Mântuitorul a spus: „Mă sfinţesc Eu, pentru ca ei să fie sfinţiţi prin adevăr”. Dacă noi nu ne sfinţim, noi înşine, cu toată osteneala şi truda, şi jertfa, şi postul, şi rugăciunea de care este nevoie, lucrarea noastră nu va putea fi sfinţită şi nu va putea fi binecuvântată. Acolo unde sunt mai multe suflete care se sfinţesc, se trudesc să se sfinţească, se trudesc prin luptă, cum a spus Mântuitorul: „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă”, şi cum a zis Sfântul Petru: „Daţi-vă toate silinţele să uniţi cu credinţa fapta”… şi aşa mai departe, acolo unde există permanent această străduinţă pentru sfinţire, pentru perfecţionare duhovnicească, acolo da! Acolo se văd în afară roadele Duhului Sfânt. Că prin astfel de elemente Duhul Sfânt lucrează slobod, neîmpiedecat de celelalte. Acolo nici duhurile rătăcite nu capătă putere să vină.
De ce am spus eu, fraţii mei, să luăm seama în primul rând la sfinţenia vieţii lucrătorului? Pentru că prin el se împarte puterea lui Dumnezeu, darurile lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu peste ceilalţi. Şi dacă lucrătorul este un vas sfinţit, folositor Stăpânului, Stăpânul Se foloseşte de el cu toată bucuria. Vedeţi, cei care aveţi acasă câte o unealtă cu care aşa vă place să lucraţi… O ai de ani de zile, dar [zici]: „Ca şi cu toporul ăsta… ca şi cu ciocanul ăsta… ca şi cu mistria asta, [cu alta] nu pot să lucrez. La asta ţin”. Se uzează… e acum aproape uzată, dar tot cu asta îţi place să lucrezi, că ea te‑a ascultat… şi ţi-a folosit şi, oriunde ai lucrat cu ea, ai reuşit, că ea a fost o unealtă ascultătoare. Atunci cu cât mai mult Domnul Se foloseşte mai cu plăcere de cea mai slăbuţă, ascultătoare şi bună unealtă care L-a slujit pe El în [munca] şi-n lupta Lui.
Asta este şi în lucrarea Duhului Sfânt. El Se foloseşte de aceia care sunt mai ascultători, mai supuşi, mai buni, mai sfinţiţi, mai în măsură să nu împiedice revărsarea Duhului Sfânt cu vreun păcat sau cu vreo neascultare. Pentru ca astfel Duhul să Se împrăştie peste toţi.
Aici este problema cea mare a lucrătorilor Domnului. Şi aici este criza cea grea a lucrătorilor: trăiesc atât de mulţi în păcate ascunse… nu se tem de [păcat]… beau… Şi de multe ori, cum spune… [la I Corinteni 11, 21], chiar băuţi vin la adunare şi pretind să vorbească Cuvântul lui Dumnezeu. Dar cum poate (…) sfinţenia lui Dumnezeu să se unească cu păcatul? Sau: trăind în păcate ascunse, în alte relaţii, nepermise, în afară de viaţa familială? Totuşi se duc şi propovăduiesc Cuvântul. Cum poate Cuvântul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt să colaboreze cu un astfel de om întinat de păcat?
Alţii fac diferite afaceri necuviincioase; îşi calcă cuvântul; nu-şi ţin legământul dat; sunt gata să facă diferite compromisuri cu păcatul pentru interese lumeşti. Şi totuşi pretind să mărturisească, şi încă printre primii, Cuvântul. Iată din ce cauză sunt slăbiciuni şi neputinţe, şi nu lucrează Duhul în adunare, şi intervin neînţelegeri şi dezbinări, şi deosebiri de vederi! Şi atunci pun vina pe versete, că versetele fac deosebirea de vederi. Nuu… Cuvântul lui Dumnezeu este curat ca aurul curăţit de şapte ori. Nici un pic de dubiu şi de echivoc, şi de neînţelegere, şi de îndoială nu-i în Cuvântul lui Dumnezeu! Neînţelegerea şi răul este în cel care nu-l trăieşte şi pretinde să-l împărtăşească şi altora. Şi atunci se ivesc deosebirile de vederi: „că… la Marcu 16, 16 scrie aşa, că la Matei 28, 19 scrie aşa…”. Şi pe urmă se ivesc tot felul de neînţelegeri şi dezbinări; diferite interpretări. Şi încep să nu mai lupte contra păcatului, ci contra lucrurilor sfinte.
Aici este nelegiuirea cea mare: că s-au ivit între noi oameni care nu mai luptă împotriva păcatului, cum pornise Lucrarea la început: numai contra păcatului. Lupta împotriva beţiei şi înjurăturii, că astea erau păcatele principale. Dar după aceea a cuprins toate celelalte păcate şi toată firea pământească [în această luptă, zicând:] „Afară cu firea pământească! Fire din naşterea din nou ne trebuie! Nu petece noi pe o haină veche; haina [trebuie] schimbată!”.
Şi atunci a venit lupta desăvârşită împotriva tuturor păcatelor. Aşa a pornit Lucrarea.
Dar acum s-au ivit învăţători „din mijlocul vostru”, cum spune Cuvântul. Şi învaţă lucruri stricăcioase, ca să-i atragă pe ucenici de partea lor. Şi nu mai luptă contra păcatului, ci împotriva Crucii… împotriva Împărtăşaniei, împotriva Bisericii… vorbesc urât despre Maica Domnului… [despre] aceste adevăruri de temelie ale credinţei noastre, care au fost cinstite şi sfinţite de înaintaşii noştri de la început. Ei s-au ridicat cu învăţături şi cu încredinţări străine şi vrăjmaşe, să lupte împotriva lucrurilor ziditoare, sănătoase şi bune, şi prin care am primit noi credinţa, şi prin care înaintaşii noştri şi-au dus până la capăt slujba mărturisirii lor. Şi acuma [aceştia] sunt împotriva acestor lucruri, neglijând păcatul şi trăind în păcat. Pentru că trăieşte în păcate, el nu mai luptă contra păcatului, ci luptă contra lucrurilor sfinte pe care le urăşte (…).
De aceea, fraţilor, am vrut să ne aducem aminte aceste lucruri, pentru că acestea sunt cauza dezbinării. Nu versetele biblice ne dezbină pe noi. N-au dezbinat niciodată versetele biblice Biserica, nici Lucrarea lui Hristos. Păcatul a dezbinat. Păcatul vârât între cei care interpretează tendenţios şi diferit, şi răstălmăcit versetele Cuvântului lui Dumnezeu. Şi din cauza acestui păcat, pentru că nu trăiesc în curăţie şi nu trăiesc în sfinţenie, caută să-şi acopere păcatele, ridicând alte probleme decât propriul lor păcat pentru care pe el l-ar mustra în primul rând Cuvântul, dacă ar fi să-l mărturisească. Nimeni nu se mai mărturiseşte împotriva vorbirii de rău, a neascultării, a trufiei, care sunt principalele păcate care dezbină Lucrarea lui Dumnezeu; a neascultării de fraţi… Acesta este unul dintre cele mai mari păcate. Şi atunci, din cauza aceasta vin dezbinările şi neînţelegerile. Şi vina cea mare este că nu fac din neştiinţă păcatul acesta. Îl fac cu ştiinţă. Pentru că ceea ce faci din neştiinţă este greşeală. Şi ni se iartă. Pentru că este scris: „Dumnezeu nu ţine seamă de păcatele făcute cu neştiinţă”. Acelea nu-s păcate… le-am făcut în neştiinţă. Şi neştiutor este acela care nu cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu. Dar cel care îl cunoaşte nu mai poate avea scuze că-i neştiutor. El cunoaşte şi interpretează, şi-i învaţă pe alţii, de ani de zile, acest Cuvânt. Şi totuşi el face păcatul.
Am mai vorbit cu fraţii… şi este un adevăr. Tot aşa şi Iuda era la Cină cu Mântuitorul. Şi Mântuitorul a spus: „Unul dintre voi Mă vinde”. Şi, când Ioan întreabă: „Doamne, cine este?”, Mântuitorul îi spune numai lui: „Cel care întinde cu Mine mâna în blid”. Atunci Iuda a luat bucăţica şi, când a luat-o, satana a intrat în el. Şi Mântuitorul i-a spus: „Ce ai să faci, fă mai repede”. M-am întrebat: De ce Domnul nu l-a scos pe satana din Iuda? Că doar putea să-l scoată. Ce uşor I-a fost să-l scoată din îndrăciţii aceia… Legiuni era într-unul! Şi i-a scos pe toţi, cu toată uşurinţa. Le-a poruncit şi au plecat. Ce uşor era să-l scoată din farisei şi din Caiafa, şi din Ana, şi din Irod, şi din Pilat! Să-l scoată pe satana, că satana era în acei care… Totuşi Mântuitorul nu l-a scos. Nu l-a scos nici din Iuda, din ucenicul Său. Ce uşor i-ar fi fost şi Sfântului Pavel să scoată pe satana din Alexandru căldărarul! (…) Sau lui Ioan, să-l scoată din Diotref, să nu aibă atât de mult de suferit din pricina lor… Sau atâtora dintre cei de care se tot plânge: şi că între galateni au făcut atâta rău apostolii aceştia care… sau între corinteni… au propovăduit un alt Iisus şi un alt duh. Şi spune el: „Satana se preface în înger de lumină”. Aceştia sunt satane şi slujitori ai lui satana, care se prefac în slujitori ai neprihănirii. Ce uşor ar fi putut să-i scoată! El l-a scos din slujnica aceea din Filipi şi ar fi putut scoate toate duhurile acestea. De ce nu le-a scos?
Pentru că Dumnezeu nu trece peste voinţa omului! Când omul vrea, cu voinţa, să facă răul, Dumnezeu nu-l opreşte. I s-au pus în faţă cele două căi: „Iată, îţi pun în faţă calea vieţii şi calea morţii. Alege!”. Omul, conştient şi calculat, şi-a ales.
Iuda a auzit Cuvântul lui Dumnezeu. A cunoscut şi el toate căile, toate vorbele, tot adevărul lui Dumnezeu. Şi, calculat şi conştient, a ales să-L vândă. Să-L trădeze. Să lupte contra Mântuitorului şi Dumnezeului său.
Ei, pe astfel de oameni, care se unesc conştient şi voit cu diavolul, Dumnezeu nu-i întoarce. Îi lasă să se ducă cu el în focul veşnic.
La Ioan 8 zice că iudeii care crezuseră în Iisus s-au luat la discuţie cu El. Iisus le-a zis celor ce crezuseră în El: „Dacă sunteţi ucenicii Mei, veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi”. Şi ei spun: „Cum zici Tu că vom fi slobozi? Noi n-am fost niciodată robii nimănui”. „Adevărat, adevărat vă spun: cine face păcat este rob al păcatului”. Şi ei iar se ceartă… şi iar se ceartă, şi iar le răspunde. Şi, până la urmă, când ei zic: „Noi avem de tată pe Avraam”, El le răspunde: „Voi aveţi de tată pe diavolul”. Dumnezeu Şi-a retras paternitatea Lui. Le-a retras calitatea de fii ai Lui. „Pentru că voi faceţi conştienţi faptele tatălui vostru, diavolul. Care, ori de câte ori spune minciună, vorbeşte din ale lui, pentru că este mincinos şi tatăl minciunii. La astfel de oameni, Dumnezeu le-a retras şi calitatea de fii ai Lui şi ei au devenit fii ai diavolului. În felul acesta, ei au devenit părtaşi cu diavolul la lucrarea de stricare a învăţăturii Lui. Pe astfel de oameni, Dumnezeu nu-i mai întoarce. Şi le-a poruncit şi la ai Săi: „Pe astfel de oameni, nici voi să nu căutaţi să-i mai întoarceţi. Ei nu se întorc niciodată”.
La romani (16, 17), le spune: „Feriţi-vă de cei care fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei!”. Nu-i sfătuieşte: „Staţi de vorbă! Convingeţi-i! Răbdaţi-i! Iertaţi-i! Îndrumaţi-i, că poate iar se întorc”. Nu!
La galateni le spune: „Dacă vine cineva şi vă aduce o altă evanghelie, anatema să fie; noi înşine sau un înger din cer [dacă ar fi]”. Şi repetă: „anatema să fie”, blestemat să fie cine aduce o altă învăţătură. Blestemat e!
Şi în atâtea alte locuri… Ce le spune la filipeni? Feriţi-vă de câinii aceia, de lucrătorii aceia răi, de scrâjilaţi…
La galateni spune: „Schilodească-se odată cei care vă tulbură!”.
Şi lui Tit îi spune: „După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel care face dezbinări”.
Şi Ioan, cel care a stat pe sânul Mântuitorului în seara Cinei, care a ştiut iubirea şi care a scris cel mai frumos cuvânt despre iubire: „Dumnezeu este iubire”, el însuşi spune: „Dacă vine cineva la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, nici să nu-l primiţi în casă”. De la poartă să-l întoarceţi. „Nici să nu-i ziceţi «Bun venit!». Nici „Bună ziua” să nu-i daţi!
Tu, Doamne… tu, Sfinte Ioane, ai zis?…
Da! Hristos a spus aceasta! „Să-ţi fie ţie ca un păgân şi ca un vameş” cine n-ascultă de Biserică; cine n-ascultă de Lucrare.
Fraţilor, noi am stăruit prea puţin asupra acestui lucru. Dar acesta este un lucru de cea mai mare importanţă, asupra căruia ar fi trebuit să medităm noi astăzi. [Căci] noi, nu după întâia şi a doua mustrare: după a mia mustrare nu ne-am depărtat de sectari şi de dezbinători. Trăim într-o iluzie a dragostei, că… până la urmă… totuşi… De câte ori am zis: „Nu se poate…”. Şi am făcut noi pentru oamenii aceştia care erau nişte orfani nenorociţi când i-am cunoscut… şi au zis: „Ne vindem porţia de lapte”, cum a fost Moldoveanu când a spus. Era de 17 ani, la muzica unui regiment din Sfântu Gheorghe; copil de trupă… la trompete. Eu eram la Cluj, în 1939 şi redactam acolo foaia «Viaţa creştină». Şi‑mi scrie el: „…îmi vând porţia de lapte, ca să-mi pot cumpăra câte o gazetă… Mie îmi place gazeta dumneavoastră şi am citit-o… dar n-am cu ce s-o cumpăr, că sunt orfan, copil de trupă…”. I-am scris imediat: „Îţi voi trimite săptămânal cinci sau zece gratis. Nu-ţi vinde porţia ta de lapte. Mănâncă şi te hrăneşte. Dacă mai ai nevoie de ceva, scrie-mi şi-ţi voi trimite”. Şi… mi-a tot scris… şi i-am tot trimis: şi cărţi, şi bani, şi pâine, şi de toate, treizeci şi doi de ani. I-am tot trimis la omul acesta. În speranţa că… De atunci am avut luptele cu el, în speranţa că totuşi dragostea o să-l ajute şi n-o să-l lase să se piardă. Dar când i s‑a pus hotărât problema ascultării, atunci el a rupt-o cu fraţii şi a uitat tot binele care i s-a făcut cât l-a ajutat Lucrarea şi s-a întors cu toată ura împotriva Lucrării.
Când am ridicat crucea la mormântul Părintelui (era nu act de recunoştinţă ce mai puteam face pentru acest mare om al lui Dumnezeu care a făcut atât de mult pentru noi), nu numai că n-a pus nici un ban şi nici un pic de muncă nimeni din Sibiu, dar Moldoveanu, când s-au dus fraţii acolo, a zis cu ură: „V-aţi făcut un idol din mormântul acesta”. Aşa om este acest om… (…) Dar pentru că se face atâta caz de credinţa lui, spun ce fel de om este.
Am fost bolnav pe moarte. Au venit la mine fraţi din toate părţile ţării, oameni la care eu nu le-am făcut nici un bine. Ei, omul acesta, la care i-am făcut atâţia zeci de ani tot felul de… tot ce-am putut, n-a găsit măcar 30 de bani, să scrie şi el o carte poştală: „Am auzit că eşti bolnav, că mori… Acuma te rog şi eu… poate ţi-am greşit… Iartă-mă”. Nici atâta n-a făcut, necum să vină! Şi atunci ce să mai zic despre credinţa unor astfel de…
Eu vă dau exemple de fapte, ca să puteţi vedea valoarea credinţei unor astfel de învăţători care predică dragoste şi cântă cu şapte guri…
Acesta este, fraţilor, adevărul asupra multora care se ridică din mijlocul nostru şi învaţă lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor.
Vedeţi acum care-i adunarea din Sibiu. Poate că eu mă înşel… (…). [Uitaţi‑vă] şi vedeţi ce rezultat au acele duhuri şi acele învăţături pe care unii încă le mai păstrează undeva, într-un colţişor al inimii lor, deşi de-atâtea ori au fost înştiinţaţi: „Băgaţi de seamă şi uitaţi-vă la roade, ca să vedeţi ce urmare au cei ce merg pe calea asta”.
Am făcut această paranteză, iubiţilor fraţi, pentru că să cunoaşteţi mai clar (deşi ştiu că cunoaşteţi destul de bine, că aceste lucruri nu se petrec nici într-un colţ, nici n-au rămas necunoscute, ci-s ştiute), ca să vedem mai clar cu toţii de unde pornesc adevăratele tulburări şi dezbinări între fraţi: de la duhurile străine şi de la interesele urâte de care sunt însufleţiţi unii care au făcut totul să-şi facă loc până mai în fruntea Lucrării, în fruntea coloanei, pentru ca de acolo să dirijeze toată coloana pe o cale greşită şi stricată.
Noi avem înaintaşi sfinţi. Nu numai apostolii, martirii, mucenicii şi tot lanţul lor de aur până la Părintele Iosif. Dar cel mai aproape de noi a fost acest om sfânt prin care Dumnezeu a făcut această Lucrare. Noi trebuie să vedem cu ochii deschişi adevărul acesta. Sfântul Apostol Pavel spune: „Aduceţi-vă aminte că trei ani, cât am stat între voi, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare dintre voi”. Frăţia voastră ştiţi ce greu vine un singur suflet la Dumnezeu. Cât trebuie să lucrezi până aduci un suflet la Evanghelie. Şi apoi cât trebuie să lucrezi pentru ca să aduci mai multe. Şi, după ce le-ai adunat, să le păstrezi (…).
Am fost martor atâţia ani la tot ce a lucrat şi a suferit Părintele Iosif, un om ca Sfântul Apostol Pavel. Care a lucrat zi şi noapte cu lacrimi, cu muncă, cu jertfă, cu sânge, cu suferinţe… El a lucrat până în ultima zi a vieţii sale. (…).
spicuiri dintr-un cuvânt al fratelui Traian Dorz de la o adunare de sfat frăţesc
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol.5
