Domnul Iisus, în calitatea Sa supremă de Dumnezeu, ne iartă păcatele; iar ca om, ne învaţă să nu mai păcătuim, dându-ne pilda vieţii Sale. Eliberarea de păcate este începutul mântuirii, începutul revărsărilor de har, harisme şi belşugul binecuvântărilor cereşti. Mântuirea constă în a urma cu credincioşie şi devotament Domnului Iisus Hristos pe oriunde merge El, cu aceeaşi înflăcărată dragoste până la capăt, fără de nici o abatere, mereu în dragostea dintâi (cf. Apoc. 2, 4). Sfinţenia este pecetea chemării, este dovada prezenţei Duhului Sfânt în viaţa de credinţă; necurăţia este depărtare de la faţa lui Dumnezeu (cf. I Tes 4, 7). Prin credinţa lucrătoare în dragoste (cf. Gal 5, 5-7), învăţătura mântuitoare a Domnului Iisus se desăvârşeşte în noi (cf. In 3, 35-37). Credinţa este deplină prin ea însăşi şi se desăvârşeşte în dragoste (cf. Gal 5, 6)
***
Cel din urmă punct al dorinţei creştine este odihna în Dumnezeu, care se naşte din pacea conştiinţei. Cunoştinţa Adevărului divin este lumina care alungă întunericul şi ne păzeşte de păcat. În Cuvântul Său, Dumnezeu ne desco-pere faţa Sa iubitoare, ne dezvăluie ceea ce suntem, ne arată lumina Adevărului şi ne aşază la locul de cinste în lumina Sa.
Pedepsirea răului vine din răsplata trimisă spre folosul celui pedepsit, pentru îndreptarea lui. Dumnezeu este bună-tate desăvârşită, dar bunătatea nu-I umbreşte sfinţenia şi dreptatea. Cu bunătatea ne primeşte în ale Sale, şi cu dreptatea ne pedepseşte pentru neascultare. Acţiunea care te învaţă minte este blamul. Dumnezeu foloseşte şi nuiaua pentru cei fără de minte şi pentru acei ce nu iau aminte la învăţăturile Sale.
Acţiunea care se face pentru a lua ceva în minte se numeşte sfat sau sfătuire. Dispreţul asupra binelui se naşte din păcat. Omul păcătos, viciat, se răscoală împotriva binelui cu dispreţul şi batjocura.
Omul păcătos se naşte din nou prin apă şi duh, se renaşte prin pocăinţă, se întăreşte prin Sfintele Taine, este educat prin Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, este îndrumat prin sfintele-I porunci, se sfinţeşte prin Adevăr şi sinceră mărturisire, se face părtaş Harului Divin prin rugăciune şi părtăşie frăţească.
Orice greşeală ce se săvârşeşte faţă de raţiune este păcat (cf. Ps 48, 12, 21; Înţ Sirah 33, 6). Avem îndrăzneală când conştiinţa nu ne mustră.
***
Fapta este lucrarea sufletului. Sufletul înduhovnicit prin har aduce roade bune, îmbelşugate, pentru a fi răsplătit cu bine şi slavă multă aici şi în Raiul cel veşnic al lui Dumnezeu. Fiecare, personal, este dator să se îngrijească de creşterea sa sufletească, de înduhovnicirea vieţii sale în Hristos-Domnul prin Duhul Sfânt, de înaintarea sa în credinţă. Căci, după cum am purtat chipul copilului desăvârşit, datori suntem să ne îngrijim ca, prin mijloacele sale harice, prin purtarea de grijă a Domnului Duhul Sfânt şi silinţa noastră, să ajungem la starea să purtăm şi chipul bărbatului desăvârşit spre fericirea şi odihna noastră veşnică în El.
Credinţa înseamnă: cunoaştere, adevăr, neprihănire. Cu-noaşterea înseamnă contopirea raţiunii umane în Jertfa aducătoare de pace şi mântuire a Domnului Iisus, cunoaştere şi contopire deplină în El. Adevăr înseamnă cunoaştere şi trăire în adevărata mărturisire prin puterea darurilor Crucii, părtăşie la suferinţele lui Hristos-Domnul. Neprihănire în-seamnă viaţa predată în întregime Domnului Iisus, fără de păcat, asemeni Lui, asemeni morţii Sale, pentru a deveni şi asemeni Învierii Sale.
Grăiţi cuvântul Domnului / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2011
