Din cele descrise până aici, uşor se poate vedea că împotriva Oastei Domnului se stârnise, de peste tot, mai ales dinspre o mare parte a preoţimii, un puternic vânt, aspru şi duşmănos. Noutatea Oastei Domnului, curentul ei de primenire duhovnicească, sunetul ei de alarmă împotriva păcatului şi mai ales lupta deschisă contra tuturor practicilor vinovate din Biserică, a comodităţii şi leneviei – au început să sperie şi să agite pe toţi cei ce profitau de pe urma acestora.
La început, până când încercarea cu Oastea era încă slabă şi limitată, alarmiştii încă nu se temeau. Dar îndată ce s-a văzut că Oastea Domnului nu mai este un foc de paie – gata să se stingă de la o clipă la alta, ci devine un pârjol care ameninţă uscăturile pădurilor – au ieşit din întuneric şi au pornit luptă organizată contra Oastei şi a profetului ei.
Prin atacuri în presă, prin intervenţii la conferinţele preoţeşti, prin scrisori calomnioase şi denunţuri la cei mai mari, dar îndeosebi prin intrigi la mitropolitul Bălan, puternicul susţinător al Oastei şi al Părintelui Iosif, vrăjmaşii lucrau neobosiţi contra Oastei.
Din cele scrise, îndeosebi de către arhimandritul Scriban în apărările sale, se putea uşor vedea care erau cele mai frecvente minciuni răspândite de vrăjmaşii Oastei Domnului. Loviturile lor se îndreptau, cu toată ura, mai ales împotriva Părintelui Iosif, omul lui Dumnezeu, care era purtătorul de steag din fruntea Oastei. Vrăjmaşul Satana, care lucra prin ei, ştia bine că dacă loveşte în stegar şi reuşeşte să doboare steagul, uşor poate nimici apoi toată Oastea. Satana a căutat să lovească totdeauna cu cele mai grele arme pe cel ce purta steagul Domnului. Şi pe cei care erau în jurul lui.
Satana, mai ştie bine apoi, că minciuna şi gelozia sunt cele mai ascuţite şi mai ucigaşe arme împotriva unui nevinovat. Iar linguşirea este cea mai primejdioasă ispită pentru un stăpân. În felul acesta, invidioşii Părintelui s-au apropiat de mitropolitul Bălan şi i-au strecurat minciuna că Părintele Iosif are gânduri ascunse şi necinstite faţă de Biserică, urmărind ca Oastea Domnului să iasă de sub conducerea ierarhiei, să facă o schismă asemenea lui Tudor Popescu, la Bucureşti. Că pentru acest scop şi-a cumpărat tipografia şi şi-a făcut un fel de bisericuţă a lui. Că, prin cărţile şi foile publicate, el a strâns fonduri uriaşe, şi că, la momentul pe care el îl va alege, va porni pe faţă ruptura pe care o plănuieşte.
Când vicleanul intrigant este prea aproape de stăpânul bănuitor, iar nevinovatul învinuit este prea departe şi prea neştiutor de urzelile cele şirete împotriva lui, muntele săpat la temelie se prăbuşeşte dintr-o dată şi cu furie nimicitoare.
Aşa s-a prăbuşit mitropolitul Bălan, în groapa săpată de intriganţii făţarnici şi linguşitori. Planul pe care îl urziseră ei ca o cursă în care se vor prinde mitropolitul Bălan şi Părintele Trifa, fiecare în alt fel, erau măsurile pentru oficializarea Oastei.
Mitropolitului, i-au spus: Ca să prevenim ieşirea Oastei de sub autoritatea Mitropolitană, trebuie legată de numele şi de autoritatea aceasta. Trebuie lovit în numele lui Trifa şi luată de pe capul lui „Cununa Oastei“.
Ea se cuvine să stea pe capul ierarhului său care l-a chemat din satul lui de la munte şi l-a aşezat aici. Meritul este al mitropolitului. Oastea este o iniţiativă a lui… averea Oastei este a Bisericii… preotul Trifa nu este decât un slujbaş care şi-a făcut doar datoria ce i se poruncise. Încolo, el nu avea nici un alt merit. În momentul în care nu mai corespundea, stăpânul văzut, care l-a pus acolo, îl putea da afară, iar în locul lui să pună pe altul. Asta era cursa care i se îmbia, foarte atrăgătoare şi vicleană, mitropolitului.
În felul acesta, şoptiră ei stăpânului, uşor vor ieşi la iveală gândurile lui Trifa. Şi Mitropolia i-o va lua înainte, zădărnicindu-i planul înainte de-a apuca să şi-l pună în aplicare. Boala lui, ziceau ei, este numai o prefăcătorie, un şiretlic prin care caută să câştige timp, să-şi pregătească mai bine terenul pentru lovitura pe care o plănuieşte…
Erau siguri că va fi mortală capcana măsurilor pregătite împotriva Părintelui. Dacă le va primi, îşi va tăia singur creanga de sub picioare, căci în felul acesta el va fi îndată înlăturat de la conducerea Oastei, iar frâiele ei vor fi luate din mâinile lui pentru totdeauna. Dacă nu le va primi, atunci, şi mai bine: se va da îndată şi direct pe faţă, el însuşi, ca un uzurpator îngâmfat, nesupus şi schismatic… Şi ei ştiau bine că el nu le va putea primi, în forma în care erau ticluite.
Astfel a fost pregătit mitropolitul Bălan, cu lung timp înaintea întâlnirii de la sfârşitul anului 1934, când i s-au pus în faţă Părintelui aceste condiţii cu ultimatum: Primeşti sau nu primeşti?
Mitropolitul fusese bine pregătit şi infiltrat pentru acest moment. Părintele Iosif însă s-a pomenit dintr-o dată şi pe neaşteptate – şi el şi Oastea Domnului – în faţa unei prăpăstii cu două guri. Trebuia ori să se dea legat şi aruncat, cu Oaste cu tot, în cea din stânga – pentru a fi sugrumaţi pentru totdeauna de către litera ucigaşe a formalismului oficial – ori să aleagă lupta atât de inegală, pentru supravieţuire, în Numele lui Hristos, al Adevărului şi al vieţii lui.
Şi Părintele a ales-o pe asta. N-a acceptat STATUTELE, aceste măsuri ucigătoare de duh şi n-a cedat nimic din drepturile cauzei lui Hristos. N-a călcat legământul pus cu Dumnezeu, pe Psaltirea mamei lui – şi n-a lepădat încrederea ei din ceasul morţii. Nici încrederea zecilor de mii care i-au urmat chemarea profetică, pornind cu el spre Canaanul şi Ierusalimul Ceresc, spre care îi îndemna şi conducea de doisprezece ani.
Din clipa aceea, Oastea Domnului avea să ia calea cea aspră a suferinţei şi a prigonirilor pentru Numele şi Evanghelia lui Hristos. Prin izbitura cea mai nemiloasă, dată cu toată puterea de mitropolit, Părintele Iosif a fost alungat din Biserică, iar Oastea care l-a urmat a fost scoasă din legalitate…
Ajutat şi sfătuit rău de către cei care îl instigaseră, mitropolitul Bălan şi-a format, din nişte adunături amăgite, un fel de Oaste a lui, pe care şi-a numit-o Oastea Bisericii şi al cărei şef suprem s-a impus pe el, pretinzând că aceasta este adevărata Oaste şi că el este adevăratul ei iniţiator.
Da, al acesteia, într-adevăr, el era.
Mitropolia a pus stăpânire pe redactarea celor două foi, «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului» supliment al acesteia. Ambele au fost încredinţate spre redactare preotului Secaş, unul dintre principalii uzurpatori ai Părintelui Iosif, cel care mâncase, ani de zile, din pâinea lui, fiind ca un copil al său, crescut la sânul lui şi învăţat de el. Acum îl lucrase pe ascuns şi se bucura să se înalţe prin prăbuşirea binefăcătorului său.
Lupta împotriva Oastei vii şi adevărate începu necruţătoare. Loviturile cele mai grele şi răzbunătoare erau date contra stegarului Ideii. Metoda nimicitoare urmări izolarea lui prin împrăştierea tuturor colaboratorilor săi şi a celor ce-l sprijineau. Aceasta nu fu prea greu, mai ales, că principalii apărători care se înghesuiseră în jurul Părintelui, câtă vreme totul era senin şi promiţător, erau bucureşteni cu oarecare relaţii şi obligaţii faţă de cei mari. Aceşti „apărători“ ai adevărului Oastei se arătaseră destul de viteji, câtă vreme avuseseră în faţă doar nişte căţei zgomotoşi, dar slabi. Însă când apăru leul de la Sibiu – toţi o luară la goană şi se ascunseră care pe unde, nemaiîndrăznind nici unul să scoată capul, nici să ridice glasul. Adevărul şi profetul acestuia rămaseră tot mai singuri în faţa leului neîndurat. La câteva zile după ce leul se repezise în arenă şi scoase uriaşa lui sabie ameninţătoare – nu mai era nici unul din vitejii de mai înainte. Era numai victima care acceptase sacrificiul pentru Hristos. Numai micul David, care îndrăznea, în Numele Domnului, risca cele mai crâncene şi mai inegale confruntări. Pe zidurile sfintei cetăţi ale Oastei Domnului ameninţate, rămăsese numai „Neemia“ cu trei calfe şi cu ceata cea minunată a vitejilor simpli şi tăcuţi. A făclierilor smeriţi şi jertfitori care nu veniseră în Lucrarea Domnului pentru nici o laudă lumească şi nu căutaseră în ea nici o întâietate şi nici un câştig – ci slava dulcelui, dragului şi scumpului nostru Mântuitor, Iisus cel Răstignit.
Lovitura uluitoare şi neaşteptată, de la început i-a surprins pe toţi… Cei fricoşi şi cei interesaţi au dezertat dintr-o dată, trecând de partea „primarului bogat“ şi a „leului puternic“. Aceştia alcătuiseră repede „oastea“ mitropolitului şi formară „garda lui de onoare“, însuşindu-şi fără nici o greutate argumentele lui şi devenindu-i cele mai slugarnice unelte pentru împlinirea scopului său îngrozitor de a nimici fără cruţare toate florile şi ogoarele acestei minunate primăveri duhovniceşti.
va urma
din „PROFETUL VREMILOR NOASTRE”, vol. 1
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998
