Cine caută a cerceta în istoria Neamului nostru va afla adevăr ce nu poate fi tăgăduit; şi anume că nu există o pagină în această istorie, nici măcar una singură, în care să se fi scris despre un alt gen de război purtat decât cel de apărare. Dumnezeu a binecuvântat pe fiii acestui Neam, cu fruntea grâului i-a săturat, le-a întărit stâlpii porţilor şi a pus pace la hotarele ţării (Ps 147, 2-3). Însă pacea aceasta din hotarele ţării a fost plătită scump, pentru că mulţi i-au râvnit grâul, pământul şi apa. „Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă / au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă” – scria odinioară unul dintre poeţii noştri.
Sub glia acestei ţări odihnesc cei care-au plătit preţul sângelui pentru dezrobirea acestui neam, pentru învierea acestei naţiuni. Fiecărei generaţii i s-a cerut un asemenea preţ. O spune şi poetul nostru drag, fratele Traian Dorz: „Urmând calea Marii Jertfe şi mulţind răscumpăraţii, / se impune-un preţ de jertfă fiecărei generaţii”.
Ce-ar putea să şteargă nesfârşitele lacrimi vărsate de mamele care şi-au îngropat fiii morţi în necruţătoarele lupte de apărare? Sau cine poate măsura durerea părintelui pentru fiul rămas să odihnească în pământ străin? O iubire nesfârşită poate numai să le şteargă şi o necurmată aducere-aminte cu recunoştinţă a generaţiilor viitoare. A noastră astăzi, a celor ce ne vor urma, mâine. Datoria aceasta au împlinit-o toţi până la noi: „Câte am auzit şi am cunoscut şi câte părinţii noştri ne-au învăţat nu s-au ascuns de la fiii lor din neam în neam (Ps 77). Pentru că ei, eroii acestui popor, nu sunt numai morţii lor, ci sunt morţii noştri, ai tuturor. Şi cu cât trec anii, jertfa lor e mai prezentă.
De altfel, o spune foarte lămurit Părintele Iosif TRIFA în «Lumina Satelor», nr. 22-24 din 1925: „Prin suferinţele, patimile şi moartea lor, noi am înviat ca naţiune. Scumpii noştri care dorm astăzi – cei mai mulţi în pământ străin – nu sunt numai morţii mamelor, taţilor, ai văduvelor şi orfanilor, ci ei sunt morţii noştri, ai tuturora, ai neamului nostru şi trebuie în tot chipul să ne arătăm recunoştinţa faţă de ei şi de jertfa lor. Un astfel de semn al recunoştinţei noastre este şi ziua amintirii şi prăznuirii lor. Să nu uităm că lângă crucile „Golgotei” noastre naţionale plâng „Mariile” şi „Magdalenele”, plâng văduvele şi orfanii care şi-au pierdut pe scumpii lor pentru învierea noastră naţională”.
Însă cei care ne-au râvnit pământul ne-au cerut şi credinţa. Şi nu pentru că ar fi împărtăşit credinţa noastră, ci pentru că ne îmbiau credinţa lor. Şi dacă pentru dezrobirea naţională s-a plătit cu sânge, cu atât mai multă jertfă s-a cerut pentru dezrobirea spirituală, pentru apărarea credinţei celei una singură adevărată faţă de amestecul cu încredinţările înşelătoare.
Întru apărarea credinţei noastre strămoşeşti, o cutremurătoare jertfă avea să aducă voievodul Constantin Brâncoveanu, duminică, 15 august 1714. Patru membri ai familiei sale, patru fii şi, în urmă, şi dânsul, aveau să cadă sub securea călăului. „Mai bine mort în legea creştinească, decât păgân lepădat de Hristos”. Cel care relatează această pagină de istorie mărturiseşte: „Până şi pana îmi tremură când scriu aceste rânduri”. Patru fiinţe dragi, patru feciori şi voievodul Brâncoveanu însuşi se jertfesc, stavilă fiind împotriva ereziilor dinafară.
Peste vreo 200 de ani, aceeaşi luptă purtată pe un alt front avea să ceară aceeaşi jertfă. Patru fiinţe scumpe, soţia, cei trei copilaşi şi însuşi Părintele Iosif TRIFA se jertfesc în lupta împotriva păcatului dinlăuntru. Şi unul şi celălalt au fost martori, au privit, cu ochii plini de lacrimi şi cu inima frântă de durere, cum, rând pe rând, se stingeau cei dragi. La două veacuri distanţă, aceeaşi jertfă, pentru aceeaşi cauză. După ce, în anii 1916 şi 1917, îşi înmormântează fiul, Titus Dumitru, şi fiica, Olimpia, doi din cei patru copii, urmează 14 şi 16 noiembrie 1918, alte două zile în viaţa Părintelui, încărcate de-o durere greu de imaginat, greu de înţeles. Întâi pierdea soţia în ziua de 14 noiembrie, apoi, la doar două zile, şi cea de-a doua fiică, Augusta Maria, de aproape 11 luni. După aceste două zile, Părintele Iosif urma să rămână în Vidra de Sus (astăzi, Avram Iancu), încă doi ani. Doi ani în care să treci zilnic – pe cărăruia ce duce spre biserică – privind mormântul familiei, al celor patru fiinţe scumpe, este o imagine încărcată de o durere ce nu se poate exprima în cuvinte!
Parafrazând versul fratelui Traian, am putea spune: Oare vom „putea-nţelege de ce trebuie să fie / unii întristaţi, ca alţii s-aibă-n schimb o bucurie?”
Anul aceasta, la împlinirea a 100 de ani de la trecerea la Domnul a Iulianei TRIFA, soţia Părintelui, în ajunul comemorării celei dintâi zile istorice a Oastei Domnului, Moţiunea din 12 septembrie 1937, împreună cu un grup de fraţi şi preoţi ne-am regăsit în jurul mormântului familiei Părintelui Iosif, mormântul cel cu patru cruci aflat în curtea bisericii din Avram Iancu. Slujbă de parastas, cântare, lacrimi şi flori…
De aproape sau de departe, oriunde şi oricând, o lumânare, o rugăciune şi o lacrimă pentru copilaşii Părintelui şi pentru soţia dânsului e o datorie a fiecărui ostaş al Domnului. Că ei sunt morţii noştri, de care se cuvine a ne aduce aminte cu recunoştinţă, nu numai în ziua prăznuirii lor…
articol publicat în săptămânalul duhovnicesc al Oastei Domnului
Anul XXIX, nr. 47 (1180) 19-25 NOIEMBRIE 2018
Nelu LAZĂR
