Când pomenim numele Sfântului Ioan Gură de Aur, pe lângă marea şi luminoasa lui figură, pe lângă neîntrecutele lui cuvinte de aur şi de foc, pe lângă neîntrecutele lui învăţături şi pe lângă neuitatul nume al credincioasei lui mame, Antuza, involuntar ne aducem aminte şi de Sinodul din anul 403.
Da, sinod de greşeli şi de adversari violenţi.
Căci doar în scopul îndreptării greşelilor s-a ţinut sinodul din anii 343–344, care avea tocmai această misiune de a îndrepta răul altora.
În „Istoria Bisericească Universală“, cartea I, ediţia a II-a, din anul 1925, la paginile 55-56, aflăm la punctul 4 următoarele:
Sinodul ce s-a ţinut în anii 343–344 la Tarsica, în Dieceza Dacia, alipită la Iliricul răsăritean: „…a dat 20 de canoane; trei dintre aceste canoane (3, 4, 5) conferă lui Iuliu, episcop al Romei… drept de revizuire în procesele despre depunerea episcopilor persecutaţi prin atari procese ale adversarilor violenţi.“
Spunem aceasta pentru a nu rămâne cineva surprins, când, pe parcursul acestei istorisiri, va mai afla asemenea hotărâri şi ale altor sinoade. Să nu avem naivitatea de a crede că sinoadele nu pot greşi sau că, în compunerea lor, nu pot fi şi oameni violenţi, care iau decizii contrare voii lui Dumnezeu şi împotriva hotărârii Duhului Sfânt.
Să recunoaştem noi înşine, că toate ale Domnului sunt deosebite de felul nostru de a înţelege şi că, în măsura în care cineva devine mai una cu Hristos, acela va împărtăşi, aici în lume, o soartă mai asemănătoare cu a Lui, neputând fi sluga mai presus decât Stăpânul său. Astfel înţelegem că acesta este cursul normal al vieţii unui adevărat profet al lui Dumnezeu. Iar vieţile lipsite de un astfel de tratament sunt nişte vieţi lipsite chiar de sensul lor cel mai profund.
Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în familia unui ofiţer, comandant al oştirilor din Siria.
Deşi prin studiile urmate ajunge avocat, deschizându-şi inima la îndemnurile mamei sale credincioase, luminat şi călăuzit de Duhul Sfânt, primeşte botezul, devine creştin şi apoi urmează teologia.
Se călugăreşte în anul 381, e hirotonit diacon, iar peste alţi cinci ani, prezbiter în Antiohia.
Aici Îl mărturiseşte cu îndrăzneală pe Hristos cel Răstignit, aducând astfel mii de suflete în staulul Blândului Păstor.
Faima neîntrecutelor lui învăţături, a vieţii lui curate şi, mai ales, a roadelor lui aduse la picioarele Stăpânului său iubit, e cunoscută în curând de întreaga creştinătate.
Astfel, în 397 e numit arhiepiscop în Constantinopol.
Aici, cu şi mai mult zel mărturiseşte pe Hristos cel Răstignit, iar în cadrul noii lui însărcinări, combate şi biciuieşte moravurile stricate şi lumeşti.
Nu cruţă pe nimeni, ci, în felul Sfântului Ioan Botezătorul, spune păcatului pe nume, credinţa o numeşte credinţă, iar necredinţa, păcat strigător la cer.
Prin neînfricata mărturisire a Cuvântului Sfânt al Evangheliei, care este puterea lui Dumnezeu (Romani 1, 16), zguduie din temelii împărăţia întunericului. Cei care umblau în minciună şi în făţărnicie, în păcate şi în trăiri lumeşti, se ridică împotriva lui şi astfel, la Sinodul sus-amintit, este depus şi exilat în Cucuza din Asia Mică.
În drum spre exil, fraţii din Capadochia l-au întâmpinat zicând:
„Mai bine să se întunece soarele pe cer, decât să tacă gura lui Ioan“.
(Exact aşa cum au zis şi fraţii din întreg cuprinsul ţării noastre, ba şi de peste hotare, după hotărârea sinodului din 1935, care l-a caterisit pe Părintele Iosif).
Dorind să-i înăsprească suferinţele, s-a ordonat mutarea lui într-un loc mai greu. Dar frânt sub greutatea acestora şi aflând milă la Stăpânul lui Ceresc, în jurul anului 407, îşi dete sufletul în mâinile Sale, zicând: „Slăvit să fie Domnul pentru toate!“
Abia după 31 de ani, în anul 438, împăratul Teodosiu al II-lea îi aduse moaştele la Constantinopol, unde s-au făcut rugăciuni de iertare pentru nedreptatea făcută acestui sfânt.
Printre multele şi preţioasele lui scrieri ne-a rămas şi Liturghia care-i poartă numele.
Da, numai atunci când se vor deschide cărţile cereşti, vom putea să auzim frumoasele nume ale celor ce ştiau că cei fricoşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii au ca parte de moştenire veşnică iazul care arde cu foc şi pucioasă, numit moartea a doua şi, ştiind, au crezut şi nu le-a fost frică, au vorbit (II Cor. 4, 13) – şi au mărturisit cu îndrăzneală Numele lui Hristos, Singurul Nume în care se află mântuirea, chiar dacă a trebuit să plătească cu preţul vieţii lor, mărturisirea făcută.
Este necunoscută şi nenumărată de noi, marea ceată a sfinţilor martiri şi mucenici, ostaşii lui Hristos, prin care El a câştigat pământul pentru Cer şi inimile pentru iubire. Cu astfel de strălucitoare şi preţioase nume e împodobită coroana eternei biruinţe a Celui care a purtat odată, îndurerat, pe aceea de spini, pentru noi.
La temelia slăvitei lucrări de iubire – aceea de la sângele lui Abel, până la sângele din farfuria pe care a fost aşezat capul Sfântului Ioan Botezătorul, până la Sângele cel Sfânt prelins pe lemnul Crucii, şi până se va aşeza ultima cărămidă în Biserica lui Hristos, spre a face deplină unitate şi eternă legătură între ele – se va cere ca liant, tot sânge.
La astfel de oameni s-a uitat Părintele Iosif şi credinţa şi pilda vieţii lor a urmat-o.
Pe noi ne-a învăţat să facem tot la fel, neuitând nici o clipă să ne prevină în ce priveşte ţinta spre care ne-a îndemnat să privim, fie prin viu grai, fie prin scrisul lui minunat. Rămân scrise cu litere de foc îndemnurile lui:
„Cu ochii ţintă la Iisus cel Răstignit!“
„N-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos şi pe El Răstignit!“
„Aveţi grijă să nu vi-L fure pe Iisus!“
Acesta a fost programul pe care l-a lăsat el ca moştenire Lucrării sfinte a Oastei Domnului:
«IISUS CEL RĂSTIGNIT!»
Ce înfiorat îmi aduc aminte de ultima mare întâlnire frăţească din Sibiu, de la Rusaliile anului 1946, când, din partea Mitropoliei, preotul Gh. Secaş a venit împreună cu fraţii la programul comun ce urma să aibă loc în cursul acelei zile!
În marea sală unde erau fraţii adunaţi, veniţi din toate unghiurile ţării, pe banca în care stăteau fraţii Ioan Marini şi Traian Dorz, a venit şi s-a aşezat şi preotul Gh. Secaş, punând fraţilor întrebarea:
– Dumneavoastră, ce program aveţi?
Era linişte şi întrebarea pusă a răsunat peste tot, iar cei doi fraţi mai mari se uitau duios şi întrebător spre fraţii din sală. Aceştia, fără nici un îndemn omenesc, au început cântarea:
„Iisus, Iisus, Iisus, Iisus,
ce dulce şi scump Nume!
Mai scump, mai dulce, mai presus
mai drag ca orice-n lume!“
Ochii miilor de fraţi s-au umplut de lacrimi ca şi ai fraţilor Ioan Marini şi Traian Dorz, care i-au răspuns fericiţi, preotului Secaş (am fost acolo şi-am auzit!): „Acesta e programul nostru! Noi n-avem alt program decât pe Iisus şi pe El Răstignit“.
Aceasta este sfânta moştenire ce ne-a lăsat-o Părintele Iosif şi acesta este programul sfintei Lucrări a Oastei:
«IISUS CEL RĂSTIGNIT!»
Cât de fericit va fi privit părintele de dincolo din mormânt, când a văzut că, într-adevăr, copiii lui cei sufleteşti nu vor să ştie nimic altceva decât pe «Iisus Hristos şi pe El Răstignit»!
Iar pentru a putea adeveri că moşii şi strămoşii noştri au continuat de-a lungul veacurilor să se încreadă în Dumnezeu şi să se socotească răspunzători pentru faptele lor faţă de El, e de-ajuns să amintim doar câteva fraze relatate de Nicolae Bălcescu chiar la începutul cărţii sale „Românii supt Mihai Voievod Viteazul“.
Sunt 18 secoli şi jumătate de când Hristos întreprinse a răsturna lumea veche, civilizaţia păgână, ce reprezenta principiul dinafară, obiectiv, al naturei şi al silei, substituind în loc o altă lume, o altă civilizaţie, întemeiată pe principiul subiectiv dinlăuntru, pe dezvoltarea absolută a cugetării şi a lucrării omeneşti în timp şi în spaţiu (…)
După ce, în Evanghelie, Mântuitorul ne arătă legea morală absolută, nemărginită, legea dreptăţii şi aruncă omenirea pe calea nemărginită a unei dezvoltări regulate, progresive, supuind natura, sila, lumea dinafară supt preponderenţa absolută a minţii şi a cugetării, prin Sângele Său vărsat, prin moartea Sa, El ne arătă legea practică, legea lucrării, legea jertfirei, a iubirei şi a frăţiei, chipul cu care ne putem mântui, putem învinge răul şi îndeplini menirea morală a omenirei, adecă mai întâi prin cuvânt, prin idee, pe urmă prin lucrare, jertfindu-ne individa familiei, aceasta patriei, patria omenirei, viitorului. (…)
Dar pentru că este o providenţă care păstrează ordinea creaţiei şi care dirigează faptele omului, prin aceea nu urmează că omul este un instrument orb al fatalităţii, prin aceea nu se stinge libera lui voinţă.
Dumnezeu n-a înzestrat pe om numai cu minte spre a deosebi binele de rău, arătându-i şi legile prin care să poate povăţui în calea binelui şi învinge răul, dar încă El l-a înzestrat cu voinţă, lăsându-l liber în alegerea sa. Vai, dar, de acea naţie care calcă voia lui Dumnezeu, care preferă reul la bine! Dumnezeu o părăseşte; viaţa ei se stinge în viaţa omenirei şi ea espiază printr-un lung martir călcarea legei lui Dumnezeu. (…)
Dacă fiecare naţie are o misie evanghelică, a împlini pe pământ, să cercetăm şi să întrebăm, şi pe această naţie română, atât de doritoare astăzi de viaţă, ce a făcut? Ce lupte a purtat pentru realizarea legii lui Dumnezeu, atât în sânul său, cât şi în omenire? Istoria, lumea are drept a-i cere această seamă: căci nu trebuie a uita că, cu toată sfinţenia dreptului său, astăzi nu e destul ca o naţie să-şi aibă un loc pe carta lumei, sau să-şi reclameze acest loc şi libertatea sa în numele suvenirelor istorice; ca dreptul său să ajungă a fi respectat şi recunoscut de celelalte naţii, trebuie încă ca ea să poată dovedi folosul ce a adus şi poate aduce lumei, trebuie să arate formula înţelegătoare şi soţială ce ea reprezentează în marea carte a înţelegerii şi a istoriei omenirei.
Să aruncăm dar o ochire asupra trecutului acestii naţii române şi să vedem ce a făcut în aceste 18 secoli de când se află statornicită în pământul său.
Scriind Nicolae Bălcescu aceste rânduri, pe lângă înţelesul social şi revoluţionar pe care-l sublinia mereu, a ştiut să sublinieze puternic şi aplicarea practică a învăţăturilor evanghelice, ducându-o până la jertfire, asemenea lui Hristos.
El ştia ce l-a costat pe Brâncoveanu ancorarea lui în tradiţia acestei glii străbune, fiindcă numai în acest mod putea să imprime şi în inimile cetăţenilor naţiei lui curajul statorniciei în mărturisirea acestei credinţe.
El ştia ce preţ a plătit Mihai Viteazu şi cum mama lui şi-a cernit nu numai inima, ci şi haina până la sfârşitul vieţii ei în chilia mânăstirii Cozia. Şi până în ziua în care Hristos, Domnul ei, o va arăta în alb veşmânt de nea, spălat prin Sângele Său, în Ziua cea mare a arătării Lui Slăvite.
Pe parcursul veacurilor trecute, în mersul nostru statornic şi înţelept pe aceste străbune şi binecuvântate meleaguri, am lăsat urme în veci neşterse, despre care grăiesc puternic Putna şi Curtea de Argeş, Voroneţul şi Cozia. Iar la temelia lor stă jertfa acestui popor numit „Manole“. Pe acest drum frumos, cu cât ne-au fost mai multe jertfele, cu atât ele au strălucit tot mai frumos. Şi cu cât a fost mai mult sânge vărsat, cu atâta strălucirea lui a tot crescut, iar dunărea de lacrimi l-a tot spălat şi menţinut mereu tot mai curat, tot mai strălucit şi tot mai de aur.
Din timp în timp însă, în vremuri de răscruci amare, atunci când intensitatea focului sacru al dragostei faţă de Hristos scădea, Dumnezeu, în marea Lui bunătate, ne trimitea soli aleşi, oameni sfinţi, plini de îndrăzneală şi de curaj. Plini de Duhul Sfânt, ei redeşteptau conştiinţele, readucându-i la viaţa cea nouă, cerută de Dumnezeu, pe cei care, ascultând, îşi veneau în fire şi se înrolau în nesfârşita coloană a celor porniţi mai dinainte spre Patria Cerească, spre Canaan.
Aşa a făcut Cel Milostiv şi în zilele noastre, trimiţându-ne pe Părintele Iosif Trifa, omul care să ne trezească la viaţa cea nouă, cerută de Evanghelie, fapt pentru care-I mulţumim, zicând:
Slăvit să fie Domnul!
din „PROFETULVREMILOR NOASTRE,” vol. I
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998
