IPS Longhin de Bănceni – Ucraina
Întrebare: Dacă puteţi să povestiţi despre minunea petrecută cu fetiţa înecată?
Rãspuns: E greu atunci când ne-amintim despre lucrurile care au fost dureroase. Eram în Joia Mare la mănăstire, când toţi erau în biserică, la rugăciune, şi o fetiţă a ieşit afară. Părinţii erau în genunchi, se citeau evangheliile şi doi băieţi, oleacă mai obraznici, ei săracii nu sunt vinovaţi. Mama i-a lăsat, s-a dus la Italia şi trăiesc cu tata acasă, singuri. Şi, desigur că-i greu. Mare nevoie este, dragii mei, copiii să fie lângă noi totdeauna şi nicio mamă nu ar trebui să doarmă liniştită noaptea până nu-şi vede copiii lângă dânsa. Şi aceşti copii, mai obraznici, au luat-o şi au aruncat-o într-o fântână arteziană şi fetiţa se zbătea – că aşa au spus pe urmă ei – şi, cu un băţ, o băgau sub apă, ca să stea sub apă. Şi s-a înecat. Părinţii au fugit afară, copiii au fugit, o căutau pe tot locul şi ea nu era nicăieri. Şi, când au găsit-o, ea era înecată. Au dus-o la spital. Când ne-au sunat, noi atunci eram la Kiev cu copiii şi ne-au spus că s-a înecat fetiţa la mănăstire. Pentru noi era tare greu, pentru că erau nişte oameni credincioşi şi le-am spus: Rugaţi-vă, rugaţi-vă!… Ne-am oprit în stradă şi ne-am rugat. M-a sunat doctorul şi zice: Părinte, nu am putut să facem nimic! Am făcut tot ce am putut. Am făcut şi injecţie în inimă direct, dar nu am putut să o salvăm, ea era înecată, moartă. Au trecut 5 ore, i-au legat guriţa cu un bandaj, i-au pus lumânarea în mână şi am sunat să meargă maica Serafima de la noi, de la mănăstire, care a rămas neputrezită, a rămas întreagă, cum am pus-o în pământ aşa am şi luat-o. Dar, în toată viaţa ei, nu a judecat pe nimeni, n-a vorbit de rău şi nopţile le petrecea în genunchi, ca Sfântul Serafim de Sarov. Dar ea, în toate nopţile, când noi pândeam prin crăpătura uşii, că altfel nu puteam să ştim despre dânsa, ridica mâinile spre cer şi-i curgeau lacrimile, aşa se ruga până dimineaţă. Când, dimineaţa, se trezeau ceilalţi, ea se băga sub plapumă ca să zică că a dormit toată noaptea. Ea avea 94 de ani, dar ea nu voia să stea nimeni cu dânsa, pentru că avea legătura ei cu Dumnezeu. Şi am zis atunci: Luaţi de la maica ceva şi mergeţi şi puneţi pe fetiţă. Şi au luat o batistă şi pământ de la mormânt şi au mers la spital şi, când au pus pe dânsa, ea a înviat… Aşa a fost minunea. Noi am dus-o, în seara aceea, la spital. Am luat o bucăţică din degetul maicii, am pus pe dânsa, pentru ca să o puteam transporta la spital, şi am dus-o până la Cernăuţi, fără oxigen, fără nimica, nu era niciun ajutor, nu erau pregătiţi doctorii. Am ajuns cu bine la spital, au pus-o sub aparat ca să-i dea mai mult oxigen în plămâni, pentru că, mai mult de 5 ore, nu au lucrat plămânii.
Noi am fost sâmbătă la dânsa cu părinţii, fetiţa a râs, a spus „Tata” de mai multe ori. Era totul bine, când am pus degetul maicii. Atunci, când am intrat, era un băiat de la sectari care a spus că rinichii sunt putrezi, tot e putred numai cât îl ţine aparatul care lucrează pentru dânsul. Tot, acolo, erau împreună. Am pus degetul maicii pe fetiţă şi, peste câteva secunde, au scos aparatul, fetiţa a început să respire singură, era tot bine. Noi ne-am bucurat şi am spus atunci că avem al doilea Paşti. Când să ies, m-am uiat la acel copil şi zice: Uitaţi-vă, nici nu vrea să-l boteze, că zice că încă nu-i mare, iar dacă luăm aparatul el moare, pentru că toate organele în el sunt putrede. Cred că am făcut un păcat atunci, dar am luat aghiazmă, am aruncat pe copil şi am spus cuvintele: „Se botează robul lui Dumnezeu…”, chiar dacă sunt părinţii de altă credinţă, dar copilul este nevinovat şi nu trebuie să moară nebotezat. Am făcut semnul Sfintei Cruci… N-am făcut bine, m-am mărturisit. L-am predat părinţilor, le-am povestit că am făcut lucrul acesta, ca să nu se supere, dar am făcut din mila copilului ca să nu meargă în iad nebotezat; nu are nicio vină copilul dacă părinţii cred altfel. (…)
(Culegere, după înregistrare, de sora Laura STANCIU)
Conferinţa „Copii,calea spre Hristos”
