După cum calitatea hranei n-o poate simţi decât cel care a îndurat foame, tot aşa, valoarea libertăţii n-o poate simţi cu adevărat decât cel care, privat de ea, a fost chinuit de dorul zilei dezrobirii.
Dar oare spre ce libertate trebuie să tindem? Spre libertatea care să ne permită să facem ce vrem? Spre acea libertate ce ne-ar da autonomie deplină, până la a ne scoate din orice sistem de referinţe, pregătindu-ne cel mai prielnic teren de satisfacere a plăcerilor păcătoase? Stă oare sub semnul libertăţii decăderea morală a tinerilor, mai ales a acelora care îşi nesocotesc tinereţea, inteligenţa, frumuseţea şi toate celelalte valori cu care Dumnezeu a înzestrat această vârstă? Cu siguranţă, nu! Această aparentă libertate se va preface în curând în închisoare, omul devenind mai degrabă rob, decât liber, pentru că „oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului“ (In 8, 34).
În decursul istoriei, atât umanismul, cât şi sociologia au căutat să aducă o rezolvare în problema libertăţii persoanei umane, dar n-au reuşit decât parţial. Omul, în lupta satisfacerii interesului său, se loveşte mereu de cei din jur, aceştia devenind, pentru el, nişte piedici în calea acestor realizări egoiste.
Legile juridice, care au rolul de a reglementa relaţiile dintre oameni, nu fac decât să limiteze şi să îngrădească libertatea. Iar pentru omul modern libertatea nu-şi mai află împlinire în comuniune. Individualismul şi egoismul propriu nu-i mai permit să vadă în celălalt „chipul lui Dumnezeu», pe fratele pentru care a murit Hristos, persoana cu care, dacă intră în comuniune, se regăseşte, de fapt, pe sine. Pentru el, aproapele este mai degrabă cel care îi subminează interesele, cel care îi „îngustează“ libertatea, care poate să-i ia locul, în loc să însemne cel spre care trebuie să se deschidă, cel căruia trebuie să i se dăruiască prin iubire, pentru ca, la rându-i, să poată primi iubirea lui. Viaţa nu poate exista fără comuniune, iar comuniunea se realizează prin iubire. Iubirea dintre semeni este o garanţie a mântuirii noastre.
Ideal, pentru unii, ar fi să nu se mai raporteze la nimeni şi la nimic, ceea ce ar fi imposibil, pentru că ne lovim de statutul nostru de fiinţe create. Acest „dat“ al existenţei este încă un motiv de scandalizare pentru cei necredincioşi. Cum se poate spune că omul e o fiinţă liberă, când el este obligat să-şi accepte condiţia sa de creatură? Când, fie că vrea, fie că nu, trebuie să fie de acord cu propria-i existenţă?
Kirilov, din «Posedaţii» lui Dostoievski, indignat de aceasta, spunea că „orice om care doreşte libertatea totală trebuie să fie îndeajuns de curajos pentru a-şi pune capăt vieţii. Este cea din urmă limită a libertăţii, este totul şi nimic nu mai este dincolo“. Afirmaţia porneşte dintr-o frământare lăuntrică, dintr-un zbucium sufletesc, care trădează tendinţa – de altfel îndreptăţită – de a depăşi „datul“ existenţial, de a trăi adevărata libertate.
În înţeles spiritual însă, nu se are în vedere o depăşire fizică, trupească a acestor limite existenţiale ale noastre, ci o eliberare de patimi şi vicii, o dezrobire spirituală, pentru că nu lanţurile de fier ne răpesc cu adevărat libertatea, ci lanţurile păcatului ne robesc cel mai greu. Şi aceşti înrobiţi nu sunt puţini. Îi vedem peste tot, ne întâlnim cu ei pe stradă, ne devin familiari, atât de familiari, că nu ne mai îngrozeşte starea lor. Ei mor în fiecare zi câte puţin, iar lacrimile noastre nu reuşesc să copleşească mila lui Hristos. Totuşi El Se apropie de ei şi le porunceşte: „Tinere, ţie îţi zic: scoală-te!“. Şi aici ar putea să dea mărturie toţi dezrobiţii de patimi, dar robi ai lui Hristos, care, deşi se mai găsesc, trupeşte, după gratii, trăiesc din plin libertatea în Hristos.
Da! Adevărata libertate este libertatea în Hristos! Numai libertatea pe care o dă Hristos prin Biserica Sa este cea care cu adevărat eliberează.
Ilie URSACHE
