Meditaţii

Învăţătură asupra pocăinţei

„Cine a văzut vreodată între zidiri atâta dragoste cum este cea pe care o arată soarele spre pământ, că deşi este luminătorul mare al cerului şi împărat al tuturor stelelor, şi lăsând celelalte stihii, îndrăgeşte şi iubeşte mai mult pe smeritul pământ şi spre dânsul are închinată toată dorirea lui, pe dânsul luminează cu razele sale, pe dânsul îl împodobeşte cu tot felul de copaci, pe dânsul îl încununează cu florile, pe dânsul îl îmbogăţeşte cu roade, pe dânsul îl hrăneşte cu lucrurile sale. Şi, pentru ca să nu se depărteze de la el niciodată, face pururea o rotire împrejurul lui, necontenit.

Asemenea acestei dorinţe, sau fără de asemănare arată marele Dumnezeu, ziditorul şi făcătorul a toate, spre sufletul cel smerit şi păcătos al omului, măcar că are în mâinile lui cele dumnezeieşti toate marginile pământului, măcar că bunătăţile noastre nu-i trebuiesc, după cum zice David, iar spre acest suflet are pusă toată dragostea lui cea dumnezeiască; pentru dânsul poartă grijă să-l mântuiască, pe dânsul încearcă, pe dânsul iubeşte şi, ca şi cum ar avea o trebuinţă, de la El pleacă dumnezeiasca lui mărire şi doreşte dragostea lui, doreşte prietenia lui, doreşte să fie pururea împreună cu dânsul.

Drept aceea, trimite către dânsul proroci, trimite dascăli, îl cercetează în toate părţile pământului, îl cercetează în toate unghiurile lumii. Şi, pentru că doreşte să fie pururea împreunat cu el şi nedespărţit de Împărăţia lui, îi arată calea, îi spune mijlocirea pentru ca să se mântuiască de păcat şi să se întoarcă la Dânsul.

Dar ce este această mijlocire? Este aceea a pocăinţei, care nu are greşeală. „Întoarceţi-vă – zice – către Mine şi Eu Mă voi întoarce către voi!”. Deci, fiii mei, ascultaţi cu dragoste, căci aceasta este mai trebuincioasă decât toate şi mijlocire fără de păcat pentru mântuirea noastră. Mare este, cu adevărat, darul acesta al pocăinţei, din care fiecare poate cunoaşte mai ales multa dragoste ce arată Dumnezeu pentru noi, creştinii, şi dorinţa ce o are ca să ne vadă mântuiţi, de vreme ce numai pentru noi a orânduit-o, numai pentru noi a dat-o, numai pentru noi a vrut să fie pocăinţă în lume. Şi adevărat este, căci dacă ar fi vrut să o rânduiască pentru alţii şi nu pentru noi, credincioşii creştini, se cuvenea această rânduială să fie pentru îngeri sau pentru diavoli sau pentru dobitoace sau pentru celelalte făpturi ale Lui.

Şi, de vreme ce nu este pentru îngeri, deoarece îngerii buni nici nu greşesc, nici nu pot să greşească şi, deci, nici de pocăinţă nu au trebuinţă. Nici pentru diavoli, pentru că ei din voinţa lor fiind împietriţi în vicleşug nu primesc şi nici nu vor pocăinţa. Şi nici pentru dobitoace nu este pocăinţa pentru că ele nu au minte, nici cuvânt, ci lucrează pururea fără greşeală, precum îi învaţă firea lor. Nici pentru alte făpturi, câte se află în lume, nu este, pentru că toate sunt nesimţitoare şi nu sunt şi nu pot fi primitoare de pocăinţă.

Iată, deci, că numai pentru noi, oamenii, a dat îndurătorul Dumnezeu acest dar de mântuire al pocăinţei; sau, mai bine zis, pentru noi creştinii, pentru că păcătuiesc şi păgânii, şi nu le foloseşte, nici nu le ajută pocăinţa la nimic, pentru că sunt afară de lege. Iar nouă, cu adevărat ne ajută şi ne dă mare folos, pentru că avem credinţă, pentru că avem nădejde, pentru că prin Sfântul Botez ne-am făcut fiii lui Dumnezeu, după cum zice Sfântul Evanghelist Ioan: „Le-au dat lor putere ca să fie fiii lui Dumnezeu, celor ce cred întru numele lui!”.

Şi cu adevărat, ce alt ajutor mai mare, sau ce alt folos mai trebuincios poate să fie decât acela al pocăinţei? Minunată este puterea ei, preaslăvite sunt lucrurile ei şi darul fără de asemănare!

Un lucru minunat se vede în Sfânta Scriptură, în a Patra Carte a Împăraţilor, la capitolul 15, unde se arată ce s-a întâmplat după moartea prorocului Elisei, când a murit un iudeu din cetatea Samariei şi, după obiceiul ce era acolo, au ridicat unii trupul mortului şi l-au dus afară din cetate să-l îngroape. Şi mergând pe cale, la locul cel rânduit, fără de veste au ieşit dintr-un crâng, ce era acolo aproape, nişte tâlhari moabiteni, ca să-i omoare. Şi văzând oamenii un pericol ca acesta, neaşteptat, de frică se făcură mai morţi decât mortul pe care îl purtau. Şi, pentru ca să-şi salveze viaţa, l-au aruncat pe mort într-o groapă ce se afla acolo şi îndată au fugit. În această groapă era îngropat prorocul Elisei. Şi, îndată ce s-a atins trupul mortului de oasele prorocului, a înviat şi a revenit iarăşi la viaţă.

Frumos exemplu al pocăinţei înţelegem din acest lucru preaslăvit care s-a întâmplat: Că după ce face omul păcatul – moare. Este mort, pentru că pierde darul cel dumnezeiesc; mort, pentru că se desparte de Dumnezeu, care este Viaţa cea adevărată, iar patimile lui, poftele lui cele rele şi îndulcirile trupului său îl aduc pe om la moarte. Unde? Afară din cetate, afară din pământul cel fericit al raiului, în groapa veşnicii munci. Dar ce se întâmplă? Îndurătorul Dumnezeu, care prin prorocul zice: „Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu!”, trimite împotriva lui, fără de veste, o năvală de tâlhari înfricoşători. Cine sunt acei tâlhari? Frica morţii, cutremurul muncii de veci, ziua cea înfricoşată a judecării, dreapta răsplătire a lui Dumnezeu. Căci spune psalmistul: „Durerile iadului m-au înconjurat; întâmpinatu-m-au laturile morţii”. Se uită păcătosul la nevoie, vede aievea pierzarea lui, tremură, se îngrozeşte şi de frică, fug îngropătorii: poftele cele rele, patimile cele neînfrânate, odihnele, desfătările trupeşti. Şi unde îl aruncă? În groapa lui Elisei. Groapa este pocăinţa, pentru că precum groapa strică, risipeşte şi pierde trupurile cele necurate ce se pun într-însa, aşa şi pocăinţa şterge, strică şi topeşte murdăria păcatelor ce înfăşoară sufletul.

Deci, într-această groapă a pocăinţei, căzând păcă­tosul, află pe Elisei cel de taină, care este Domnul nostru Iisus Hristos. Că Elisei se tâlcuieşte Dumnezeu-Mântuitorul; şi cu puterea Acestuia şi cu darul Acestuia i se iartă păcatele, se îndreaptă şi se întoarce iar la viaţă. „Şi trăi mortul – zice Sfânta Scriptură – şi se ridică pe picioarele lui”.

Să înţeleagă fiecare cât de mare este puterea pocăinţei, de vreme ce învie sufletul cel mort al păcătosului, îi dă iar podoaba dumnezeiescului dar, pe care l-a pierdut, îi deschide uşile cerului pe care i le-a închis păcatul, îl face însoţitor fericiţilor îngeri, îl face moştenitor, lăcaş al lui Dumnezeu şi părtaş al slavei Lui celei dumnezeieşti.

Însă nu săvârşeşte numai aceste minuni, această bunătate mare a pocăinţei, ci este alta şi mai minunată, care face mintea să se mire şi inima să se uimească: biruie pe Însuşi Dumnezeu. Şi când este mânios de ocările, de necinstirile şi de hulele ce-i fac în toate zilele păcătoşii, cu faptele lor cele fărădelege, cu strâmbătăţile lor, cu multa lor trufie, cu invidia ce hrăneşte inimile lor, cu atâtea necurăţii cu care murdăresc şi trupul şi sufletul, este gata să răsplătească, să întoarcă şi să arunce asupra lor trăsnetele urgiei sale, să-i piardă de pe toată faţa pământului. Atunci pocăinţa, cu cucernică îndrăzneală, vine în inima omului şi, cu două lacrimi ce varsă din ochi, cu un suspin ce se înalţă la cer, cutez a zice că Îi leagă mâinile lui Dumnezeu, îi ia armele dreptei lui răsplăţi, preface urgia lui spre iertăciune, îl face blând, iertător, îndelung răbdător, milostiv, iubitor asupra celui păcătos, care atâta l-a necinstit şi nu l-a băgat în seamă!”

Preluare şi adaptare după Sf. Antim Ivireanul, Opere,
Editura Minerva, Bucureşti, 1972,p. 211-215