Iata-ne la sfîrsitul studiului Scarii Sfîntului Ioan: treapta treizecea. Sfîntul Ioan începe în felul acesta: „Iar acum, dupa toate cele spuse înainte, ramîn acestea trei, legatura care tine si strînge toate: credinta, nadejdea si dragostea. Dar mai mare decît toate este dragostea. Caci Dumnezeu se numeste dragoste” (1Corinteni 13, 13).
Dupa cum ziceam si la începutul studiului nostru, Scara dumnezeiescului urcus e o cale spre unirea cu Dumnezeu, care este însasi tinta vietii duhovnicesti, anume comuniunea directa, nestînjenita si netulburata cu Sfînta Treime.
Toate cele ce s-au spus în aceasta lucrare de catre Sfîntul Ioan, cele negative si cele pozitive, au fost zise avînd în vedere acest scop: sa ne pregateasca sa-L cunoastem pe Dumnezeu si, cunoscîndu-L pe Dumnezeu, sa avem viata vesnica.
Care este cea mai înalta culme în cunoasterea lui Dumnezeu? Cînd înceteaza stradania noastra sa mai fie pregatire, ci bucurie efectiva în prezenta lui Dumnezeu? Sfîntul Ioan raspunde: „cînd iubim”. Si zice asa: „Dragostea, dupa calitate, e asemanarea cu Dumnezeu, pe cît e cu putinta muritorilor. Iar dupa lucrare, e o betie a sufletului”. Iar în alta parte explica: „Nu se lipeste pruncul de sînul mamei cum obisnuieste fiul iubirii sa se lipeasca totdeauna de Domnul”.Înca în alta parte spune: „Iubirea daruieste proorocia. Iubirea pricinuieste minunile. Iubirea este adîncul (abisul) luminarii. Iubirea este izvorul focului. Cu cît tîsneste mai mult, cu atît îl arde mai tare pe cel însetat. Iubirea este statornicia îngerilor; iubirea e înaintarea veacurilor”.
Faptul ca Sfîntul Ioan pune de o parte iubirea ca cea mai înalta expresie a spiritualitatii este cu adevarat semnificativ. Noi, cei care am fost crescuti în spiritul occidental, am fost înclinati sa luam realizarile intelectuale sau actiunile sociale drept progres duhovnicesc. Nici unul dintre acestea nu se împotriveste vietii duhovnicesti, dar nici nu reprezinta culmea acesteia. Cel care Îl cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu este iubire, la fel cum Dumnezeu este iubire.
Aceasta iarasi e ceva important. Tuturor ni se întîmpla sa iubim din cînd în cînd. E ceea ce facem si ceea ce dam altora. În cel mai bun caz iubirea e o însusire, parte a fiintei noastre, iar din punctul acesta de vedere, iubirea e cel mai adesea premeditata. Ne gîndim si ne propunem sa iubim, iar acesta e începutul vietii duhovnicesti. Cei care au ajuns la îndumnezeire nu iubesc voit sau cu premeditare, ci ei însisi au devenit iubire. Aici e locul unde se vede adevarata unire cu Dumnezeu. Sa-L cunosti pe Dumnezeu înseamna sa cunosti iubirea. „Iubirea” nu e o însusire a lui Dumnezeu, care îsi are locul ei printre celelalte „însusiri” ale lui Dumnezeu; iubirea e Dumnezeu si Dumnezeu e iubire. Tot ceea ce face Dumnezeu, chiar si ceea ce noi percepem ca pedeapsa, sau ura împotriva pacatului, sunt expresii ale iubirii Sale.
Sa iubesti înseamna sa fii obsedat de si cu obiectul sau persoana iubita. Cei care au atins îndumnezeirea sunt coplesiti în totalitate de dorinta pentru Dumnezeu Însusi. Sfîntul Ioan explica: „Cel ce iubeste cu adevarat îsi închipuie pururea fata celui iubit si o îmbratiseaza cu dulceata în launtrul sau. Unul ca acesta nu se mai poate linisti nici în somn de dorul aceluia, ci si atunci se îndeletniceste cu cel dorit. Asa se întîmpla cu fiintele trupesti, asa cu cele netrupesti. Cineva ranit de sageata dragostei a zis despre sine (lucru de care ma minunez): «De dormit dormeam», silit de trebuinta firii, «dar inima-mi veghea» (Cîntarea Cîntarilor 5, 2), din pricina marimii dragostei. E de amintit, o, iubitule, ca dupa pieirea fiarelor din jurul sufletului, acesta se doreste si se sfîrseste dupa Domnul, înfierbîntat ca de un venin de focul dragostei”.
Aceasta iubire de Dumnezeu, mistuitoare si aducatoare de fericire, este un dar, un har care vine de la El. Aceasta e partea mistica a vietii duhovnicesti. Partea noastra, cea ascetica, consta în a ne pregati în vederea primirii acestui har, dar iubirea adevarata vine de la Dumnezeu si ne atrage înapoi, înspre Dumnezeu. Dupa ce am urcat Scara prin lucrarea virtutilor, întîlnim în vîrful acesteia Taina din vecie, suntem atrasi în Lumina care este si întuneric si în întunericul care este Lumina, si întelegem semnificatia parabolei: „Noi iubim deoarece el ne-a iubit mai întîi pe noi”. Acolo întîlnim pe Cineva mai mare, mai puternic si mult mai real decît toate încercarile noastre plapînde de a-L întelege. Gasim acolo Sfîrsitul cautarii noastre, si traind experienta Acestuia, întelegem ca Sfîrsitul este de fapt numai Începutul.
Aceasta este Nadejdea noastra: de a cunoaste în masura în care suntem noi cunoscuti, si de a iubi în masura în care suntem iubiti, iar aceasta nadejde trebuie sa ne alimenteze toate lucrarile si toate nevointele. Nu faptele noastre ne mîntuiesc pe noi, nu exista crestin ortodox care sa creada asta. Faptele noastre doar ne pregatesc pentru a fi mîntuiti. Nimeni nu se poate mîntui fara pregatire, dar nici o pregatire nu poate mîntui, în sensul absolut al cuvîntului. A fi mîntuit, a fi îndumnezeit, înseamna sa traiesti iubirea în forma cea mai pura si mai deplina. Care este dorinta cea mai intima a omului, ascunsa în strafundurile fiintei sale? Ce anume motiveaza si impulsioneaza uriasele energii ale umanitatii? Nu este oare cautarea dragostei? Iar, pe de alta parte, ce anume sta în spatele salbaticiei si a distrugerii umanitatii de catre umanitate? Nu este oare abandonarea Iubirii si înlocuirea eronata a acesteia cu erosul si/sau pierderea Nadejdii în existenta Iubirii?
Dumnezeu este Iubire! Pîna nu întelegem aceasta vom continua sa traim, în mod tragic, în ratacire si ratacindu-i si pe altii. Vietile noastre vor fi expresii goale, contrafacute si distructive a ceea ce ar fi trebuit sa fie. Cautînd iubirea în toate locurile gresite, prinsi în cursa urmaririi placerii senzuale, avansam de la preocuparea cu desfrîul la preocuparea cu moartea. Ne micsoram pe noi însine si devenim din ce în ce mai ieftini atît în fapte, cît si în gîndire. Fara de pace în suflete, abuzati si tiranizati de lipsa iubirii, devenim, la rîndul nostru, abuzatori si tirani ai altora. Bine a zis Fericitul Augustin: „Fara odihna sunt sufletele noastre pîna ce-si vor afla odihna în Tine”.
De ce? Pentru ca sufletele noastre nu-si pot gasi odihna decît în Iubirea Adevarata si singur Dumnezeu îi iubeste pe oameni. De aceea plîng cei care au ajuns pe aceste culmi, uitîndu-se înapoi la umanitate. Acestia plîng ca si Iisus privind Ierusalimul: „De cîte ori n-am cautat sa va adun cum îsi aduna closca puii sub aripi, dar voi n-ati voit!” (Matei 23, 27; Luca 13, 34).
La sfîrsitul acestei scrieri, Sfîntul Ioan preda scrisului, de dragul nostru, învatatura Dragostei însesi:„De nu te vei dezlega, o, îndragostitule, de grosime, nu vei putea sa cunosti frumusetea mea. Iar scara sa te învete totalitatea bine alcatuita a virtutilor. Caci eu stau neclintit în vîrful ei, cum a zis marele meu cunoscator: «Iar acum ramîn acestea trei: credinta, nadejdea, dragostea; dar mai mare decît toate este dragostea» (1 Corinteni 13, 14)”.
Parintele John Mack
CALE CATRE CER – O tîlcuire pentru cei din lume a „Scarii” Sf. Ioan Scararul
