D.p.d.v. constitutiv, Biserica constă din Hristos – Capul si din umanitatea – trupul Lui, Duhul Sfant fiind Cel ce uneste pe Hristos cu oamenii sau pe oameni cu Hristos, adica este puterea sfintitoare, de-viata-facatoare si unificatoare in Biserica. Duhul Sfant coboara la Cincizecime si, prin insasi coborarea Lui dă existenta reala Bisericii. El face sa se constituie Biserica, a carei premisa a fost pusa de Hristos prin faptele Lui mantuitoare, in trupul Lui. Duhul Sfant ramane in Biserica neincetat, prin iradiere neincetata din Hristos. El este factorul prin care Biserica e sustinuta in fiinta. Prin Duhul creste Biserica insasi.
- Lucrarea Sf. Duh sau harul dumnezeiesc
Sf. Duh sau harul dumnezeiesc si lucrarea acestuia este expresia iubirii lui Dumnezeu pentru noi. Prin El am primit Duhul infierii, pentru ca haruyl este energie divina necreata care izvoraste din fiinta comuna a Treimii, fiind numit “harul lui Dumnezeu”, “harul Domnului nostru Iisus Hristos” sau “harul Sf Duh”. Exista si “har peste har” sau o inmultire si crestere a harului, tot asa cum exista si o “cadere din har” sau o “schimbare a harului lui Dumnezeu”.
Parintii rasariteni concep harul ca pe o energie divina necreata, nedespartita de Ipostasurile divine, si nu ca pe un bun in sine, detasabil de Dumnezeu.
Daca harul este energie divina sau lucrarea lui Dumnezeu, inseamna ca in lucrare este prezent si subiectul care o savarseste, pentru ca nu poate exista o lucrare fara cel care face lucrarea. Asadar, intelegem harul si in sensul de energie care se imprima in fiinta celui in care Duhul Sfant lucreaza, facandu-l capabil si pe acela de conlucrare cu Duhul Sfant.
Harul este fereastra deschisa spre infinitatea lui Dumnezeu ca persoana. El ne da putinta implinirii noastre ca chip al lui Dumnezeu sau ajuta inaintarea noastra in asemanarea cu El.
Duhul Sfant coboara in creatie si in om prin umanitatea indumnezeita a Mantuitorului Hristos. Asadar, in harul care ni se comunica prin Duhul Sfant se afla prezent Mantuitorul Hristos.
Daca Hristos este capul Bisericii, iar Biserica este trupul Lui, Duhul Sfant este “Cel ce plineste toate in toti”, asadar, Duhul Sfant participa la desfasurarea iconomiei mantuirii.
Sf. Vasile cel Mare spune despre Duhul Sfant ca a existat, a preexistat si a coexistat cu Tatal si cu Fiul mai inainte de veci, incat, chiar daca se poate concepe ceva ca existand dincolo de timp, acest ceva este posterior Duhului, de unde rezulta ca marimea lucrarilor Duhului Sfant si multimea lor sunt imposibil de redat.
Vladimir Lossky spune ca lucrarea Duhului Sfant inainte de Biserica nu este aceeasi cu lucrarea Sa in Biserica.
Lucrarea Mantuitorului Hristos pregatea lucrarea Duhului, Cincizecimea fiind scopul final al iconomiei.
Teologia ortodoxa deosebeste intre persoana Sfantului Duh si darurile pe care Acesta le impartaseste oamenilor. Cu toate acestea, telogia ortodoxa nu face o distinctie speciala intre aceste daruri si harul indumnezeitor. In general, pentru traditia Bisericii de Rasarit, harul inseamna toata bogatia firii dumnezeiesti, in masura in care se impartaseste oamenilor, este firea dumnezeieasca la care participam in energii.
Parintele Staniloae vorbeste de 2 forme sau grade ale prezentei harului in om: ca putere si ca “prezenta deplin asimilata si simtita de om ca lucrare prin lucrarea sa”.
Darurile Duhului sunt, de fapt, puteri imprimate in noi prin har, la baza carora stau harurilor Tainelor.
Intrucat Duhul Sfant este trimis in lume si in Biserica in numele Mantuitorului, pentru ca cineva sa poata primi Duhul, trebuie sa fie madular al trupului lui Hristos.
Asadar, harul, impreuna cu toate darurile, este nu numai al Duhului, ci si al lui Hristos, prin care ni s-a facut accesibil, intrucat Hristos a ridicat natura noastra, asumata de El, la starea de nepacatuire prin jertfa de pe cruce, la starea de incoruptibilitate prin Inviere si la starea de pnevmatizare prin Inaltare.
Duhul Sfant ne recreeaza dupa chipul Mantuitorului Hristos, realizat ca om desavarsit.
Sf. Irineu spune ca “unde este Duhul, acolo este Biserica, si unde este Biserica, acolo este Duhul Sfant”. Asadar, nu se poate vorbi de har fara Biserica, tot asa cum nu se poate vorbi de Biserica fara har, sau fara Duhul Sfant.
Daca lucrarea Mantuitorului se indreapta spre firea umana pe care o recapituleaza in ipostasul Sau, lucrarea Sf. Duh se indreapta spre persoanele umane membre ale Bisericii.
- Harul este absolut necesar pentru mantuire
Harul este absolut necesar pentru mantuire, atat la inceputul acesteia, cat si pe parcursul ei. Sf Ap. Pavel arata ca harul este necesar si pe parcursul procesului de insusire a mantuirii subiective, Dumnezeu fiind cel care lucreaza in noi pentru a obtine aceasta.
Iesind din legatura cu Dumnezeu Cel personal sau din lucrarea Lui in noi, cadem din starea de mantuire si din inaintarea noastra in ea, indifferent la ce nivel am ajuns. Numai in relatie pozitiva cu Dumnezeu ne mantuim.
- Harul ni se ofera gratuit
Harul ni se ofera gratuit pentru ca nu putem sa-L fortam pe Dumnezeu sa intre in comuniune cu noi.
Chiar si dupa caderea in pacat, omul nu s-a inchis ermetic fata de Dumnezeu, ramanand in el unele porniri spre bine, care, daca sunt folosite, il fac apt sa primeasca mai usor harul lui Dumnezeu.
- Harul nu forteaza libertatea omului
Harul nu forteaza libertatea omului sau nu lucreaza irezistibi, adica nu-l mantuieste pe om prin constangere, fara colaborarea lui.
Harul se ofera tuturor, dar nu poti il primesc sau nu toti colaboreaza cu el.
Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca, datorita faptului ca Hristos S-a dat pe Sine preț de rascumparare pentru toti. Insa, “multi sunt chemati, dar putini sunt alesi”.
Libertatea omului functioneaza chiar si in relatia cu Dumnmezeu. Ea poate constitui un pretext care sa justifice refuzul mainii intinse de Dumnezeu omului.
Dumnezeu ne trateaza ca parteneri si cere colaborarea noastra libera cu El.
Asadar, omul are libertate in procesul de insusire a mantuirii.
Preschimbarea omului intr-o fire mai buna si mai dumnezeiasca are loc atata timp cat si omul arata, prin fapte, ca doreste aceasta. Aceasta preschimbare nu este posibila fara lucrarea Sfintei Treimi, insa Sfanta Treime nu lucreaza coercitiv asupra omului, pentru ca ii respecta libertatea. Colaborarea intre harul Sf Duh si libertatea omului este absolut necesara, ele neputand fi gandite separat.
Dumnezeu porunceste omului sa cunoasca, sa iubeasca si sa implineasca voia Sa.
Prin libertate, omul s-a separat de Dumnezeu, dar tot prin liberatate il reprimeste pe Dumnezeu in sine, acceptand imparatia lui Dumnezeu, care nu presupune suprimarea libertatii omului.
- Sensurile mantuirii
Simbolul de credinta invata ca Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat, a murit si a inviat, S-a inaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui, “pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire”. El este numit “Mantuitorul” nu atat din cauza sinonimiei cu numele “Iisus”, ci datorita faptului ca procesul de mantuire este legat de Persoana Sa.
Desi mantuirea adusa de Hristos este oferita tuturor oamenilor, de ea nu beneficiaza decat cei care cred in Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu.
Mantuirea este un dar care exprima dragostea lui Dumnezeu fata de noi si ne este oferita gratuit prin harul lui Hristos si impartasirea Sf Duh.
Ca dar, mantuirea este insusita prin credinta, nadejde si dragoste, precum si prin patimirea pentru Hristos. Atunci cand il iubim pe Hristos, mantuirea este mai aproape de noi decat atunci cand numai am crezut. Prin credinta se dobandeste “dreptatea”, dar prin dragostea manifestata prin marturisirea celor crezute ni se ofera mantuirea.
Sfintele taine sunt randuieli stabilite de Mantuitorul, prin care se transmite harul mantuitor (de ex: “Cel care va crede si se va boteza se va mantui”; “Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica”).
In NT sunt folositi diversi termeni care indica fazele sau etapele mantuirii: imparatia lui Dumnezeu; dreptate; indreptate; rascumparare; infiere sau indumnezeire; eliberare din robia pacatului; vietuirea in Hristos; imbracarea in Hristos; innoirea vietii; faptura noua in Hristos; impartasirea Sf Duh.
Harurile Sf Duh isi au inceputurile venirii lor in noi prin Taina Botezului, iar finalitatea acestora in noi inseamna improprierea, mortii si invierii Mantuitorului Hristos. Este insa nevoie si de efort personal. Sf Maxim Marturisitorul afirma ca acel care vrea sa se mantuiasca trebuie sa omoare nu numai pacatul pentru vointa ci si vointa pentru pacat si sa invie nu numai vointa pentru virtute, ci si virtutea pentru vointa.
Asa au procedat sfintii. Inaintarea in desavarsire nu se poate realiza decat in Biserica.
- Etapele sau treptele mantuirii
Pornind de la textul scripturistic:”Iar pe care i-a hotarat mai inainte, pe acestia i-a chemat; si pe care i-a chemat, pe acestia i-a si indreptat; iar pe care i-a indreptat, pe acestia i-a si marit” (Romani 8,30), teologia ortodoxa vorbeste de 3 etape/trepte in procesul de mantuire: pregatirea renasterii, renasterea omului in Hristos si progresul omului in viata cea noua in Hristos.
- Pregatirea renasterii
Pregatirea renasterii se face prin cuvant;
– la coborarea Sf Duh, in urma cuvantarii Ap Petru, ascultatorii “au fost patrunsi la inima” si, la indemnul Apostolului, s-au botezat circa 3.000 de suflete;
– prin cuvant este convertit si se boteaza famenul reginei din Etiopia;
– Saul prigonitorul este pregatit pentru intalnirea cu Hristos pe drumul Damascului;
– Apostolii insisi au fost pregatiti pentru primirea Sf Duh la scoala Mantuitorului timp de 3 ani.
- Renasterea omului in Hristos
Renasterea omului in Hristos se produce prin Taina Botezului si consta in desfiintarea pacatului stramosesc si a celorlalte pacate, stergere care face posibila salasluirea harului in suflet si inceperea unei vieti noi, orientata spre evitarea pacatelor si savarsirea binelui, prin implinirea voii lui Dumnezeu. Aceasta nu inseamna ca omul renascut in Hristos este desavarsit sau nu mai poate gresi.
Prin Botez ne nastem din nou, prin apa, cu lucrarea Sfantului si de-viata facatorului duh. Baia sfinteniei nu preschimba putinta de a hotara in doua feluri a vointei noastre si nici nu opreste pe draci sa ne razboiasca.
Prin Botez, satana este scos din suflet, dar continua sa lucreze in trup, prin simturile acestuia. Pacatele savarsite prin trup influenteaza negativ si sufletul. Pentru aceste alunecari ale trupului care reverbereaza si in suflet, Mantuitorul ne indeamna sa ne rugam pentru iertarea pacatelor. Apostolul Ioan spune ca daca vom zice ca nu avem pacat, atunci ne amagim pe noi insine.
Pacatul savarsit naste moartea, iar cei pacatosi nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu. De aceea, renasterea omului in Hristos trebuie insotita de o lupta continua cu obisnuintele pacatoase, prin cultivarea virtutilor.
Dupa botez, dupa nasterea din nou, pentru a pastra calitatea de om nou, este necesar sa pastram unirea cu Hristos tot timpul vietii, pentru ca fara El nu se poate vorbi de progres spiritual. Aceasta unire perpetua cu Hristos se realizeaza in Biserica si prin Biserica.
- Progresul omului in viata cea noua in Hristos
Progresul omului in viata cea noua in Hristos este o necessitate logica, de vreme ce harul se ascunde, din chiar clipa in care ne-am botezat, in adancul mintii, acoperindu-si insa prezenta fata de simtirea mintii. Din moment ce cineva incepe sa iubeasca pe Dumnezeu cu toata hotararea, o parte din bunatatile harului intra, in chip negrait, in comunicare cu sufletul, prin simtirea mintii. Pe masura inaintarii sufletului, harul dumnezeiesc isi descopera bunatatea lui in minte.
Constientizarea prezentei harului in minte creste dupa botez prin intarirea in credinta, care genereaza faptele bune. Credinta si faptele bune sunt expresia practica a implinirii poruncilor.
Nimic din natura sau din om nu este rau, pentru ca totul este facut de Dumnezeu. Raul apare doar atunci cand omul, deliberat sau inconstient, elimina sensul, scopul sau finalitatea din lucruri si din el, inlocuindu-le cu patima.
Puterea deschiderii spre Dumnezeu ne vine de la Mantuitorul, salasluit in noi la botez. Dar Hristos nu lucreaza in noi fara voia noastra. Desi puterea lucrarii ne vine de la El trebuie sa lucram noi insine. Prin gandurile si faptele noastre, concepute si savarsite prin puterea lui Hristos, implinim slujirea noastra preoteasca.
Constientizarea prezentei Mântuitorului in noi, cere implinirea poruncilor in integralitate, pentru a ajunge la desavarsire. Inmplinirea poruncilor in integralitate naste virtutile, ca deprinderi dobadite cu ajutorul puterii lui Hristos aflator in noi. Cand cineva implineste poruncile, o face pentru ca a primit prin botez harul Sf Duh, pricina tuturor virtutilor. Nimeni din cei virtuosi nu trebuie sa-si inchipuie ca a facut vreun bine oarecare prin puterea lui.
Implinirea poruncilor naste virtutile, virtuți care asigura progresul omului in viata cea noua in Hristos. Acest progres poate fi potentat si prin implinirea sfaturilor evanghelice. Implinirea sfaturilor evanghelice nu reprezinta ceva mai mult decat implinirea poruncilor, ci doar completeaza niste goluri in implinirea poruncilor.
Progresul omului in viata cea noua in Hristos nu are o limita dincolo de care nu se mai poate trece.
- Necesitatea credintei si a faptelor bune
Harul Sf. Duh sau prezenta Mantuitorului Hristos in adancul fiintei noastre nu poate fi separata de faptele bune.
Atunci cand prezenta tainica a harului este constientizata prin credinta, incepe sa se manifeste si responsabilitatea celui care crede, prin faptele sale bune sau prin implinirea poruncilor, implinirea poruncilor care ia forma virtutilor, prin care omul credincios este modelat si se automodeleaza dupa chipul Mantuitorului prezent in el.
Mantuirea este un proces tainic si logic si nu poate fi realizata fara 3 elente fundamentale: har, credinta si fapte bune. Harul este conditia obiectiva a mantuirii, iar credinta si faptele bune sunt conditia ei subiectiva (partea noastra de contributie), care nu poate fi separate de har. Atunci cand se accentueaza un aspect sau altul in defavoarea celorlalte sau cand este exclusa o parte din acest intreg indivizibil, se strica echilibrul interior al procesului, cu consecinte inacceptabile dpdv ortodox.
Credinta nu este o simpla adeziune teoretica, formala, rece, ci ea presupune o legatura personala cu Dumnezeu, legatura care face posibila impartasirea de puterea Lui, prin acea “deschidere” invocata de Parinti.
Nu faptele inafara lui Hristos ne mantuiesc, deci nu faptele noastre, ci faptele ce izvorasc din puterea lui Hristos salasluit in noi, pentru ca ele sporesc in noi unirea cu Hristos si asemanarea cu El. In fapte, comuniunea cu Hristos apare ca o dezvoltare a comuniunii incepatoare prin credinta.
Pentru aceste motive, credinta este “lucratoare prin iubire”. Credinta, daca nu are fapte este moarta in ea insasi. Daca cineva crede ca poate separa credinta de fapte, se inseala.
Fapta buna exprima iubirea fata de Dumnezeu si fata de aproapele.
Iubirea noastra este un raspuns la iubirea lui Hristos, spune Parintele Staniloae.
Stransa relatie intre credinte si fapte le asigura amandurora consistenta si viabilitate.
Asadar, credinta lucratoare prin dragoste este marele izvor al virtutilor.
Orice bine facut nu este niciodata prea mult.
Iubirea fata de Dumnezeu arata prin implinirea poruncilor, actualizeaza si dezvolta comuniunea cu El. Imparatia cerurilor trebuie actualizata in noi inca de aici, pentru ca daca ajungem dincolo fara ea in noi, chiar daca o vom cauta, nu o vom putea gasi. Aceasta actualizare se realizeaza prin credinta si prin fapta.
ECLESIOLOGIA ORTODOXA
Pr. prof. emerit dr. Ștefan Buchiu
