– Predicã la Duminica a 20-a dupã Rusalii (Luca 7, 11-16) –
Înainte de venirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos în lumea noastră, noi, oamenii, cunoşteam doar moartea. Totul era dominat, înrobit şi biruit de aceasta. Moartea era incomparabil mai puternică decât fiecare om luat individual şi decât toţi oamenii împreună. Pământul era o temniţă înfricoşătoare a morţii, iar omenirea era legată, robită şi neputincioasă. Păcatul alterase totul, iar substanţa morţii se răspândise pretutindeni. Doar prin venirea lui Hristos, Dumnezeu cel Întrupat, viaţa a apărut şi s-a arătat viaţa veşnică la toţi muritorii deznădăjduiţi de veacuri. Această viaţă veşnică „am văzut-o cu ochii noştri” şi „am pipăit-o cu mâinile noastre”, iar noi, creştinii, o mărturisim şi o vestim în toate cele patru zări de lume. Pentru că, vieţuind în comuniune cu Mântuitorul Hristos, trăim deja de pe pământ viaţa veşnică. Singura noastră viaţă adevărată este viaţa în singurul Dumnezeu adevărat şi în Domnul Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt, deoarece este în întregime veşnică şi mai puternică decât moartea. Ce clar ne arată acest adevăr şi pericopa evanghelică de astăzi. Îl vedem pe Dătătorul vieţii, pe Domnul nostru Iisus Hristos, venind spre Nain, iar lângă poarta cetăţii, El, Care este Poarta vieţii şi a nemuririi, dăruieşte viaţă. Învierea înviază şi-l ridică pe tânărul mort, fiul unei femei văduve din sat: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!” (Lc 7, 14). Prin aceste cuvinte şi prin atingerea de coşciug, l-a înviat pe mort în văzul tuturor. Domnul ar fi putut săvârşi minunea doar cu cuvântul, aşa cum a făcut în multe alte cazuri, dar acum S-a atins şi de sicriu, ca să înţelegem că Trupul lui Hristos este trupul vieţii şi al nemuririi şi că El este Cel care l-a plăsmuit la început pe om cu preacuratele Sale mâini şi, cu suflarea Sa cea dumnezeiască, i-a dat suflet şi viaţă. Deci minunea pe care a făcut-o Mântuitorul asupra copilului din sicriu a fost, de fapt, asupra mamei şi a celor care însoţeau cortegiul funerar. Hristos a dorit ca toţi să înţeleagă că El este Stăpânul vieţii, şi nu al morţii, că noi suntem rânduiţi pentru viaţă, şi nu pentru moarte, pentru rai, şi nu pentru iad. Acesta este mesajul central al Evangheliei. Dumnezeu este Stăpânul vieţii, şi nu al morţii! De aceea spune Scriptura că Dumnezeu este „Dumnezeul celor vii, şi nu al celor morţi” (Mt 22, 32).
Ca urmare, învierea fiului văduvei din Nain este o provocare pentru toţi la Înviere. Deci să fim vii cu adevărat! Pentru că mort nu înseamnă mort trupeşte. A muri trupeşte este o trecere, este o virgulă, şi nu un punct, este un nou început, şi nu un sfârşit implacabil. Din această perspectivă, Mântuitorul îi adresează femeii acel îndemn scurt, dar atât de mângâietor: „Nu plânge!” (v. 13). Moartea cea adevărată este cea sufletească, este refuzul de a-L primi pe Dumnezeu în viaţa ta, de a-L recunoaşte ca Stăpân al vieţii. Să recitim versetul înfricoşător din Cartea Apocalipsei: „Ştiu faptele tale, că ai nume că trăieşti, dar eşti mort” (Apoc 3, 1). De multe ori, şi mamele noastre credincioase ne plângeau pe noi, fiii lor, ca pe nişte morţi, atunci când rătăceam prin lumea aceasta, străini de Dumnezeu. Astfel, treptat, ne-am lăsat cuprinşi de întuneric şi de faptele murdare pe care le făceam la adăpostul lui, chiar dacă ne bucuram şi de lumină. Ne place întunericul pentru că ne-am obişnuit cu el, pentru că trăim în el şi ne-a devenit firesc. De aceea, de multe ori, în societatea contemporană avem sentimentul că suntem înţeleşi atunci când Îl mărturisim pe Hristos, dar, în acelaşi timp, avem şi convingerea că nu este aşa. De unde această bivalenţă? Oamenii par să înţeleagă atunci când le spui despre Hristos, despre înviere, despre lupta cu păcatul şi patimile, despre judecată, dar sunt prea legaţi de pământ, de materie, prea obişnuiţi cu lucrurile acestei lumi, prea încătuşaţi de păcat… Şi astfel ai senzaţia că, de fapt, nu te înţeleg când le vorbeşti despre aceste stări şi fapte cu adevărat importante. Auzim cu urechile, poate coboară câte ceva şi în inimă, vedem pe feţele noastre o mică transformare, parcă suntem pe punctul de a ne veni în fire, dar, imediat , vrăjmaşul ne fură cuvântul, ne diluează starea, ne perverteşte auto-analiza sinceră şi se grăbeşte să ne îngrămădească în minte un puhoi de contra-argumente extrem de raţionale faţă de cele auzite din Cuvântul lui Dumnezeu, „ca nu cumva, crezând, să ne mântuim” (Lc 8, 12). În final, ajungem să ne consolăm sinele care a trecut prin ceva turbulenţe: „Degeaba… Nu poţi!”… Însă, de cele mai multe ori, în spatele acestui Nu pot! se ascunde un Nu vreau! Şi astfel ne-am obişnuit cu o lume care nu-i a noastră şi în care dorim să ne înveşnicim. Câtă amăgire! De la Adam încoace, noi, oamenii, ne-am obişnuit să cultivăm substanţa morţii pe care o adunăm cu nesaţ din lucrurile perisabile ale acestei lumi. Fratele Traian Dorz avertiza, în special pe cei tineri: „Nu vă uitaţi cu drag la podoabele de pe calea lată, ci uitaţi-vă la destinaţia lor finală, care este moartea sufletească”. Domnul Iisus Hristos a zis în casa celor două surori din Betania că Maria „partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Lc 10, 38-42). Pentru această parte veşnică să ne hotărâm şi noi! Învierea tânărului din Nain să fie şi învierea noastră! Să abandonăm starea de căldicei, de compromis cu lumea păcatului; să nu mai oscilăm între credinţă şi necredinţă, între binecuvântare şi blestem; între viaţă şi moarte. Avem nevoie de un pas hotărât către Hristos. El trebuie făcut acum fără ezitare, fără frică. Nu e timp de stat la răspântii (Sf. Cuv. Paisie Aghiorâtul). Timpul e pe cale să nască veşnicia. Mântuitorul nu cere de la noi performanţe extraordinare, ci o angajare reală şi totală pentru o viaţă curată de slujitori ai Lui.
Nu ştim cum a trăit tânărul din Nain, nu cunoaştem viaţa sa. Un singur lucru este foarte clar: începând cu acea zi când a fost adus la o nouă viaţă de Hristos, el s-a trezit la realitatea existenţei şi a prezenţei lui Dumnezeu în lume. Deci viaţa sa nu mai putea să fie ca şi înainte. Ea se va schimba radical. Deci toţi suntem provocaţi la o schimbare. Haideţi să trecem de la trinitatea iadului (satan, păcat, moarte) la Trinitatea raiului (Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfânt). Tot cerul se interesează de noi, în frunte cu Maica Domnului; toate puterile cereşti participă la lupta noastră, toţi sfinţii şi îngerii ne străjuiesc călătoria noastră spre Patria Cerească! Să nu uităm că tot ce investim pentru lumea aceasta şi pentru materie investim pentru mormânt. Dar tot ce investim pentru Hristos, pentru viaţa cea duhovnicească, investim pentru Înviere şi viaţa veşnică. „Sileşte-te să iei cu tine – ne îndeamnă Sf. Nicolae Velimirovici – ceea ce poţi lua cu adevărat, nu te sili pentru cele ce trebuie să le laşi altora”. Să nu mai rămânem în somnul păcatului; pentru aceea este scris: „Deşteaptă-te, cel ce dormi, şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos” (Ef 5, 14).
Evanghelia ne prezintă două mulţimi: una care urma lui Iisus Hristos, reprezentând Viaţa, şi cealaltă care-l conducea pe fiul văduvei la groapă. La poarta cetăţii, cele două s-au întâlnit. Viaţa şi moartea au stat faţă în faţă…. Şi a biruit Viaţa. În existenţa noastră cine biruie?
Să ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: „Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan 12, 24). Iată tâlcuirea Sf. Teofan Zăvorâtul la acest verset: „Aşadar, mori, dacă vrei să fii roditor; mori cu adevărat faţă de lucrurile din lume, aşa încât să ai în inima ta simţământul că ai murit. Ca mortul, care este nepăsător faţă de tot ce-l înconjoară, să fii şi tu: te laudă lumea – taci; te ocărăşte lumea – taci; capeţi câştig – taci; eşti sătul – taci; eşti flămând – taci. Aşa să fii faţă de toate cele din afară, iar lăuntric să fii acolo unde ajunge orice mort, înaintea feţei Atotdreptului Dumnezeu, gata să asculţi hotărârea cea din urmă a Judecăţii”. În acelaşi sens, cuvintele Sf. Grigorie Teologul sunt atât de grăitoare: „Cine moare înainte de a muri nu mai moare niciodată”.
Aşadar, dragi cititori, să fim morţi pentru păcat şi vii pentru Iisus Hristos! Să înviem şi noi în virtuţi şi în fapte bune, în nevinovăţie şi sfinţenie, care sunt garanţii veşnice ale păşirii noastre în Patria cerească. Amin
Radu ROMÎNAŞU
