(Migne,P.G. 61, 151-160)
4. Vai, vai! Unde a pus robia! După cum tăierea împrejur nu foloseşte nimic iar netăierea împrejur nu vătăma cu nimic, aşa nici robia sau libertatea. Şi ca să arate aceasta mai limpede, zice prin abuz de limbaj: „însă şi dacă poţi să fii liber, mai degrabă foloseşte-te” (I Corinteni 7, 21), adică mai degrabă rămâi rob46. Şi de ce porunceşte ca cel ce poate să se elibereze [din robie] să rămână totuşi rob? [Face asta] vrând să arate că robia nu vătăma cu nimic, ci chiar şi foloseşte.
Şi nu trec cu vederea faptul că unii spun că „mai degrabă foloseşte-te” s-a zis despre libertate [nu despre robie]. Ei spun că [el ar vrea să zică aici]: „De poţi să te eliberezi, eliberează-te”, însă, dacă aşa pricep ei, mult se împotriveşte cuvântul [lor] la ceea ce a vrut să spună Pavel. Căci spre a-l mângâia pe rob şi a-i arăta că nu este nedreptăţit cu nimic [prin starea lui de robie], de aceea a poruncit să nu fie liber.
[Şi asta a spus-o] pentru că, [poate] ar fi zis careva: „Păi cum? Dacă nu pot, să fiu nedreptăţit şi înjosit?”. Nu aceasta o spune, ci ceea ce am zis: vrea să arate că, [în ceea ce priveşte credinţa], nimic mai mult nu are cel devenit liber [decât cel rob]. Chiar dacă ar fi în puterea ta eliberarea, rămâi mai bine rob. Apoi adaugă şi pricina.
„Căci cel chemat în Domnul rob este eliberat al Domnului. Asemenea şi cel chemat liber este rob al lui Hristos” (I Corinteni 7, 22). Fiindcă în cele ce ţin de Hristos amândoi sunt egali. La fel şi tu şi stăpânul tău sunteţi robi ai lui Hristos. Deci cum este robul liber? Pentru că te-a eliberat pe tine cel ce rămâi rob nu numai de păcat, ci şi de robia din afară. Căci nu a lăsat pe rob să fie rob, nici pe om să rămână în robie. Căci aceasta este minunăţia47. Şi cum este liber robul, rămânând rob? Când se leapădă de patimi şi de bolile sufletului, când dispreţuieşte banii şi lucrurile, şi mânia, şi celelalte astfel de patimi.
„Aţi fost cumpăraţi cu preţ. Nu fiţi robi oamenilor” (I Corinteni 7, 23). Acest cuvânt nu este doar pentru slugi, ci a fost spus şi pentru cei liberi. Căci există şi rob care nu e rob, dar şi liber care e rob. Şi cum, rob fiind, nu este rob? Când le face toate pentru Dumnezeu, când nu făţărniceşte, nici nu face ceva de ochii oamenilor. Asta înseamnă ca cel ce robeşte oamenilor să fie de fapt liber. Şi cum, iarăşi, fiind cineva liber, se face rob? Când slujeşte oamenilor vreo slujbă rea fie pentru lăcomia pântecelui, fie pentru pofta banilor, fie pentru putere48. Căci unul ca acesta este mai rob decât toţi, chiar dacă este liber.
Ia aminte la amândouă aceste [situaţii]. Rob era Iosif, însă nu rob oamenilor. De aceea şi în robie era mai liber decât toţi cei liberi. Nu a îngăduit stăpânei ceea ce ea a vrut. Iarăşi, liberă era aceea, dar mai roabă decât toţi, de vreme ce se linguşea şi se ruga de sluga ei. Însă nu l-a înduplecat pe cel liber să facă ceea ce ea vroia. Prin urmare, nu robie era lucrul acesta, ci libertatea cea mai înaltă. Căci cu ce l-a împiedicat robia pe acela spre virtute? Să audă cei robi şi cei liberi! Cine era rob? Slujitorul sau stăpâna? Cea care îl ruga sau cel care dispreţuia pe cea care îl implora? Căci sunt şi hotare pentru robi, puse de Dumnezeu. Şi până unde trebuie ca ei să păzească [poruncile stăpânilor lor] şi peste ce nu trebuie să treacă – chiar şi aceasta este legiuit. Căci atunci când stăpânul nu porunceşte ceva din cele ce nu sunt în acord cu Dumnezeu, trebuie ca robii să urmeze [poruncilor] şi să se lase convinşi [să facă ce li se spune]. Dar mai mult, nu. Aşa devine cel rob liber.
Iar dacă faci mai mult [decât îngăduie Dumnezeu], chiar dacă eşti liber, te-ai făcut rob. Aceasta o spune în chip tainic când zice: „Nu fiţi robi oamenilor”49. Iar dacă nu acesta [e înţelesul], ci ar fi poruncit să lepădăm pe stăpâni şi să ne luptăm să devenim liberi, cum îndeamnă: „Fiecare în ceea ce a fost chemat în aceasta să rămână”? Şi în altă parte: „Câţi sunteţi robi sub jug socotiţi pe stăpânii voştri vrednici de toată cinstea şi cei ce au stăpâni credincioşi şi au parte de binefacerile lor să nu-i dispreţuiască pentru că sunt fraţi” (I Timotei 6, 1-2)?
Când le scrie şi efesenilor şi colosenilor, le porunceşte şi le legiuieşte aceleaşi [lucruri]50. De unde e limpede că [Pavel] nu nimiceşte această robie [văzută], ci pe cea în care sunt şi cei liberi de pe urma răutăţii, care [robie] este preacumplită, chiar dacă liber ar fi cel ce robeşte ei.
Ce folos au avut fraţii lui losif că erau liberi? Nu erau mai robi decât toţi robii, de vreme ce şi minţeau faţă de tatăl lor şi către neguţători grăiau cele ce nu erau [adevărate] şi către fratele lor? Însă cel liber nu este astfel, ci pretutindeni şi întru toate adevărat. Şi nimic nu poate să-l robească pe el, nici lanţul, nici robia, nici dragostea stăpânei, ni străinătatea, ci el rămâne liber pretutindenea. Căci aceasta, mai cu seamă, este libertate: când şi în robie luminează.
5. Astfel e creştinismul. Dăruieşte libertate în robie. Şi după cum un trup, prin fire nerănit, atunci se arată nerănit, când primind o săgeată nu pătimeşte nimic rău, aşa şi cel cu adevărat liber, atunci se arată [liber] când, şi stăpâni având, el de fapt nu este rob. De aceea şi porunceşte să rămână rob. Iar dacă nu e cu putinţă ca un rob să fie creştin aşa cum trebuie, păgânii vor osândi multa slăbiciune a dreptei credinţe. Dar tot aşa, dacă vor învăţa că robia nu vătăma cu nimic dreapta credinţă, vor admira propovăduirea [noastră].
Căci dacă moartea nu ne vătăma, nici biciuirile, nici lanţurile, cu atât mai mult robia, focul şi fierul, şi miile de tiranii, şi bolile, şi sărăcia, şi fiarele sălbatice, şi alte mii de lucruri mai cumplite decât acestea, nu au vătămat pe cei credincioşi, ci i-au făcut chiar mai puternici.
Şi cum va putea să vatăme robia? Nu această robie vătăma, iubitule, ci cea care e prin fire robie, adică cea a păcatului. Căci dacă nu eşti rob cu robia aceasta a păcatului, îndrăzneşte şi te veseleşte. Nimeni nu va putea să
50 Ar fi de cugetat dacă creştinii ar putea face răscoale pentru drepturi socio-politicc Căci orice revoluţie sau răscoală se face pentru o schimbare pământească, pe când creştinul tinde către o schimbare duhovnicească, pentru veşnicie. Dacă ar fi dezlegaţi de lumea aceasta, nu ar face aşa ceva sau, cel puţin, nu ar face-o pentru ei înşişi, ci doar ca să ajute pe fraţii lor.
te nedreptăţească cu nimic, căci e deprindere [ethos] nerobită. Iar dacă eşti robit cu această robie [a păcatului], chiar de ai fi de mii de ori liber, nu ai nici un folos din libertate.
Că ce folos este, spune-mi, când nu robeşti omului, dar te pleci patimilor? Căci oamenii adesea ştiu să cruţe, dar acei stăpâni [patimile] niciodată nu se satură de pierzania ta. Robeşti omului? Însă şi stăpânul tău robeşte ţie, îngrijindu-se de hrana ta, purtând grijă de sănătatea şi hainele, şi încălţămintea ta, şi de toate celelalte. Şi nu te temi tu – [desigur], dacă nu te iei la certă cu stăpânul -, cât se teme acela ca să nu-ţi lipsească ceva din cele necesare.
– Însă acela [stăpânul] zace, pe când tu stai în picioare.
– Şi ce dacă? Pentru că asta nu o face numai el, ci şi tu. Adesea, pe când tu zaci şi dormi cu plăcere, acela nu numai că n-a stat nici măcar în picioare, ci suferă mii de siliri în for şi priveghează mai abitir decât tine. Deci cum? Oare a pătimit Iosif din partea stăpânei ce a pătimit aceea de pe urma poftei? Acesta nu a făcut cele ce aceea a vrut să-i poruncească, pe când aceea a făcut toate câte le-a poruncit stăpâna ei, adică desfrânarea. Şi nu a lăsat-o până când nu a făcut-o de ruşine. Ce fel de stăpână porunceşte acestea? Care tiran este atât de crud? „Roagă-te de robul tău”, îi zicea [desfrânarea], „imploră-l pe cel robit, linguşeşte-l pe cel cumpărat cu bani. Chiar dacă te scuipă, rabdă. Chiar dacă îi spui adesea şi el nu te suferă, lasă-te pustiită şi sileşte-te şi fă-te de ocară”. Ce este mai lipsit de cinste? Ce este mai ruşinos decât aceste cuvinte?
Nimic nu te zoreşte aşa [ca desfrâul]: „Acuză-ţi soţul pe nedrept şi înşeală-l.” Ia aminte cât de lipsite de libertate, cât de ruşinoase sunt poruncile, cât de lipsite de milă şi crude şi nebuneşti! Ce stăpână porunceşte aşa ceva precum a poruncit desfrâul atunci acelei femei de neam împărătesc? Şi nici nu a îndrăznit să nu asculte. Iar losif nimic de acest fel nu a suferit, ci toate dimpotrivă şi care i-au adus multă slavă şi cinste.
Vrei să vezi şi un alt bărbat căruia i s-au poruncit multe de o stăpână cumplită şi nu a îndrăznit nicidecum să n-o asculte? Cugetă la Cain şi la câte i-au fost poruncite de invidie. Aceea i-a poruncit să ucidă pe fratele [său], să mintă pe Dumnezeu, să întristeze pe tatăl său, să fie fără de ruşine. Toate le-a făcut şi nimic nu a trecut cu vederea. Şi ce te minunezi, dacă această stăpână a avut atâta putere asupra unuia singur? Adesea a pierdut popoare întregi. Căci femeile madianiţilor i-au luat pe iudei aproape prizonieri legaţi, avându-i în mâna lor pe toţi aceştia prin poftirea frumuseţii lor.
Aşadar, această robie lepădând-o Pavel, a zis: „Nu fiţi robi oamenilor” adică „Nu vă lăsaţi înduplecaţi de oamenii care vă poruncesc cele nelalocul lor, însă nici vouă înşivă [nu vă fiţi robi]. Apoi ridicând mintea şi făcând-o înaltă zice:
„Despre fecioare poruncă de la Domnul nu am, însă vă dau sfatul meu, ca unul care am fost miluit de Domnul să fiu vrednic de crezare” (I Corinteni 7,25).
Înaintând cu rânduială, pomeneşte mai departe şi de feciorie. Fiindcă i-a antrenat şi i-a strunit cu cuvinte despre înfrânare, trece şi la ceea ce e mai bun. „Poruncă nu am”, zice, „însă socotesc că e bine”.
– De ce?
– Pentru aceeaşi pricină pe care a pus-o şi la înfrânare.
„Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie” (I Corinteni 7, 27).
Acestea nu sunt potrivnice celor de mai înainte, ci foarte potrivite. Căci şi acolo zice „Decât din împreună învoire”. Şi aici, iarăşi: „Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare”. Aceasta nu este contrară [aceleia]. Căci „Iară bună voie” [para gnomen] înseamnă dezlegare. Iar dacă de bună voie [kata gnomen] amândoi se înfrânează, atunci nu este dezlegare.
6. Apoi ca să nu creadă că lege este aceasta51, a adăugat: „Dacă te vei însura, n-ai păcătuit” (I Corinteni 7, 28). Apoi pune ca pricină cele prezente şi nevoia de acum, şi vremea scurtă, şi necazul. Căci multe atrage după sine nunta, pe care le-a sugerat şi aici, şi în cuvântul despre înfrânare, acolo zicând: „Nu are femeia stăpânire asupra sa”, aici zicând: „te-ai legat”. „Iar dacă te vei însura, n-ai păcătuit”. Nu vorbeşte despre cea care a ales fecioria, căci aceasta deja a păcătuit [dacă se mărită]. Căci dacă văduvele, care au ales odată văduvia, însoţindu-se cu a doua nuntă, au osândă, cu mult mai mult fecioarele.
„Necaz în trup vor avea unii ca aceştia” (I Corinteni 7, 28).
– „Dar şi plăcere”, ar zice [careva].
– Însă şi pe aceasta [plăcerea], ia aminte cum a trecut-o repede cu vederea, pentru scurtimea timpului ei, zicând: „Vremea s-a scurtat” (l Corinteni 7, 29), adică: „Poruncim să te depărtezi şi să o laşi, iar tu alergi mai înăuntru?”. Şi chiar dacă nimic împovărător nu ar fi avut nunta, şi atunci ar fi trebuit să fie pusă mai prejos de cele viitoare52. Dar când şi necaz are, de ce mai trebuie să-ţi pui şi povară? De ce trebuie să iei atâta greutate, când şi după ce o iei, aşa trebuie să te foloseşti de ea ca şi când n-ai avea-o? Căci şi „cei ce au femei să fie ca şi cei care n-au” (I Corinteni 7, 29).
Apoi intercalând ceva şi din cele viitoare, iarăşi aduce cuvântul către cele prezente. Căci unele lucruri [ce privesc nunta] sunt duhovniceşti – [de pildă], „una se îngrijeşte de ale bărbatului, iar alta de ale lui Dumnezeu” (cf. Corinteni 7, 32-33) -, altele ţin de viaţa aceasta – [de pildă], „Vreau să fiţi fără grijă”53, însă şi aşa îi lasă stăpâni [să aleagă ei]. Căci cel care, după o demonstraţie, sileşte iarăşi libera alegere pare că nu are îndrăznire în cuvintele sale. Încât, fiind mânat şi ţinut mai degrabă de îngăduinţă, a spus: „Aceasta o spun spre folosul vostru nu ea să vă întind o cursă, ci spre bun chip şi buna stăruire” (cf. Corinteni 7, 35).
Să audă fecioarele că nu în aceasta stă fecioria. Că cea care se grijeşte de cele ale lumii nu poate fi fecioară, nici cu bun chip. Căci zicând: „Se deosebeşte femeia de fecioară”, a pus această deosebire prin care ele se deosebesc unele de altele. Şi punând o definiţie fecioarei şi celei ce nu e fecioară, nu a grăit de nuntă sau înfrânare, ci de lipsa de grijă şi de multa grijă. Căci nu împreunarea e răul [nuntii], ci faptul că ne împiedică de la filosofie.
„Iar dacă cineva socoteşte că e necuviincios pentru fecioara lui” (I Corinteni 7, 36).
Aici pare că vorbeşte pentru nuntă. Dar totul este [de fapt] despre feciorie. Fiindcă îngăduie şi a doua nuntă „numai în Domnul” (I Corinteni 7, 39). Ce înseamnă „în Domnul”? Cu întreagă înţelepciune, cu cuviinţă. Căci pretutindeni e nevoie de aceasta şi trebuie să o urmăm54. Căci altfel nu este cu putinţă să vedem pe Dumnezeu.
Iar dacă trecem cu grabă pe lângă cele ce ţin de feciorie, nimeni să nu ne osândească ezitarea. Căci o carte întreagă am scris despre acest subiect55 şi am tratat acolo despre toate cu amănunţimea care ne stă în putinţă şi am socotit că este vorbire de prisos ca şi aici iarăşi să le punem.
De aceea, trimiţând pe ascultător pentru aceste lucruri acolo, aici vom spune aceea că trebuie să urmăm înfrânarea. „Urmaţi pacea”, zice, „şi sfinţirea [hagiasmos], fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12, 14). Deci, ca să fim învredniciţi să îl vedem, fie că suntem în feciorie, fie la prima nuntă, fie la a doua,pe aceasta [înfrânarea] să o urmăm56, ca să avem parte de împărăţia cerurilor cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere şi cinste acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
47Prin botez, robul care avea până atunci conştiinţa de rob şi se întrista în starea aceea primea conştiinţa cîă el nu mai este rob. Nu se mai simţea rob chiar dacă în ochii oamenilor era încă rob. Criteriile sale lăuntrice nu mai ţineau de starea de rob.
48 Atunci când acceptă să facă păcatul pentru cele ale lumii.
49 Nu încălca pentru dorinţele oamenilor şi ale tale voia lui Dumnezeu.
52 De bunătăţile veacului viitor.
53 în sensul că nunta sau lipsirea de ea au implicaţii atât la nivelul realităţilor veşnice, cât şi la nivelul realităţilor trecătoare. Sfântul Pavel arată de ce e mai bună fecioria, dar îl Insă pe fiecare să aleagă.
54 Deci, întreaga înţelepciune – fecioria lăuntrică şi înfrânarea, în general este scopul şi al nunţii dintâi, şi al celei de-a doua. Sinonime pentru întreaga înţelepciune suni „înfrânarea” şi „sfinţirea”.
55Se referă la tratatul Despre feciorie, EA. IBMBOR, Bucureşti, 2001.
56 Idee fundamentală. Scopul adânc atât al fecioriei, cât şi al nunţii este să-l aducă pe om la vederea lui Dumnezeu. Toate celelalte implicaţii şi scopuri ale nunţii sunt subordonate acestuia. Şi fiecare va primi darul în funcţie de scopul spre care tinde. Acest scop adânc a fost comentat de Sf. Maxim Mărturisitorul în Ambigua, când spune că la Schimbarea la Faţă erau prezenţi Moise şi Ilie, adică un căsătorit şi un necăsătorit. Scopul celor două căi, după Sf. Maxim, este vederea luminii taborice.
Sf. Ioan Gură de Aur / Cuvântari despre viața de familie
Traducere: Pr. Marcel Hanches
Prefata: PS Lucian Lugojanu
Editura “Invierea”, 2005
