din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de Anul Nou de la Ogeşti – 1982
Ceasul acesta din noaptea aceasta este un ceas de bilanţ, un ceas de hotărâre, este un ceas de reculegere sufletească. În cuvântul pe care l-a citit fratele mai înainte era amintit locul din Vechiul Testament unde poporul evreu a ridicat pe un drum o piatră de aducere aminte şi a spus: „Eben-Ezer” (până aici ne-a ajutat nouă Domnul). Eben-Ezer – ajunşi aici, privim tot lungul drum făcut: ce paşi mărunţi, ce urme mici, ce-a trebuit şi ce-am făcut? Gândim cu sufletul durut la anii ce i-am risipit: cât am iubit din ce-am avut, cât am avut din ce-am iubit, cât am gândit din ce-am făcut, cât am făcut din ce-am gândit?… Trebuie să ne facem fiecare o socoteală, pentru că nu ştim niciunii dintre noi ce ne mai aşteaptă în anul care vine. Aşa de lungă ne este o clipă, de atâtea ori! Unii n-au reuşit să sfârşească… Atâtea accidente, atâtea nenorociri, atâtea morţi violente, ivite dintr-o dată… Nu numai la bătrâni, ci şi la tineri – care cred că au viaţa înainte. Atâtea zile n-au ajuns să sfârşească… Atâtea nopţi n-au ajuns la răsăritul zilei… E vremea ca fiecare dintre noi să ne facem un bilanţ hotărât la o noapte de trecere dintr-un an în altul. Noi avem motive să-I mulţumim Domnului şi Dumnezeului nostru din toată inima în seara aceasta pentru anul care a trecut, pentru anii care au trecut. De câte binecuvântări am avut noi parte în anii care au trecut! Câte nunţi frumoase am avut! Câte cântări frumoase am învăţat! Câte adunări binecuvântate ne-au umplut ochii de lacrimi şi sufletul de bucurie! Câţi fraţi am cunoscut! Câte binecuvântări am primit! Câte rugăciuni ne-a ascultat Dumnezeu şi ni le-a împlinit! Câte am cerut şi Dumnezeu ni le-a împlinit! Cât de mult suntem noi datori lui Dumnezeu în seara aceasta pentru anii trecuţi, pentru anii care vin! Să-I încredinţăm lui Dumnezeu viaţa noastră şi să-I cerem mai multă lumină. Câte păcate ne-a acoperit nouă Dumnezeu! Aduceţi-vă aminte fiecare de câte ori am păcătuit… Ce ar fi dacă Domnul le-ar fi descoperit atunci? Dar Domnul le-a acoperit pentru ca în bunătatea Sa noi să vedem iubirea care ne porunceşte să nu mai păcătuim: „Te-am acoperit de data asta, te-am ferit, n-am lăsat să fii cunoscut, dar nu mai păcătui. Că s-ar putea întâmpla ca, la viitorul păcat, să nu mai fii acoperit, ci să fii descoperit dintr-o dată… Ce-ai să faci atunci?…” Să punem gând şi hotărâre astăzi. Cei care l-am cunoscut pe Domnul şi ne‑am străduit să-L ascultăm, să nu mai păcătuim nici acele mici şi mărunte păcate la care am crezut până acuma că am avea dreptul şi că nici nu sunt păcate. Să facem şi mai multă lumină în inima noastră prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin ascultarea de El, pentru ca să ne dăm seama că acelea pe care le-am crezut noi că nu sunt păcate sunt totuşi păcate care ne pot duce la osânda şi la pierzarea veşnică. O muscă sau o mică murdărie, dacă intră în ţeava prin care un motor primeşte benzină, poate opri în loc un tren, o maşină… O mică gânganie, o mică murdărie care intră înfundă acolo conducta prin care primim lumina şi ajutorul, şi puterea de la Dumnezeu. Un mic păcat strecurat acolo, între noi şi Dumnezeu – şi putem să fim duşi de el în osânda veşnică. Avem fiecare dintre noi câte o „văcuţă” de care ne-am făcut vinovaţi. Gândiţi-vă la ea. Puneţi hotărâre în faţa lui Dumnezeu să nu mai păcătuim şi luaţi o hotărâre nouă, să nu ne mai permitem nici ce ni se pare nouă că ne-ar fi permis şi Cuvântul lui Dumnezeu ne opreşte. Un cuvânt rău, o înjurătură „nevinovată”, un pahar sunt păcate. Un gând rău, o ceartă cu un vecin, o vorbă rea despre o vecină, despre un frate, o neînţelegere cu privire la un lucru… toate sunt păcate şi toate ne pot duce la osânda veşnică. Puneţi hotărâre!… Să punem hotărâre în seara aceasta ca, pentru anul viitor, să-L căutăm mai stăruitor pe Domnul, să-L rugăm mai stăruitor pe Domnul. Să o putem rupe cu orice fel de păcat. Să ducem o viaţă în lumină, în curăţie, pentru ca să ne putem cu adevărat apropia, liniştiţi şi fericiţi, de hotarul ceresc la care odată va trebui să ajungem. Sunt multe gânduri frumoase la care ar trebui să cugetăm în noaptea asta. „La hotar de an trecut”… să ne punem faptele noastre în cântarul lui Dumnezeu, fiecare dintre noi. Şi, chiar dacă nu putem spune nimănui acest lucru, să spunem în cugetul nostru lui Dumnezeu, când stăm în faţa Lui, căci lumina Lui ne cercetează şi de El nu putem ascunde nimic din ceea ce avem. Şi din cea mai ascunsă tainiţă a inimii noastre să-I încredinţăm lui Dumnezeu durerile adânci pe care nu le putem spune nimănui. În sufletele singuratice au loc lupte adânci, încercări grele, frământări prin care trece sufletul. Nimănui nu le putem spune. Chiar cele mai adânci taine ale inimii nu le putem spune nimănui. Ce apropiere adâncă este între soţ şi soţia lui – şi totuşi sunt lucruri pe care soţul nu le spune niciodată soţiei lui şi soţia nu le spune niciodată soţului. Acele lucruri trebuie să le spunem noi lui Dumnezeu din toată inima. Să cerem lumina Lui, ca tot ceea ce este rău să se spulbere, să se topească şi să se înlăture. Tot ceea ce este bun să crească şi să aducă rod. Ce legătură este între o mamă şi fata ei! Dar sunt lucruri pe care mama nu le spune niciodată fetei ei, iar fata nu le spune niciodată mamei. Sunt lucruri aşa de adânci, pe care simţi că nu le poţi spune decât lui Dumnezeu. Spuneţi-le lui Dumnezeu! Sunt aşa de adânci legături între noi, între fraţi şi fraţi şi între prieteni şi prieteni… Dar sunt lucruri pe care niciodată unul nu poate să le spună celuilalt, pentru că nu ai niciodată încrederea că sufletul căruia îi spui taina ta te va înţelege. Te temi că o să te judece, că o să te osândească şi că, în loc să se apropie de tine, să va depărta pentru totdeauna. Numai Domnul nu Se depărtează niciodată… Lui putem să-I mărturisim tot ce avem pe inimă. Să nu fugim niciodată de Dumnezeu. Să nu ne ascundem niciodată de Dumnezeu. Chiar dacă am greşit, chiar dacă avem în inima noastră adânci dureri şi taine pe care ne ferim, să nu le afle nimeni, nu vă feriţi de Domnul. Mergeţi cu lacrimi, pe genunchi şi staţi în faţa Lui chiar dacă nu puteţi spune nici un cuvânt. El vede frământarea inimii. El cunoaşte lacrimile sincere ale sufletului. Mărturisiţi-I Domnului şi păcatele, şi durerile, şi temerile, şi îngrijorările, şi dorinţele pe care le aveţi; şi, pe care nu le puteţi spune nimănui, spuneţi-le Lui. Cereţi-I Lui ajutor şi veţi vedea cum vi se umple inima de pacea şi de bucuria Lui. Pentru că tocmai asta este dorinţa Domnului: să fie lângă cei care Îl cheamă din toată inima şi să dea mângâiere tuturor celor care au nevoie, dar care nu pot nici s‑o ceară, nici s-o primească de nicăieri din altă parte. Dar mai ales veniţi cu păcatele, cu inima încărcată de păcate. Să ne descărcăm înaintea Domnului şi să cerem de la El iertarea şi mântuirea cu lacrimi şi cu dorinţă sinceră. Şi să ştim că Dumnezeu ascultă această rugăciune şi că ne dă această iertare. Avem temeri şi îngrijorări pentru anul care vine. Sunt în faţa noastră probleme pe care nu le putem rezolva. Sunt în faţa noastră primejdii peste care credem şi ne temem că nu vom putea trece. Veniţi cu ele la picioarele Domnului, mărturisiţi-I, chemaţi-L, cereţi-I ajutorul Lui, cereţi-I lumina Sa. Dacă sunt lucruri pe care nu ştiţi dacă e voie sau dacă nu-i voie să le faceţi… Sunt de multe ori astfel de împrejurări şi lucruri în această viaţă, că unul spune că e păcat, altul spune că nu e păcat. Tu încă nu ştii ce să faci în faţa unor astfel de lucruri, nu ştii pe ce cale s-o iei şi nu cunoşti pe ce parte s-o apuci. Vino cu ele în faţa Domnului şi cere-I lumina şi ajutorul Lui. Nu cere – cum se întâmplă de multe ori – de la oameni, că cine iubeşte păcatul îţi va spune că nu-i păcat. Cine iubeşte beţia îţi va spune că nu-i păcat să bei. Cine iubeşte minciuna îţi va spune că nu-i păcat să minţi ici-colea câte ceva, ca să scapi. Cine iubeşte lăcomia îţi va spune că nu-i păcat să ceri şi mai mult pentru un lucru, deşi ştii bine că nu se cuvine. Când nu ştii ce să faci, când nu ştii ce drum să iei, vino la picioarele Domnului. Dar vino sincer şi cu cugetul curat, şi cu inima smerită şi cere-I Domnului şi spune-I: „Doamne, nu ştiu ce drum să iau. Nu ştiu ce să fac; călăuzeşte‑mă, luminează-mă, ajută-mă”… Şi să vezi cum Dumnezeu te luminează, numai să doreşti din toată inima ca, atunci când primeşti lumina Lui, să o urmezi. Când te îndeamnă El: „Ia-o pe calea aceasta!”, să o iei pe calea aceasta chiar dacă toţi te-ar împiedica. Şi chiar dacă ai avea de întâmpinat necazuri din pricina curăţiei şi ascultării. Rămâi curat şi ascultător, pentru că atunci Dumnezeu te binecuvântează şi te izbăveşte. Scumpii noştri fraţi şi surori, încă o dată zic: să nu uităm noaptea aceasta în care Dumnezeu a adus peste poporul nostru lumina de care ne bucurăm noi astăzi. N-ar fi cântările acestea pe care le cântăm cu lacrimi; n-ar fi adunările acestea în care Îl slăvim pe Dumnezeu; n-am avea noi în mâinile noastre Cuvântul lui Dumnezeu, cartea de cântări, Biblia… N-am avea în sufletele noastre cunoştinţa unei rugăciuni, dacă n-ar fi fost această Lucrare, dacă n-ar fi fost lumina lui Dumnezeu venită prin ea, care să lumineze inimile noastre, priceperea noastră, hotarele noastre, fraţii noştri, părinţii noştri trupeşti şi sufleteşti prin care am primit cunoştinţa aceasta. După cum acolo unde încă n-a pătruns această Lucrare e numai întuneric şi beţie, şi stricăciune, tot aşa era şi cu noi, dacă nu ar fi avut Dumnezeu milă să ne aducă această Lucrare. Deci, dacă am primit-o, să fim recunoscători pentru ea, să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru ea. Şi să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru Lucrarea aceasta a Oastei, care a adus un fel nou de a înţelege lucrurile în ţara noastră. Lumina lui Dumnezeu, în toate privinţele, a adus o tinerime nouă, a adus o ţărănime nouă, a adus o preoţime nouă, a adus o familie nouă, o viaţă nouă, plină de putere şi de bucurie şi pentru care noi nu suntem în stare să-I mulţumim lui Dumnezeu mai frumos că ne-a ajutat şi pe noi să ne împărtăşim din ea. Dar, dacă noi nu preţuim harul acesta şi nu trăim în el, Domnul s-ar putea să ni-l ia, cum l-a luat de la atât de mulţi. Aduceţi-vă aminte câţi erau cândva, când veneam la adunări mai demult… Unde sunt acum? Ei au primit harul lui Dumnezeu, dar nu l-au păstrat. Au primit lumina, dar n-au rămas în ea. Au primit mântuirea, dar n-au păstrat-o. Au primit harul lui Dumnezeu, dar nu s-au arătat vrednici de el – şi acest har s-a pierdut pentru ei, le-a fost luat. Atât de mulţi dintre cei care cândva au fost în mijlocul adunărilor, care Îl căutau pe Domnul şi se bucurau cu lacrimi de Cuvântul şi de cântările Lui s-au întors iarăşi în lume, au alunecat iarăşi în păcat, s-au afundat iarăşi în întuneric. Pentru aceşti oameni, în zadar S-a răstignit Hristos. Pentru aceşti oameni în zadar a venit Domnul Iisus, în zadar S-a născut El în iesle. În zadar a propovăduit, în zadar a mărturisit, în zadar a pătimit, în zadar a murit, în zadar a înviat. Oamenii aceştia nu vor avea niciodată parte de răscumpărarea lui Dumnezeu, pentru că ei au avut parte de ea, dar au dispreţuit‑o. Au avut parte de harul lui Dumnezeu, dar l-au călcat în picioare. Să luăm o pildă cutremurătoare din viaţa acestor oameni. Noi să ne dăm toate silinţele ca, dacă am primit lumina lui Dumnezeu, să umblăm în ea. Dacă am primit harul lui Dumnezeu, iertarea păcatelor, părtăşia cu Domnul, îmbierea harului, înfrăţirea cu cei credincioşi, naşterea şi trăirea într-o familie duhovnicească, să ne arătăm vrednici de acest har şi să ducem până la capăt mântuirea noastră, bucurându-ne de Domnul, plângând lângă El, rugându-ne Lui, ascultând Cuvântul Său, împlinind voia Sa în fiecare zi şi învăţându-i pe copiii noştri, pe fraţii noştri, pe vecinii noştri, pe prietenii noştri, pe rudeniile noastre să ajungă şi ele să cunoască harul acesta. Pentru că lumina aceasta nu ne-a fost trimisă numai nouă; ea a fost trimisă întregului nostru popor şi întregii noastre Biserici. O, dacă conducătorii poporului nostru, dacă conducătorii Bisericii noastre ar fi înţeles de la început că aceasta este lumina lui Dumnezeu trimisă spre mântuirea noastră… ce mare lucru ar fi astăzi în mijlocul întregului nostru popor, al întregii noastre Biserici! N-ar fi numai un număr mic de suflete care să-I cânte lui Dumnezeu din toată inima, în mijlocul bisericii sau lângă biserică, alungaţi din ea… sau în mijlocul poporului nostru. Întreagă Biserica noastră, toată suflarea ar lăuda pe Domnul, după cum este scris. Şi „toată ziua ne-am învăţa dreptatea Domnului”, după cum este cuvântul şi cântarea. Dar Cuvântul lui Dumnezeu se va împlini, chiar dacă unii oameni zădărnicesc, prin împotrivirea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu… zădărnicesc împlinirea lui faţă de ei. Nu vor putea totuşi zădărnici împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu faţă de alţii. La Dumnezeu, măsura de timp e mia de ani; la oameni este secunda. Măsura pentru timp, la oameni, este secunda. De aceea omul trece şi se grăbeşte. Dumnezeu are timp şi aşteaptă. Dacă nu se împlineşte în mia aceasta de ani, Dumnezeu poate aştepta încă o mie de ani să se împlinească Cuvântul Său. Noi însă nu putem aştepta. Noi, dacă nu ascultăm astăzi, putem să ne pierdem mântuirea pentru totdeauna. Noi suntem trecători, Dumnezeu este veşnic. De aceea Cuvântul spune: „Astăzi dacă auziţi glasul Lui, să nu vă împotriviţi, să nu vă împietriţi inima”. Să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu astăzi, pentru că mâine s-ar putea ca harul pe care îl avem astăzi să nu-l mai avem. Ocazia pe care o avem astăzi să n-o mai avem. Cuvântul pe care îl avem astăzi să nu-l mai avem. Mântuirea pe care o putem avea astăzi să nu o mai avem. Pentru că [s-ar putea ca] viaţa pe care o avem astăzi să nu o mai avem. Atât de mulţi au pierdut-o într-o clipă, atunci când ei credeau că sunt mai siguri de ea. De aceea să auzim şi să ascultăm, şi să preţuim Cuvântul lui Dumnezeu în inima noastră, pentru ca, împlinindu-l, să ne facem vrednici de făgăduinţa şi de răsplata lui.
va urma
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 2
