MOŞTENIREA

Pentru reconstituirea unei statui, piesă de muzeu din Grecia, a fost nevoie de o aşteptare timp de tocmai o sută de ani.

Se spune că cel mai bogat muzeu din lume este fundul mărilor şi al oceanelor. Acestei statui din Grecia, găsită pe fundul oceanului, exact la o sută de ani şi exact din acelaşi loc i-a fost scos şi braţul ce-i lipsise până atunci timp de un secol.

Pentru cunoscători, nu neapărat o statuetă, ci chiar şi un ciob are valoare incalculabilă, ca pentru un istoric, un petec de pergament antic. Acestea pentru un necunoscător nu înseamnă nimic. Şi totuşi ce valoroase sunt!

Beduinul de pe malul Mării Moarte putea să-şi facă dintr-o bucată de manuscris de piele, găsit în peştera de la Qumran, curea la opinci. Pentru că nu vedea importanţa şi valoarea unui manuscris antic. De aceea nu trebuie să ne mirăm de cei care zic că „au ochi“ când folosesc trecutul încărcat de glorie eternă pentru a-şi face curea la opincile umbletelor lor.

O, cât de îndatoraţi suntem, ce cutremuraţi şi cu ce recunoştinţă trebuie să-I mulţumim Domnului, Care ne-a păstrat, mai sigur decât în fundul oceanului, piese necesare, spre a putea reface din răni, din operaţii şi tăieturi, din sânge şi din lacrimi, „statuia“ completă, umilă şi frumoasă a înaintaşului nostru atât de mutilat prezentat de duşmanii adevărului. Şi aceasta, în mod intenţionat.

Nefiind nici arheolog, nici istoric, nici scriitor, îmi cer scuze tuturor pentru incompetenţa mea în acţiunea întreprinsă. Dar, când văd că nimeni nu trudeşte, nu caută şi nu scormoneşte nimic spre a încerca să refacă complet figura, portretul părintelui nostru drag, eu fac cum pot, ajutat şi ocrotit doar de mâna cea bună şi puternică a Bunului şi Puternicului nostru Dumnezeu.

Nu vrem să descoperim şi nu putem să scoatem din „ocean“ o statistică închipuită.

Dar vreau să reactualizăm, pentru prezent şi viitor, în mod evanghelic, via­ţa unui slujitor al Evangheliei, a unui apostol şi martir, a unui profet al zilelor noastre, spre a constitui o pildă şi un îndemn pentru cei ce sunt, pentru cei ce vin şi pentru limpezirea unui semn de întrebare al ierarhilor vreunui Sinod.

Acum sau cândva!

Născut la 3 martie 1888, micuţul Iosif a fost botezat în 6 martie, devenind, prin Taina Sfântului Botez, un mădular viu al Bisericii lui Hristos şi al celei din Certege, o rămurică în familia lui Dumitru şi Ana Trifa.

Din partea Domnului, a fost dotat cu o neîntrecută memorie şi cu înţelepciune, iar dragostea faţă de şcoală a făcut să nu-i scape nimic din cele necesare mai târziu condeiului, spre a putea să slujească în mod evanghelic pe Hristos, Biserica şi neamul.

Din urmele lăsate de pana lui inspirată şi durută aflăm înfioraţi că, la vârsta de numai doi anişori se îmbolnăveşte aşa de grav, încât, după un an de zăcere, trebuie să înveţe a doua oară să umble în picioare.

Abia s-a făcut sănătos şi cade din nou bolnav, în braţele mamei iubite. Şi astfel, după trecerea necazului, e nevoit să înveţe a treia oară a umbla. Poate de aceea el a devenit una cu buna şi dulcea, dar şi îndurerata lui mamă.

Amintirea acestor ani de fericire şi nefericire îl vor face ca, ori de câte ori va rosti acest nume sfânt de mamă, să-l îmbrace în lumina dulce şi caldă a lacrimilor lui. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, dulcea lui măicuţă a fost strivită de către taurul cel furios chiar sub ochişorii lui îngroziţi, ducându-se astfel pentru totdeauna sprijinul lui drag şi mila pentru el de pe această lume… Dar rămâ­nându-i însă – chiar de dinainte de clipa morţii ei – „Cartea“ cea cunoscută, cu scoarţe groase, pe care i-a dat-o mama lui, zicându-i: „Iată moştenirea ta de la Dumnezeu şi de la mine“. Cartea era Psaltirea… Psaltirea de la Avram Iancu.

Îi vor mai fi rămas lui şi alte moşteniri, însă moştenirea cea mai de preţ va fi aceasta pe care mama lui cea bună i-a făcut-o în acest din urmă ceas măreţ al sfârşitului vieţii ei…

Cât de duioase şi de neuitate vor fi pentru el toate aceste câteva gesturi şi câteva cuvinte din ceasul de pe urmă al vieţii pământeşti a mamei lui iubite!

Va scrie mai târziu, odată, cu mâna lui aceste cuvinte: „N-am avut norocul să pomenesc acest nume sfânt de mamă decât şapte anişori“. Şi, amintindu-şi de dulcea şi calda atmosferă creată şi menţinută de bunătatea şi înţelepciunea mamei lui iubite în casa din Certege, în „Ierihonul“ scurtei lui copilării fericite (cum îşi numeşte părintele casa, într-una din însemnările sale), precum şi de sfaturile primite din partea ei, va preciza în continuare, în aceeaşi însemnare: „Credinţa tot mama mi-a imprimat-o în ceara moale a sufletului meu!“

Ferice de tine, mamă, care ai reuşit până la şapte anişori să imprimi în ceara moale a sufletului copilaşului tău credinţa în Dumnezeu!

În nopţile de-ndurerare, când toţi ai casei se odihneau, când fruntea copilaşului iubit era udă de broboanele suferinţei, când ochişorii lui micuţi, duruţi, deschişi şi umezi priveau în ochii tăi înrouraţi şi-n iconiţa din perete, numai tu, mamă, vegheai îngrijorată, în genunchi, cu cartea stropită de lacrimi, la căpătâiul copilului drag.

„…În aceste nopţi fierbinţi, toate urechile erau tari şi toate inimile reci, numai mâna ta asprită de munca zilei era mai moale decât fulgul de lumină, mângâindu-mă, şi inima ta cea caldă ca iubirea, îmbrăţişându-mă. Tu m-ai învăţat «Tatăl nostru» şi «Îngeraşul». Tu mi-ai plecat întâia dată genunchii la rugăciune. Şi privirile spre cer tu mi le-ai întors. Tu ai imprimat în inima mea credinţa în Dumnezeu, tu, mama mea iubită!…“

Însă vai de voi, mame care nu aţi făcut copiilor voştri acest lucru! Toate celelalte sunt zadarnice, sunt goană după vânt. O, voi, mamelor, voi, care le modelaţi chipul prin propriile voastre purtări, din braţele voastre se desprind cei care, prin pilda vieţii voastre şi prin sfaturile voastre, mâine vor deveni martiri sau criminali, sfinţi sau ucigaşi. Îmi este şi frică şi scârbă să pomenesc numele acestor mame care au dat lumii tirani şi criminali. Unii au tiranizat prin puterea şi răutatea lor popoare şi generaţii, alţii familii şi inimi. Un fiu de mamă rea, devenind împărat, tiranizează un popor şi face să sufere generaţii. O fiică crescută de o mamă rea, tiranizează un soţ şi o familie, iar copii ei îi moştenesc răutatea.

Vai vouă, mamelor rele!

Veşnică cinste ţie, Sfântă Fecioară Marie, Maica cea mai binecuvântată şi mai fericită – dar şi cea mai chinuită – din lume, care ai născut şi ai crescut pe Cel mai strălucit, dar şi mai chinuit Fiu, Mântuitorul pământului şi al cerului… Dacă la opera fiecărui fiu mama lui are o parte atât de mare, cât de mare trebuie să fie partea ta şi răsplata ta la lucrarea Fiului tău, Iisus Hristos!

Dacă Sfântul Arhanghel Gavriil ţi-a spus: „Plecăciune ţie!“, cât de adânc trebuie să ne aplecăm noi! Şi cât de recunoscători să-ţi cântăm: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu…“

Ferice de voi, mame sfinte şi bune, mame credincioase care prin pilda vieţii voastre aţi dat lumii oameni adevăraţi, oameni sfinţi, oameni mari!

Eternă cinste ţie, Miriam, care nu te-ai temut de porunca faraonului, ci l-ai salvat pe Moise, cel care prin tine va salva un popor şi va învăţa Legea Domnului pe toate generaţiile pământului.

Şi ţie, Elisabeta, care ai dat lumii pe cel mai smerit sfânt, care a botezat cu apă pe Cel ce a făcut apele.

Şi eu „socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi“ (Rom. 8, 18).

Și ţie, Eunice, care ai avut şi tu, la rândul tău, o mamă cu credinţă neprefăcută, şi ai dat lumii pe Timotei, ucenicul celui mai mare apostol al lui Iisus cel crucificat.

Şi ţie, Antuza, care l-ai născut şi l-ai adus la Hristos pe Ioan cel cu inimă şi cu gură de aur.

Voi aţi dat lumii luceferii cei strălucitori ce prevesteau ivirea Măreţei şi Eternei Dimineţi. Da, voi v-aţi pilduit viaţa după viaţa celei ce L-a purtat în braţele ei pe Cel care este „Lumina lumii“ – cea despre al cărei aport adus omenirii şi despre ale cărei calităţi şi însuşiri nici nu îndrăznim să pomenim, spre a nu le micşora valoarea prin nepriceperea şi micimea înţelegerii noastre. Ci doar, unindu-ne urarea cu a Arhanghelului Sfânt, îi zicem şi noi cu smerenie: „Plecăciune ţie!…“

Revenind la subiectul nostru, subliniem faptul că asemenea au fost măsurile luate împotriva Cuvântului scris cu cele luate împotriva Cuvân­tului întrupat şi că la fel vor fi şi cele luate împotriva celor ce-l vor experimenta trăindu-l.

Aşa a fost cu Moise cel aruncat în apele Nilului.

Aşa a fost cu Iosif cel aruncat în fântâna seacă.

Şi necontenit înrăitul vrăjmaş va căuta moartea lor, din primele zile ale venirii lor în lume.

Şi în cazul Părintelui Iosif, de remarcat este faptul că în clipa accidentului cu taurul cel furios, copilul cel de şapte anişori era şi el acolo, lângă mama lui, scăpând doar ca printr-o minune, cum scăpară odinioară Moise şi Iosif.

Pierzându-şi scutul cel mai sigur din lume – pe mama lui – şi fiind slăbuţ şi plăpând, era mereu batjocorit şi chiar bătut de multe ori de copiii cei neastâmpăraţi.

După terminarea celor patru clase primare – la şcoala până la care avea de mers opt km zilnic, aşa micuţ şi slăbuţ, prin frig, ploi şi ger – pleacă la Brad, la şcoala de acolo, pentru patru ani.

Aceasta a fost în anul 1899.

În anul 1903 pleacă la Beiuş.

Gimnaziul din Beiuş, la care s-a înscris apoi, a fost înfiinţat de episcopul Samuil Vulcan în 6 octombrie 1828 şi avea patru clase. La 2 iulie 1836 se mai adăugară şi clasele a V-a şi a VI-a. În anul şcolar 1851-1852 se adaugă clasa a VII-a, iar în cel următor şi clasa a VIII-a.

Deci, când Părintele Iosif a urmat cursurile gimnaziului din Beiuş, acesta avea opt clase. El a absolvit şcoala cu promoţia din 1907, figurând pe lista celor 43 de bacalaureaţi, la numărul curent 34.[1]

În acelaşi an 1907 pleacă la Sibiu şi se înscrie la „Institutul Seminarial Teologic-Pedagogic“. Termină cu promoţia din 1910, pe a cărei listă de absolvenţi se află la numărul curent 42.[2]

Micuţ, slăbuţ şi bolnăvicios, trece prin cei 15 ani de şcoală fără a avea timp să se trateze, decât în vacanţe, prin sanatorii şi staţiuni. Purtat de mama lui cea de a doua, s-a mai întremat, scăpând de cârje şi dureri, ca să-şi poată relua iar munca spre care îl pregătea Divina Înţelepciune.

La reîntoarcerea de la Sibiu, cu o diplomă de preot şi una de învăţător, se căsătoreşte cu o nepoată a marelui erou naţional Avram Iancu, anume Iulia Iancu, stabilindu-se apoi în Vidra de Sus, comuna eroului, mai târziu, Avram Iancu. Domnul le dăruieşte patru copii, dar după numai opt ani de căsnicie, în cimitirul de lângă biserică îşi va înmormânta soţia iubită şi trei dintre copilaşii săi.

La umbra celor patru cruci, va scrie în anul 1920 cutremurătoarele cuvinte, din articolul: „La zece ani de păstorire“.

Predica aceasta a rostit-o în faţa păstoriţilor lui din satul lui Iancu, după zece ani de preoţie. Ochii lui trecuseră peste paginile Sfintei Scripturi acum a doua oară şi el înţelesese că păstorul trebuie să se dea pildă turmei. Citise locul unde Sfântul Apostol Pavel îndrăznea liniştit să ceară credincioşilor cărora le scria „să calce pe urmele lui“ şi „ce au văzut la el, să facă“.

Numai acela care astfel se poate prezenta în faţa păstoriţilor lui este un adevărat păstor şi un adevărat preot. Iar vorbirea Sfântului Apostol Pavel, din Milet, adresată prezbiterilor din Efes, i-a deschis orizonturi senine şi limpezi pe calea crucii pe care plecase.

Astfel, în cei zece ani de păstorire în satul lui Iancu şi printre moţii lui iubiţi, Părintele Iosif experimentează sfaturile marelui Apostol.

„O predică la zece ani de păstorire“ se află în vol. I al acestei lucrări, la capitolul 8: „Bilanţul de la Vidra“.

În toamna anului 1921, cu fiul său Titus de numai cinci anişori şi cu cartea cea cu scoarţe groase în braţe, sub ocrotirea aripilor Părintelui Ceresc şi sub coviltirul unei căruţe moţeşti, va pleca spre Sibiu, spre golgota lui.

Calvarul celor şaptesprezece ani, îl va urca îmbrăţişat cu crucea,  necâr­tind, ci identificându-se permanent şi total cu ea. Pentru aceasta ne-am pro­pus să-l însoţim pe acest drum al suferinţelor lui, spre a putea trage învăţămintele necesare în vederea înţelegerii în mod evanghelic al acestei unice şi mari taine, care este „crucea“.

Condeiul lui vrăjit trăda – prin multele publicaţii – dragostea sa faţă de neamul lui şi faţă de Biserica străbună.

Fiind cunoscut din timpul studiilor că ar putea face faţă la redactarea unui ziar pentru popor, este chemat la Sibiu de către mitropolitul de atunci, Nicolae Bălan, pe care îl avusese şi profesor la Teologie.

Despre cele privitoare la viaţa, activitatea şi opera sa în legătură cu Oastea Domnului s-a scris în volumul I al acestei cărţi. Iar despre activitatea lui literară – cu ajutorul Domnului – se va scrie într-un alt volum.

[1] Dr. Constantin Pavel, Şcoala din Beiuş 1828-1928, Tiparul Tipografiei «Doina», Beiuş, 1928.

[2] Dr. Eusebiu R. Roşca Monografia Institutului Andreian, Tipografia Arhidiecezană Sibiu, 1911.

din „PROFETUL VREMILOR NOASTRE”, vol. 2
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2000