Meditaţii

Învăţătorul IOAN MARINI – o viaţă de apostol –

Încă din perioada când mă aflam încarcerat la Gherla între anii 1959-1964, mă gândeam să pun în valoare viaţa fratelui Ioan Marini, considerând că ar fi un păcat să rămână în ceaţă via­ţa unui om de talia lui şi calitatea pe care o avea de fruntaş al Oastei Domnului.

Dar nu mi-a fost uşor. A trebuit să treacă ani de zile până m-am putut decide să aştern pe hârtie tot ce ştiu şi tot ce am întipărit în memorie, filmul vieţii lui încă din copilărie, fiindcă am crescut în umbra lui.

Publicând această carte, consider că-mi fac o datorie de conştiinţă şi de suflet, punându-i în valoare personalitatea şi calităţile, principiile înalte aşa cum au fost arătate în cuvântări şi publicaţii – şi în toată viaţa sa – în care L-a avut ca ţintă pe Hristos şi Biserica Sa.

Prin publicarea acestui material se răspunde la multe întrebări, iar fraţii ostaşi care nu au avut fericirea de a-l cunoaşte personal pe fratele Ioan Marini au acum ocazia să-l descopere în paginile acestei cărţi, unde este caracterizat aşa cum era în realitate: un om blând, liniştit şi chibzuit, calm şi solemn, cu minte cumpănită, judecată dreaptă şi vorbă domoală, altruist şi plin de dragoste.

Viaţa lui Ioan Marini, povestită, este mai puţin o biografie cât un portret moral.

Acest mare om al lui Dumnezeu era un exemplu de cinste şi integritate. Bunătatea lui a dospit multă gratitudine în sufletele multor nevoiaşi. Întreaga lui viaţă a închinat-o slujirii aproapelui. „Liturghia” aproapelui i-a fost slujba lui zilnică, era modul său de viaţă prin care se concretiza iubirea pentru Dumnezeu şi semeni, aducând mângâiere sufletelor rănite, curaj celor deznădăjduiţi, credinţă celor şovăielnici.

Aşa cum Papa Pius al XI-lea îl numea, la vremea sa, pe Monseniorul Vladimir Ghica „marele vagabond apostolic“, nici Ioan Marini nu era departe de o astfel de caracterizare, prin faptul că la timp şi nelatimp bătătorea drumurile ţării în cercetarea fraţilor. Astfel, de-abia după trecerea lui în veşnicie s-au putut cântări mai bine rezultatele fructuoase ale muncii sale neobosite duse pe tărâmul Evangheliei.

Din prea multă râvnă şi devotament pentru fraţii din Lucrarea Oastei, a respins şi oferta ce i s-a făcut din partea Forului Mondial Bisericesc de a emigra în Occident, să li se alăture lor în lucrul Evangheliei.

Ioan Marini era pentru cei ce l-au cunoscut întruchiparea modestiei şi a echilibrului tolerant, înţelegător, dar şi hotărât şi dârz faţă de minciună şi nedreptate. Era ca o stâncă peste care furtunile au trecut lăsându-l neclintit la datorie. Avea ceva din forţa impunătoare a Părintelui Iosif Trifa, din dârzenia, înţelepciunea şi eroismul lui, împrumutate după ani de ucenicie.

Îl imita în lupta sa pe Sf. Ap. Pavel de la care a învăţat modul de propovăduire despre Iisus cel Răstignit, împletindu-şi numele cu istoria Oastei Domnului.

Renunţa la el şi la interesele lui personale, trăind în lipsuri şi sărăcie, abandonând ideea întemeierii unei familii, pentru a putea rămâne al întregii familii a Oastei Domnului, pe care a servit-o cu credincioşie în scurta lui viaţă zbuciumată, plină de lupte şi sacrificiu de sine. Ioan Marini nu era un visător romantic, ci un stejar cu rădăcini înfipte în realitate. Mulţi s-au încălzit de bunătatea sufletului său. De la el ne-a rămas o frumoasă pildă de credinţă, smerenie şi dragoste. Chipul lui blând va străluci mereu printre noi. O biografie săpată în granitul nemuririi înainte de a vedea lumina tiparului.

În societatea noastră săracă în puncte de reper, Ioan Marini a fost un model demn de urmat. Disciplina sufletească şi înălţimea lui morală constituie un îndreptar pentru generaţiile viitoare, căci, prin scris şi prin grai, prin fapte şi atitudine, toate virtuţile Părintelui Iosif Trifa s-au întrupat în el.

Înainte de a pleca dintre noi, Ioan Marini şi-a golit până la fund paharul durerii, urmat apoi în condiţii şi mai tragice de către tovarăşul lui de luptă şi suferinţe, poetul Traian Dorz, cel care a preluat ştafeta, cântăreţul pătimirii noastre. Ei, cei doi, calfele lui „Neemia“, care i-au susţinut şi apărat cauza în faţa uzurpatorilor, au ştiut să sufere şi să rabde până la capăt umilinţele din partea oamenilor; au fost ţinuţi în lanţuri, judecăţi şi aruncaţi prin închisori pentru cauza Evangheliei.

Mai avea în proiect Ioan Marini să scrie şi despre întreaga Lucrare a Oastei, despre Părintele Iosif Trifa, despre viaţa lui de martir, despre caracterul şi credinţa care i-au dat curajul să lupte până la capăt pentru adevăr şi dreptate. „Voi scrie tot ce ştiu – mai spunea fratele Marini – cu privire la dascălul şi părintele meu sufletesc alături de care mi-am petrecut cei mai frumoşi ani din viaţa mea. Voi scrie despre lupta Părintelui Iosif cu împotrivitorii, care s-au sleit războindu-se doar cu umbra lui şi au căzut înainte de a fi învredniciţi cu atenţia unei priviri, învinşi de propria lor neputinţă.“

Nişte gladiatori eclesiastici ai acelui timp, roşi de gelozie, au împletit străduinţele lor în funia trădării pentru a trage de pe soclul istoriei un nume luminos ce întuneca sclipirea nebuloasă a numelui lor. Dar istoria şi Biserica au infirmat şi condamnat nedreptele lor măsuri.

Însă fratele Marini n-a mai apucat să-şi vadă şi acest vis împlinit. Dumnezeu l-a luat din mijlocul luptelor, întocmai ca şi pe Părintele Iosif Trifa.

Ioan Marini era omul care se consuma pentru suferinţele altora, un altruist care nu umbla cu jumătăţi de măsură. Măsura trăirilor lui a fost ceva prea mult pentru un biet trup omenesc.

Nu vom putea şti niciodată de ce a trebuit să plece atât de curând dintre noi. A rămas poate o taină între el şi Dumnezeu, Care i-a pregătit o cale lină spre lumină din ceaţa acestui pământ întunecat unde el a luptat cu graiul, cu fapta şi cu scrisul. Gazetarul şi scriitorul Ioan Marini scria simplu şi adevărat despre experienţele şi luptele sale duhovniceşti. Urmele lui au rămas neşterse pe meleagurile ţării şi fraţii ostaşi cer scrierile lui, realizate în mijlocul unei lumi plină de ură, în care, din păcate, mulţi oameni de opinie se credeau infailibili şi împroşcau în alţii cu noroi. La toate acestea, Ioan Marini făcea notă aparte. Critica totdeauna cu asprime păcatul, dar îi şi mângâia cu duhul blândeţii, care-l caracteriza, pe toţi cei căzuţi între tâlharii păcatelor.

Cât de mult ne vor lipsi chipul lui blând – spunea un frate la mormântul lui din Săsciori – liniştea, vocea şi generozitatea ce-i împodobeau fiinţa! Ce gol lăsa în urma lui credinciosul cu acea conştiinţă misionară a binelui final care nu l-a părăsit niciodată!

Ioan Marini, omul care a marcat cu numele lui o pagină de glorioasă istorie a Oastei Domnului, a murit sărac în cele pământeşti, ca un pustnic din legendă.

El devenise deja un nume public, bine cunoscut în rândul credincioşilor din România şi datorită forţei moral-creştine cu care s-a impus în timpul vieţii sale, fără să fi făcut caz în nici o împrejurare de persoana sa.

Acest credincios activ a întrupat puterea de viaţă creştină în gradul cel mai înalt, neîntrecut, din timpul vieţii lui şi până astăzi. El a fost gânditorul care, prin scrisul, dar mai ales prin cuvântul lui, a răscolit adânc inimile mulţimilor care îl ascultau. Prezenţa lui dogorea ca un foc, când propovăduia taina Golgotei şi pe Hristos cel crucificat.

Fratele I. Marini a rămas pentru noi o figură de legendă şi se cuvine a-l redescoperi o dată cu aflarea adevărului istoric din vremea sa, fără mistificări, fiindcă nu e potrivit ca în folosul unor interese înguste să fie falsificat adevărul.

Figura fratelui I. Marini este zugrăvită acum prin date din istoria Oastei Domnului cu care s-a împletit întreaga lui viaţă. Trecutul trebuie cunoscut aşa cum a fost în esenţa sa însăşi, pentru că mulţimile se întăresc numai prin adevăr, nu prin minciună. Omenirea trece în prezent printr-o perioadă de criză morală şi se simte tot mai acut lipsa oamenilor cinstiţi, de caracter şi gata de sacrificiu pentru adevăr.

În ce priveşte lărgimea de vederi şi orientare în noianul încâlcit al faptelor ce au stat la baza conflictului de la Oastea Domnului, cine riscă să le scrie, se presupune a fi cunoscător al întregii ei istorii, până şi al celor mai mici detalii, fără nici un fel de plăsmuiri fanteziste.

Am arătat în prezenta lucrare viaţa de apostol a fratelui Ioan Marini care, dacă ar fi mai rămas printre noi, împlinea acum venerabila vârstă de 92 de ani şi peste 75 de când s-a înrolat pe fronturile Lucrării Oastei Domnului.

Cartea aceasta va fi urmată de apariţia în volume atât a lucrărilor lui Ioan Marini tipărite în timpul scurtei sale vieţi, cât şi a articolelor sale apărute în presa religioasă a vremii în care a trăit.

Slăvit să fie Domnul!

Nicolae Marini

Nicolae Marini / ÎnvăţătorulIOAN MARINI – o viaţă de apostol –
Editura «OASTEA DOMNULUI» – Sibiu / 2002

Lasă un răspuns