„Şi îndată cocoşul a cântat a doua oară. Şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul pe care i-l spusese Iisus: Înainte de a cânta de două ori cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi a început să plângă” (Mc 14, 72).
Pocăinţa este dar duhovnicesc, care îl conduce pe om la îndreptare şi sfinţenie. Îl cutremură, gândind la răul pe care îl unelteşte păcatul şi la urmările lui, la consecinţele lui cutremurătoare, prin îndepărtare de Dumnezeu în chinurile groaznice ale iadului cu foc veşnic nestins. Petru, ucenicul Domnului Iisus, aducându-şi aminte de păcatul său, a plâns cu amar.
Mulţi sunt cei cărora le place să stea cu El la mese, dar prea puţini care trag cu El la jug. Şi mai puţini care să meargă din grădina Ghetsimani în sala de judecată, ca să fie osândiţi şi omorâţi din pricina statorniciei lor în virtutea vestirii cu temei a Sfintelor Evanghelii.
Petru şi-a adus aminte că L-a tăgăduit pe Domnul său şi s-a pocăit, plângând cu amar. Dar, oare, noi n-am făcut asemenea fapte? Şi dacă le-am făcut, am cerut iertare cu lacrimi de pocăinţă şi ne-am mărturisit adunării pe care am părăsit-o în vremea de strâmtorare şi ne-am înfrăţit cu alţii, care nu erau din adunarea unde ne-a aşezat Domnul?
Un cântec de cocoş l-a cutremurat pe Petru, aducându-şi aminte de Domnul său pe Care-L tăgăduise şi Care-l aşezase primul dintre apostoli. Îşi amintea de părtăşia minunată de care se bucurase cu Domnul. Petru, Iacov şi Ioan, cei mai favorizaţi, fiind chemaţi la schimbarea la faţă (cf. Mt 17, 1-13), în Ghetsimani (cf. Mt 26, 36-46), la învierea fiicei lui Iair (cf. Mc 5, 37-43). Oare n-am cunoscut şi noi intimităţi ca acestea din partea Lui, când mergeam bine pe calea Lui? Şi îşi mai amintea Petru că Domnul îl înştiinţase în modul cel mai clar. Oare noi n-am păcătuit împotriva Luminii Eterne prin păcatul lepădării noastre?
Şi şi-a mai adus aminte Petru de legămintele sale, de lăudăroşenia sa rămasă goală, neîmplinită şi contrarie. Oare n-am călcat şi noi juruinţe ca acelea? Petru şi-a adus aminte şi de împrejurările prin care Domnul trecea în momentele când el rostea tăgăduirea-i nechibzuită. Păcatul nostru este cu atât mai greu, cu cât cunoaştem şi relele petrecute cu alţii.
Repetând tăgăduirea sa, Petru şi-a adus aminte şi, dezmeticindu-se, s-a pocăit, plângând cu amar. Să ne adâncim şi noi, trecând prin judecata minţii trecutul nostru, să ne pocăim temeinic şi să plângem cu amar, dăruindu-ne deplin Lui.
Ce să facem?
– Să ne reamintim fărădelegile săvârşite înaintea naşterii din nou.
– Să ne căim de împotrivirile ce le-am avut împotriva conştiinţei, a Duhului Sfânt, înainte de a primi Harul Divin.
– Să ne amintim de sărăcia noastră spirituală, de alunecările şi rătăcirile inimii, de nelegiuirile faţă de sufletele altora, de sărăcia faţă de Domnul şi Numele Său mare, faţă de iubirea-I nemărginită. Acestea şi multe altele să stoarcă la-crimi de pocăinţă, să plângă inima de durere şi de ruşine.
Sunt unii care îşi scuză păcatul cu împrejurările sociale, afacerile, construcţia fiinţei lor, soarta lor, cu nepăsare pun vina pe diavol, spunând că nimic nu e sfânt în lumea aceasta. Această atitudine e de temut. Un astfel de om nu mai e Petru cel evlavios, ci Iuda, fiu al pierzării.
Dacă ne pocăim şi plângem cu amar starea noastră de nechibzuinţă, Domnul Iisus ne iartă şi ne numără printre fraţii Lui, dacă-L iubim şi ne dăruim fără de rezerve slujbei Sale, spre mântuirea celor pierduţi pentru întregirea Împărăţiei Sale veşnice.
Petru ne spune mai târziu, prin Epistolele sale, dovada adevăratei sale pocăinţe, că nu-i este greu să amintească toate aceste lucruri, iar Sf. Pavel că nu-I este ruşine de Evanghelia lui Hristos, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede, întâi a iudeului, apoi a grecului (cf. Rom 1, 16)
Petru cade îndurerat, plângând cu amar, dar se ridică pocăit la o singură privire din partea Domnului Iisus, Care-l topeşte, vărsând lacrimi amare. Pocăinţa este cheia către Împărăţia Harului. Înainte, Petru se aruncase în mare ca să meargă la Domnul Iisus. Acum se aruncase în mare de la-crimi fiindcă plecase de la Domnul Iisus. Se spune despre Petru că, după cădere, plângea mereu, şi faţa lui în permanenţă era umezită de lacrimi.
Sfântul Clement ne spune că Petru s-a pocăit atât de temeinic, încât, de-a lungul vieţii sale de mai târziu, ori de câte ori auzea noaptea cocoşul cântând, cădea pe genunchii săi şi plângea cu amar, cerând iertare pentru păcatul său. Unii pot păcătui ca David şi ca Petru, dar nu se pocăiesc ca ei, şi de aceea pier pe vecie.
Domnul Iisus Hristos a fost înălţat ca să dea pocăinţă. Sângele Domnului Iisus Hristos are efectul mântuirii (cf. Rom 5, 9). Spălarea cu lacrimile pocăinţei face feţele frumoase, credinciose şi primenite în fiecare dimineaţă. De partea noastră se află Golgota şi Crucea. Şi acestea ne sunt de ajuns pentru a fi conduşi la slavă.
Iisuse, vino la noi! / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011
