Cum am devenit eu predicator

Părintele profesor universitar Dr. I. Lupaş, în aprecierea făcută predicilor mele «Spre Canaan», scrie despre subsemnatul că este un «talentat şi iscusit predicator» («Patria», nr. 51, 1920). Această înaltă şi neaşteptată apreciere mă îndeamnă să mă opresc un moment, să mă întreb – şi să spun şi altora – cum am devenit eu predicator.

Aceia care m-au cunoscut în liceu ştiu că nu eram o forţă în „studii” şi, pe deasupra, eram şi gângav. Nici în seminar n-am fost între „eminenţe” (…). Iată dar: din şcoli n-am ieşit o forţă, un orator – făcut gata; şi acum 10 ani, când am întrat în ogorul meu pastoral, eu însumi simţeam această constatare. În cele dintâi predici mă înecam recitându-le şi nu o dată am pus gând rău să mă las de lucrul acesta, să las predica celor care au „chemare” şi vrednicie de ea. Cu fiori însă mi-am dat seama că lucrul acesta şi hotărârea aceasta ar însemna un neiertat păcat, o crimă pastorală. Toate scripturile ar striga după mine că port un nume mincinos de „învăţăcel al lui Iisus”, care nu „învaţă” nimic. Acum, dar, după 10 ani, mă întreb cum am devenit predicator şi încă unul „iscusit şi talentat”? Îmi dau seama că n-am devenit, ci m-am făcut prin stăruinţa, munca, osteneala, însufleţirea mea pastorală de ani de zile.

Din felul cum am învăţat eu a face predici şi a predica amintesc:

O predică nu se face la poruncă, nu să scrie oficios de după masa de scris, nici din „burtă” nu se spune, ci ea răsare din comoara, belşugul, din frământările minţii şi ale inimii. Şi ea nu răsare aşa dintr-o dată gata, ci se face prin muncă. În o predică, ca în o clădire, zi de zi se pun gândiri, idei din cap şi căldură, însufleţire din inimă. Ea e deci produsul frământărilor sufleteşti. Îmi aduc aminte şi mă gândesc de câte ori aceste frământări m-au sculat noaptea ca să le pun pe hârtie şi de câte ori am suit cu ele amvonul – fără auditoriu – pentru ca să cerc, să probez cum le-aş putea coborî cu succes în sufletul păstoriţilor mei.

Tot astfel şi când foloseşte preotul predicile altora. El trebuie mai întâi să le mediteze, să-şi însuşească sufleteşte ideile, căldura, însufleţirea din ele. Numai cu astfel de pregătiri le va putea coborî în sufletul, în mintea şi inima ascultătorilor. Dacă vreau pe alţii să-i însufleţesc, să-i aprind, mai întâi eu însumi trebuie să simţesc „că s-a aprins inima mea” (Ps 72).

(Revista Teologică, nr. 1-3 / 1921, pg. 11-12)