din vorbirea fratelui Traian Dorz
la nunta de la Călan – 22 septembrie 1985
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Mărturisesc cu recunoştinţă adâncă şi cu ochii înlăcrimaţi, înaintea Domnului, mulţumirea sufletului meu şi bucuria cea nemărginită pe care Domnul mi-a făcut-o şi-o simt în seara aceasta, în clipele acestea, în mijlocul bucuriilor acestora, sub lumina minunată şi sub revărsarea puternică a Duhului Sfânt, lumină şi revărsare pe care sunt convins că fiecare dintre frăţiile voastre aţi simţit‑o şi o simţiţi. Am simţit mereu, în sufletul meu vibrând puternic, harul acesta revărsat cu plinătate prin fiecare cuvânt mărturisit aici.
S-a spus de la început că nunta este o taină; poate una dintre cele mai minunate taine ale dragostei lui Dumnezeu, în dorinţa Sa de-a face fericită creaţia mâinilor Sale – fiinţa în chipul, în inima, în soarta, în viaţa căreia a dorit să pună El tot ce-a avut mai vibrant, mai cald, mai dulce, mai plăcut –, omul.
Prima nuntă a avut loc în rai. Ce minunat trebuie să fi participat întregul cer la taina aceasta despre care se spune aşa de puţin în Cuvântul lui Dumnezeu! Ce fericit trebuie să se fi simţit omul tânăr, ieşit din mâna frumoasă [a lui Dumnezeu], desăvârşit şi binecuvântat de El, când, din cel mai frumos vis al vieţii sale, s-a trezit având lângă inima lui fiinţa aceea în care el a văzut întrupate toate însuşirile minunate ale lui Dumnezeu: frumuseţe, bucurie, mângâiere şi, mai presus, dragostea, care întrece totul! Ce minunat trebuie să fi fost visul în somnul acela când Dumnezeu i-a scos de lângă inima lui fiinţa unică, acea fiinţă care va alcătui împreună cu el [o unitate] – unul şi una pentru totdeauna. Ce taină este aceasta!
Şi-n astfel de împrejurări, când tinerii sărbătoresc, trăim din nou această unică minune! Şi ne bucurăm din nou, de fiecare dată, de acea taină cerească, de acea taină divină pe care a pus-o Dumnezeu unic în acest moment al însoţirii celor doi, în clipa aceea când cele două fiinţe, într-un chip tainic, alcătuiesc divin şi rămân pentru totdeauna una şi unul. Zic, în astfel de împrejurări, noi ne spunem unii altora şi ascultăm unii de la alţii cele mai frumoase cuvinte şi îndemnuri care dorim să întipărească pentru totdeauna în inimile noastre adevărul că taina aceasta este mare; este ca taina unirii lui Hristos cu Biserica. Şi, având în inima noastră totdeauna această încredinţare şi acest adevăr, să ne sfinţim propria noastră căsnicie, dându-ne silinţa totdeauna, cu toată puterea noastră, să înfrumuseţăm tot ceea ce pare încă nedestul de frumos. Să îmbunătăţim tot ceea ce pare încă neîndeajuns de bun; să acoperim tot ceea ce pare încă neîndeajuns de frumos. Când acest gând frumos îl avem şi îl vom avea în sufletele noastre, bucuria căsniciei noastre se va perpetua, [va fi] continuă, cum a fost în cea dintâi zi, în cea dintâi clipă. De aceea ne povestim şi ne amintim unii altora, în împrejurări ca acestea, aceste adevăruri, fie sub o formă, fie sub alta. De aceea inima noastră a vibrat permanent aici, de aseară, de când a început şirul acestor bucurii, fie că cineva a primit de la Dumnezeu un cuvânt şi ni l-a spus, fie că a primit o poezie şi ne-a declamat-o, fie că a primit o cântare şi ne-a scos-o din sufletul şi din lacrimile lui cum a putut mai frumos.
Am dorit, în această noapte de stare împreună – pentru că până pe la ora trei mai sunt încă vreo câteva ceasuri, câteva jumătăţi de ceasuri pe care dorim să le petrecem frumos împreună – am vrut să ne amintim în câteva cuvinte cele nouă înţelesuri din Evanghelia de mâine. Sunt nişte adevăruri atât de frumoase în Evanghelia care se va citi mâine în sfintele noastre biserici (Evanghelia aceasta este scrisă de către Sfântul Luca) în capitolul 5, începând cu versetul 1, până la versetul 11 – despre pescuirea minunată; despre evenimentul petrecut atunci cu Mântuitorul, cu Apostolul Petru, cu ceilalţi apostoli, cu starea şi colaborarea lor la muncă împreună, cu pocăinţa adâncă [a apostolului] şi cu toate promisiunile care fac încheierea adevărurilor sfinte din această Evanghelie. Dar am renunţat, pentru că cântarea pe care a cântat-o mirele pentru mireasa lui mi-a frânt inima. „O, suflet din sufletul meu!” a cântat el cu ochii înlăcrimaţi. Şi eu nu l-am auzit pe Sabinel cântând pentru Adriana; L-am auzit pe Hristos cântând pentru Biserica Sa, pentru Mireasa Sa.
Nu de mult am fost la mănăstirea Curtea de Argeş. Am trăit acolo nişte momente atât de adânci, încât ori de câte ori îmi amintesc mi se umplu ochii de lacrimi şi inima de atât înţeles tainic pe care-l poartă dragostea lui Dumnezeu pentru dragostea noastră şi inima lui Hristos pentru inimile noastre. Am ascultat din zidurile mănăstirii lacrimile Anei şi cântecul plin de îndurerare şi de lacrimi al lui Manole: O, suflet din sufletul meu!
Ce necesară era jertfa ei pentru reuşita bisericii aceleia!
Dacă aţi mers vreodată sau dacă veţi merge vreodată la mănăstirea Curtea de Argeş şi veţi vedea împletiturile acelea măiestre şi toată dragostea, şi râvna, şi jertfa care s-au depus în fiecare trăsătură de condei sau sculptură de daltă, să vă gândiţi că toate acestea n-ar fi fost niciodată fără jertfa Anei, fără lacrimile şi fără suferinţa lui Manole.
Sunt lucruri frumoase în Biserica lui Hristos. Sunt lucruri minunate în tot ce a creat dragostea lui Dumnezeu şi râvna celor care L-au iubit pe Hristos. Poate că sunt… dar toate aceste lucruri minunate n-ar fi fost fără jertfă, fără lacrimi, fără iubirea care a fost în stare să le dea, fără iubirea care a trebuit să le ceară. Poate că legenda cu Ana zidită în zidurile mănăstirii Curtea de Argeş e-o legendă – cum e-o legendă, poate, şi povestea Mioriţei sau povestea Luceafărului. Dar în toate acestea e îngropată o taină adâncă, ce simbolizează şi ne arată nouă limpede dragostea lui Hristos faţă de Biserica Sa.
Am vrut [să ne oprim] mai ales asupra a trei aspecte din toată această lucrare minunată care, alcătuită din toate, se constituie în una singură. Jertfa Anei, jertfa Sfintei Fecioare, Maica Domnului, jertfa Bisericii. Toate acestea trei ne mărturisesc nouă despre acelaşi adevăr tainic şi sfânt. Şi, fiindcă avem un timp aşa de binecuvântat de Dumnezeu în ceasurile acestea în care nu ne mai grăbim nici unii (ajunge cât ne-am grăbit pentru lucrurile fireşti, pământeşti, trupeşti), să întârziem acum, un ceas, gândindu-ne, meditând şi petrecându-ne în lumina şi în taina dulce a adevărurilor mântuitoare. Şi, din tot ceea ce ni se spune, să întregim cea mai adâncă şi cea mai necesară condiţie pentru noi: condiţia mântuirii noastre pentru care s-a depus atâta jertfă şi pentru care încă se cere să se mai depună o jertfă.
Gândindu-mă la jertfa Anei pentru reuşita mănăstirii Curtea de Argeş, m‑am gândit la jertfa Maicii Domnului pentru reuşita mântuirii noastre. Mă gândesc mereu la jertfa Bisericii pentru reuşita mântuirii lumii, cum mă gândesc la jertfa Lucrării Oastei Domnului pentru reuşita mântuirii neamului nostru şi a Bisericii noastre. E o înlănţuire de legende, dar de adevăruri cereşti şi sfinte care pentru noi au o semnificaţie atât de adâncă şi atât de însemnată. Ce bine este dacă ne strângem acum gândurile noastre împrăştiate de pe oriunde ar fi şi să ni le adunăm aici, lângă vatra caldă a acestor adevăruri, şi să gândim câte dintre ele ne privesc direct şi pe noi şi anume ce mare parte din înţelesul acesta priveşte şi mântuirea noastră.
Citește în continuare:
JERTFA – CONDIŢIE PENTRU NEMURIRE ( II )
JERTFA – CONDIŢIE PENTRU NEMURIRE ( III )
JERTFA – CONDIŢIE PENTRU NEMURIRE ( IV )
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 3
