Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home „Paradisul preafrumos al Scripturilor”

„Paradisul preafrumos al Scripturilor”

„Paradisul preafrumos al Scripturilor”

Înaltpreasfințitul Părinte † Andrei
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului
și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului

Sfântul Ioan Damaschinul ne îndeamnă să batem la poarta „Paradisului preafrumos al Scripturilor”.

Ce legătură are această sintagmă cu omul duhovnicesc vom vedea imediat. Omul duhovnicesc, aşa cum am mai amintit, este în stare să pătrundă Sfintele Scripturi, în înţelesul lor tainic.

Ne aducem aminte că în perioada creştinismului primar unul dintre cei mai vestiţi părinţi nevoitori era Sfântul Antonie cel Mare. Cu nedumeririle, cu întrebările, cu neliniştile lor îl abordau atât ucenicii, cât şi credincioşii veniţi de departe. Într-o bună zi, cineva i-a pus o întrebare din cartea Leviticului. O întrebare grea, legată de un text, text pe care nu-l înţelegea nici Sfântul Antonie cel Mare. Şi atunci ce a făcut? Ne relatează ucenicul său, Ava Ammona, că a ieşit Sfântul Antonie în pustie. Şi Ava Ammona a mers tiptil pe urmele lui. Sfântul Antonie, când s-a văzut singur, a întins mâinile la cer şi a zis: „Doamne, trimite-l pe Moise să-mi tâlcuiască acest verset, pentru că el l-a scris prin inspiraţie de la Tine. Trimite-l pe Moise!” Şi Ava Ammona a auzit glasul, nu l-a înţeles, dar a auzit glasul lui Moise care îi tâlcuia Sfântului Antonie cel Mare Scripturile.[1]

          Omul duhovnicesc are deci posibilitatea să pătrundă înţelesul Scripturilor. Şi de aceea ne vom ocupa tocmai de importanţa citirii, pătrunderii şi nutririi cu cuvântul Scripturilor, al Scripturilor numite “Paradis prea frumos” de către Sfântul Ioan Damaschinul.

          Nu este pentru omul credincios doar un exerciţiu frumos, nu este nici doar o cale de a se îmbogăţi din punctul de vedere al cunoştinţelor, ci, omul citind Scripturile, se  nutreşte. Trăim într-o lume pragmatică. Din orice demers omul doreşte să câştige. Cel mai mare câştig, referitor la formarea lui duhovnicească, îl are omul citind Sfânta Scriptură.

          Mântuitorul, în Evanghelia de la Matei, ne spune aşa: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.[2] Sfânta Scriptură cuprinde cuvintele ieşite din gura lui Dumnezeu. Dumnezeu a revelat, a descoperit Sfânta Scriptură.

          Ne spune Sfântul Apostol Pavel în a doua Epistolă către Timotei: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate”.[3] Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu. Şi atunci, în mod logic, mergând pe acest fir, omul citind Scripturile îl cunoaşte pe Dumnezeu. Dumnezeu ni se descoperă prin Scripturi. Nu numai prin Scripturi, ci şi prin Sfânta Tradiţie şi prin firea înconjurătoare.

          Domnul Iisus Hristos într-o dispută cu fariseii, în Evanghelia de la Ioan, zice aşa: „Cercetaţi Scripturile că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine”.[4] Scripturile mărturisesc despre Domnul Hristos, iar Domnul Hristos mărturiseşte despre Tatăl, despre Dumnezeu Tatăl şi toată această lucrare se face „în” Duhul Sfânt.

          La începutul Epistolei către Evrei ne spune Sfântul Apostol Pavel lucrul următor, care încă o dată ne convinge de faptul că Scripturile sunt Paradisul preafrumos, sunt Paradisul cel dumnezeiesc: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi-n multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin proroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor a toate şi prin care a făcut şi veacurile”.[5]

          Ceea ce ne-a grăit nouă Dumnezeu prin Fiul este cuprins în Cartea Cărţilor, este cuprins în Sfânta Scriptură, paradisul preafrumos în care găsim nutremânt sufletesc.

          Folosul citirii Scripturilor ni-l arată Sfântul Ioan Damaschinul: ”Întocmai ca un copac sădit la izvoarele apelor, tot astfel şi sufletul udat cu dumnezeiasca Scriptură se îngraşă şi dă rod copt, credinţa ortodoxă. Se împodobeşte cu frunze întotdeauna verzi, adică cu fapte plăcute lui Dumnezeu. Prin Sfintele Scripturi suntem îndreptaţi spre virtute în contemplaţie netulburată.

În ele găsim îndemn spre orice fel de virtute şi îndepărtare de la toată răutatea. Dacă suntem iubitori de învăţătură, vom fi şi cu multă învăţătură, căci prin silinţă, prin osteneală şi prin harul lui Dumnezeu, se duc la bun sfârşit toate. Cel care cere, primeşte. Cel care caută, găseşte şi celui care bate, i se va deschide. Să batem deci la Paradisul preafrumos al Scripturilor; la Paradisul cel cu bun miros; cel prea dulce; cel preafrumos; Cel ce răsună la urechile noastre cu tot felul de cântări ale păsărilor spirituale purtătoare de Dumnezeu; Cel care se atinge de inima noastră care o mângâie când este întristată; O potoleşte când este mâniată şi o umple de o bucurie veşnică care ne înalţă mintea pe spatele strălucitor ca aurul şi prea luminat al porumbiţei dumnezeieşti şi o suie cu aripile prea strălucitoare către Fiul Unul născut şi moştenitorul, săditorul viei celei spirituale şi prin El o duce la Tatăl Luminilor.

Să nu batem superficial, ci mai de grabă cu osârdie şi cu stăruinţă. Să nu trândăvim de a bate, căci în chipul acesta ni se va deschide. Dacă citim o dată, de două ori şi nu înţelegem ceea ce citim, să nu trândăvim, ci să stăruim, să medităm, să întrebăm. Căci spune Scriptura: întreabă pe tatăl tău, şi-ţi va vesti şi pe bătrânii tăi, şi-ţi vor spune.

Cunoştinţa nu este a tuturora. Să scoatem din izvorul paradisului apă veşnic curgătoare şi preacurată, care saltă spre viaţă. Să ne veselim să ne desfătăm fără saţ, căci are un har nesfârşit”.[6]

           Din acest citat reţinem o expresie: cunoştinţa nu este a tuturora. Sfântul Ioan Damaschinul ne îndeamnă să citim Scripturile, să batem la Paradisul cel preafrumos al Scripturilor. Scriptura ne mângâie sufletul, ni-l înveseleşte, ea fiind, aşa cum ne spune Mântuitorul, hrană. Dar cunoştinţa nu este a tuturora. Noi păcătoşi fiind, încă nepurificaţi de răutăţi, nu suntem în măsură să pătrundem Scripturile, aşa cum, de exemplu, le pătrundea Sfântul Antonie cel Mare, vorbind cu Moise, datorită sfinţeniei sale sufleteşti.

Nu numai Sfântul Ioan Damaschinul ne spune că nu este a tuturor cunoştinţa. Noi păcătoşii trebuie să ne călăuzim după scrierile Sfinţilor Părinţi, să-i întrebăm pe ei. Să-i întrebăm, de asemenea, pe duhovnicii noştri, atunci când ne încurcăm citind Scripturile.

          Sfântul Petru, în acest sens, are în a doua Epistolă o povaţă valabilă până la sfârşitul veacurilor: ”Aceasta ştiind mai dinainte, că nici o prorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia, pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit purtaţi fiind de Duhul Sfânt”.[7]

          Dacă Scripturile li s-au descoperit oamenilor sfinţi ai lui Dumnezeu, dacă oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu, purtaţi fiind de Duhul Sfânt, au grăit, atunci tot oamenii sfinţi sunt în stare să le tâlcuiască, să le înţeleagă, să le desluşească credincioşilor înţelesul profund al Scripturilor.

          Tot omul, tot creştinul, are la îndemână paradisul preafrumos al Scripturilor. Trebuie să bată la poarta lui, să intre în Paradisul acesta, să se nutrească cu cuvântul Scripturii. Dar atunci când îşi dă seama că nu înţelege, cunoştinţa nefiind a tuturora, trebuie să întrebe. Trebuie să se lase călăuzit de oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu.

          Şi ce se întâmplă totuşi dacă nu întreabă? Vedem foarte bine ce se întâmplă, în lumea în care trăim: omul păcătos tâlcuieşte Scriptura după mintea lui, o înţelege eronat, şi în felul acesta s-au născut şi se nasc sectele religioase; o foarte mare puzderie de secte religioase.

          Referitor la Sfânta Scriptură şi-au spus părerea oamenii autorizaţi. Ne vom opri asupra unui citat dintr-o carte scrisă de părintele Ilarion Felea, carte ce se intitulează „Religia iubirii”. Este cunoscut faptul că părintele Ilarion Felea a fost un mare teolog din perioada interbelică care a murit mărturisindu-L pe Hristos în temniţa de la Aiud. El, printre alte cărţi, a scris şi această carte,  „Religia iubirii”, închinată religiei creştine.

          Din capitolul intitulat „Biblia”, cităm câteva fraze: “Sunt trei cărţi pe care este dator să le citească şi să le mediteze fiecare om: «Cartea naturii», «Cartea sufletului» şi «Cartea vieţii» care este Biblia. În toate se descoperă înţelepciunea, pronia, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu, dar mai ales în Biblie, în dumnezeiasca Scriptură. Între toate cărţile omenirii Biblia ocupă un loc unic, o poziţie excepţională. Biblia este CARTEA, Cartea prin excelenţă, Cartea cărţilor, cartea sfântă, Sfânta Scriptură, cartea vieţii, cartea luminii, cartea mântuirii, cartea înţelepciunii eterne, cartea inspirată de Dumnezeu. E cartea cea mai citită, cea mai studiată şi cea mai răspândită, cartea cea mai populară dintre toate cărţile omenirii, cartea celei mai avansate culturi, cartea din care sorb oamenii elixirul vieţii, băutura nemuririi, înţelepciunea divină. E tradusă şi tâlcuită în mii de limbi, e tipărită în mii şi milioane de exemplare.

S-au scris nenumărate poezii frumoase, dar poezia psalmilor e neîntrecută; s-au scris multe cărţi de filozofie, dar cărţile de înţelepciune ale Bibliei sunt neîntrecute; s-au scris biografii alese, dar Evangheliile sunt neîntrecute; s-au scris parabole şi cuvântări celebre dar cele ale Mântuitorului sunt neîntrecute”.[8]

Ne-am  oprit deci la o metaforă: Paradisul cel preafrumos al Scripturilor. Ne-am exprimat întrucât Sfântul Ioan Damaschinul, vrând să ne convingă cât de importante sunt Sfintele Scripturi pentru noi şi lecturarea lor, zice aşa: „Să batem la Paradisul preafrumos al Scripturilor, la Paradisul cel cu bun miros, cel prea dulce, cel frumos, cel ce răsună la urechile noastre cu tot felul de cântări, cel care ne atinge inima, care o mângâie când este întristată, o potoleşte când este mâniată şi o umple de o bucurie veşnică”.[9]

          Nu numai Sfântul Ioan Damaschinul sublinia importanţa Sfintelor Scripturi pentru noi, importanţa lecturării Scripturilor, ci toate spiritele alese, toţi oamenii deosebiţi au subliniat acest adevăr. Iată, unul dintre reprezentanţii de marcă ai culturii româneşti din perioada interbelică, Simion Mehedinţi, ne-a lăsat o lucrare intitulată Creştinismul românesc. În această lucrare, spune la un moment dat un adevăr pe care îl vom repeta mereu: „Un popor, ca şi orice om în parte, atâta preţuieşte cât a înţeles din Evanghelie şi cât poate să urmeze învăţăturii lui Iisus”.[10]

          Noi atâta preţuim cât am înţeles şi cât punem în practică din învăţătura lui Iisus. Ca să putem pune în practică învăţătura lui Iisus trebuie să o şi cunoaştem, de aceea ne-am propus să analizăm, din Evanghelia după Matei, „Predica de pe Munte”.

Un sceptic şi-ar putea pune întrebarea: dar e absolut necesară cunoaşterea Evangheliei lui Hristos, cunoaşterea Scripturilor? Pentru noi, oameni păcătoşi, e absolut necesară cunoaşterea Scripturilor. Oamenii sfinţi, oamenii care au depăşit toate neputinţele firii, oamenii care au ajuns într-o legătură intimă cu Dumnezeu, cei ce vorbesc cu Dumnezeu “faţă către faţă”, nu mai au nevoie de Scripturi. Nu vom mai avea nici noi nevoie de Sfânta Scriptură în viaţa de dincolo, pentru că Domnul Hristos în mod evident va fi de faţă şi vom vorbi cu El. Dar, până atunci, încă pe cale fiind şi încă luptându-ne cu patimile, avem nevoie de Sfintele Scripturi.

          În acest sens se exprimă şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată încât harul Duhului să ţină locul Scripturilor în sufletele noastre. Şi după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca şi inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul cel Sfânt. Dar, pentru că am îndepărtat Harul acesta, haideţi să pornim pe o nouă cale ca să-l dobândim iarăşi. Prima cale era negreşit cea mai bună şi Dumnezeu a arătat aceasta şi prin spusele Sale şi prin faptele Sale. Dumnezeu n-a vorbit prin scrieri cu Noe, cu Avraam şi cu urmaşii Lui, cu Iov şi cu Moise, ci a vorbit cu ei faţă către faţă pentru că a găsit curat sufletul lor. Când însă întregul popor a căzut în păcate grele, atunci da, atunci a fost nevoie de scrieri de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor şi cuvintelor lui Dumnezeu. Şi vom vedea că acelaşi lucru s-a petrecut nu numai pe vremea sfinţilor din Vechiul Testament, ci şi pe vremea sfinţilor din Noul Testament. Dumnezeu n-a dat ceva scris apostolilor, ci în loc de scrieri le-a făgăduit că le va da harul Duhului Sfânt, zicând: Acela vă va aduce aminte de toate”. [11]

[1]  Pentru Avva Antonie 28, Pateric, Alba Iulia, 1990, p.12

[2]  Matei 4, 4

[3]  2 Timotei 3, 16

[4]  Ioan 5, 39

[5]  Evrei, 1, 1-2

[6]  Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p.181

[7]  2 Petru, 20, 21

[8]  Ilarion Felea, Religia Iubirii, Arad, 1946, p.347

[9]  Sf. Ioan Damaschinul, Ibidem

[10]  Simion Mehedinţi, Creştinismul Românesc, Anastasia, 1995, p.23

[11]  Sf.Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, P.S.R.23, Bucureşti, 1994, p.15

 

din: Morala imparatiei intemeiata pe Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti, de IPS Andrei Andreicut – Editura Renasterea

 

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *