Moara ei umblă prin revărsarea apelor Duhului Sfânt. Mă tem de ziua când moara aceasta va încăpea pe o înţelegere duhovnicească mai scăzută. Mă tem că vor veni îndreptări, adaptări, organizări, care… vor lua Apa de pe moară. Noi nu avem nimic decât Apă pe moară. Mă tem de ziua când Oastea va avea de toate, dar nu va mai avea Apă Cerească pe moară. Iar, atunci, Oastea şi-a sfârşit viaţa, şi-a pierdut viaţa. Zece ani de Oaste! [O SUTĂ DE ANI DE OASTE!] De ce aş tăgădui îngrijorarea ce o am pentru viitorul acestei mişcări? De ce aş tăgădui că mă dor aceste semne şi presemne rele? Ele vestesc că primejdia pentru viitorul Oastei nu vine din afară, ci dinlăuntru.
Oastea Domnului este o floare răsărită în aerul tare de pădure, de câmp. A lua această floare şi a o duce în cea mai aleasă seră, în tovărăşia minunată a oricăror flori, este a o ofili. Îi este dat să rămână în atmosfera voluntariatului în care a răsărit acum zece [o sută] de ani. Cu ceva mai multă înţelegere de la Sfântul Ioan Gură de Aur, acea „sfântă expediţie a laicilor, spre a aduce suflete la picioarele preoţilor”, am putea ajunge să nu se piardă nici un strop de energie duhovnicească din cea mai caldă vatră a Ortodoxiei. O mai caldă iubire pentru Biserica vie nu s-a arătat până azi în obştea creştinătăţii noastre româneşti.”
„Ce înfiorat îmi aduc aminte (fr. Moise Velescu) de ultima mare întâlnire frăţească din Sibiu, de la Rusaliile anului 1946, când, din partea Mitropoliei, preotul Gh. Secaş a venit împreună cu fraţii la programul comun ce urma să aibă loc în cursul acelei zile! În marea sală unde erau fraţii adunaţi, veniţi din toate unghiurile ţării, pe banca în care stăteau fraţii Ioan Marini şi Traian Dorz, a venit şi s-a aşezat şi preotul Secaş, punând fraţilor întrebarea:
– Dumneavoastră, ce program aveţi?
Era linişte şi întrebarea pusă a răsunat peste tot, iar cei doi fraţi se uitau duios şi întrebător spre fraţii din sală. Aceştia, fără nici un îndemn omenesc, au început cântarea:
Iisus, Iisus, Iisus, Iisus, / Ce dulce şi scump Nume! / Mai scump, mai dulce, mai presus / Mai drag ca orice nume!
Ochii miilor de fraţi s-au umplut de lacrimi ca şi cei ai fraţilor Ioan Marini şi Traian Dorz, care au răspuns fericiţi (am fost acolo şi am auzit!): Acesta este programul nostru! Pe Iisus şi pe El Răstignit”. Cu siguranţă sunt cuvintele care ar putea fi repetate la fiecare zece ani. „Iisus Hristos ieri, astăzi şi în veac este Acelaşi” (Evrei 13, 8)
Dumnezeu spune, prin profetul Isaia: „Îndrăzniţi voi să mă întrebaţi despre cele viitoare şi să daţi porunci lucrurilor Mele? Eu am făcut pământul şi omul de pe el. Eu l-am zidit. Eu cu mâinile Mele am întins cerurile şi la toată oştirea lor, Eu i-am dat porunci” (Isaia 45, 11-12). Vezi, cu ochii tăi trupeşti, cum Dumnezeu, în prezent, pe toate le ocârmuieşte spre bine ca să se împlinească la vreme şi cele viitoare într-o biruinţă veşnică. „Pentru că numai Eu ştiu gândul ce-l am pentru voi, gândul bun, nu rău, ca să vă dau viitorul şi nădejdea” (Ieremia 29, 11).
Nu există posibilitatea să ai un viitor, altul, decât acela pe care ţi-l pregăteşti. Din toate punctele de vedere. Mai ales pregătirea spirituală, în înţelesul că dacă suntem capabili de bine în prezent, vom fi şi în viitor capabili de bine, de mai mult bine. De fapt, viitorul noi îl vom trăi totdeauna ca prezent, chiar şi veşnicia. Şi, în felul acesta, ne formăm şi un trecut mai luminos, în măsura în care suntem atenţi în prezent.
Pr. Vasile AVASILCĂI
