Arareori e pomenită iubirea creștină când se vorbește de iubirea dintre soți. Și totuși aici e lucrătoare mai mult decât oriunde iubirea creștină – care este și se numește iubirea de aproapele-, pentru că soții își sunt unul altuia aproapele cel mai de aproape.
Sunt multe chipurile dragostei ce-i leagă între ei pe bărbat și pe femeie.
- Unu cu totul trupesc; îi mână unul spre altul instinctul, sădit în fire spre înmulțire, care nu alege spre unire, o persoană anume, ci bărbătescul din fire merge către ce este din fire femeiesc. O astfel de unire, întemeiată numai și numai pe ardoarea cărnii, e nestatornică și trecătoare; ușor se trece de la un trup se altul; atunci când cauți doar plăcere, oricare trup e tocmai bun.
- Alt chip al legăturii dintre bărbat și femeie e dragostea pătimașă. E zugrăvită adesea în cărți, e înfățișată pe scenă; e celebră și un adevărat simbol. Aici, patima- în înțeles psihologic, iar nu spiritual- se arată în ardoarea cu care e râvnită, din toate puterile și cu toată tăria, posedarea și ființei dorite.
- Pe bărbat și femeie îi mai poate lega și iubirea ca sentiment, care este unul din chipurile philiei, nume dat de greci simțirii iubitoare față de cineva. E o iubire înrudită cu iubirea pe care părintele față de fiu și fiul față de părintele, ori prietenul față de prietenul său; e însă mai aprinsă, nu iubește mulți, ci doar o ființă anume, alege pe cel pe care-l socotește potrivit; alipește nu doar trupul, ci și sufletul.
E o mare bogăție de simțiri în iubirea aceasta: respect, afecțiune, tandrețe, bunăvoință, milă și altele multe; e sentiment, dar nu-i sentimentală; e în ea dorință, voință și inteligență… Firească o socotea și Aristotel, care spunea că phlia-simțirea iubitoare față de o altă făptură- este un instinct natural și spontan. Pentru Ortodoxie, căsătoria este o sfântă „taină”, iar preotul, un slujitor prin care li se împărtășește harul Sf Duh celor ce se însoțesc, pentru ca dragostea lor să se înduhovnicească, legătura dintre ei să-și afle temei în ceea ce este mai presus de fire, viața lor și ei înșiși să se transfigureze.
Povestea cu Nunta din Cana Galilei(analogie)
Preschimbarea iubirii prin har e prefigurată la nunta din Cana (In 2, 1-10), prin minunea prefacerii apei în vin. Vinul închipuie puternica și preafrumoasa iubire a soțiilor de la începutul căsniciei., sfârșirea lui arată că și ea sfârșește; pălește, se sleiește și se surpă sub povara obișnuinței și a traiului de zi cu zi; o face să piară egoismul, vădit prin patimi care terfelesc iubirea. Apa sunt puterile omului. bunele porniri sădite în firea sa, care iau chipul iubirii celei firești, numită de noi iubire-sentiment Apa aceasta este în vase piatră, folosite pentru curățirea iudeilor, care închipuie mijloacele legaliste ale V.T de a întemeia și a face să dureze iubirea în căsnicie- respectarea făgăduinței, a legământului sau a contractului dintre soți. Hristos însă preschimbă firea și rostul iubirii; El preface apa (adică iubirea ca simțământ firesc sau eros) în vin (într-o stare duhovnicească care poartă chipul iubirii de aproapele, adică pe agape)
Traiul laolaltă, în ambele cazuri, e un bun prilej de punere în lucrare a iubirii – a iubirii de aproapele – care cere lupta și biruirea a tot ce stă împotriva iubirii și săvârșirea virtuților care o înmulțesc. Viața monahală unește oameni pe care numai țelul comun îi ține laolaltă, nu potrivirea de fire ori prieteșugul.
Am arătat deja care sunt principalele patimi. E de folos acum să amintim aici lista mai completă, dată de Sfântul Maxim Mărturisitorul: „ Când ne îngrijim prin plăcere de iubirea trupească de sine, naștem lăcomia pântecelui, mândria, slava deșartă, îngâmfarea, iubirea de arginți, zgârcenia, tirania, fanfaronada, etc. Toate aceste patimi, care strică legătura noastră cu Dumnezeu și cu aproapele îndeobște, strică și traiul de zi cu zi în familie, omorând iubirea, împiedicând răsărirea și înflorirea ei. Zidirea iubirii în sânul familiei cere din partea soților necurmată nevoință și luptă cu patimile, pentru a le stinge și ale nimici cu harul dăruit lor în Taina Nunții. Anevoioasă și greu de dus e lupta cu patimile, și plină de suferință; la capătul ei, omul e mort pentru sine; omul căzut e junghiat, omul cel vechi omorât; pentru că și unul, și altul viază prin patimi, iar patimile sunt toate chipuri ale alipirii de sine, care îl despart pe om de Dumnezeu și de semeni, iar în căsnicie, îi despart pe soți.
Căsnicia nu e mucenicie, dar nu e străină de ea, căci nu dă roade fără jertfelnicei, nu e lipsită de suferință și moarte în duh, și dă mărturie (martyria) de biruință și stăpânire până la sfârșit al iubirii zidite pe Hristos. Înfrânarea, prin dominarea pornirilor trupești(mai cu seamă în vremea posturilor rânduite de Biserică) îi scoate pe soți din robia instinctelor, supune unirea trupească unirii sufletești și celei în duh, le lasă vreme pentru lucrări duhovnicești. Curăția în căsnicie nu trebuie înțeleasă drept lipsire de legătura trupească, care e lucrarea înfrânării, pomenită mai sus, ci neprihănire a trupului, a inimii dinspre patimile cărnii (porneia). Curăția își are noima ei și în căsnicie, după cum se înțelege din acest îndemn al Apostolului: Cistită să fie nunta întru toate și patul neîntinat (Ev 13,4).
Concluzie
Căsnicia creștină e nevoință, osteneală și trudă înjugată a celor doi, care țintesc duhovnicește: să fie uniți împreună în Hristos și cu Hristos uniți să fie împreună pe vecie. Potrivit tradiției ortodoxe, rostul dintâi al căsniciei nu este trupeasca naștere de prunci, ci nașterea duhovnicească: a soților, care unul pe altul se nasc duhovnicește, și a lui Hristos, născut în sânul „bisericuței celei mici”, care le este căminul.
Despre iubirea creștină-Jean Claude Larchet. Rezumat
