O parte din cuvântul fratelui Traian Dorz de la sfatul frăţesc de la Galaţi, ţinut în casa fratelui Samuel Popa – 27 iulie 1984
(…) Mântuitorul a spus cel dintâi cuvânt: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, aceluia îi spun ce trebuie să facă. Dacă cineva nu voieşte să vină după Mine, nu-i spun nimic; n-am ce să-i spun. Dar dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine”. Asta-i naşterea din nou!
În credinţa noastră, a părinţilor noştri, se spune şi se propovăduieşte despre cele şapte Taine: Botezul, Mirul… şi aşa mai departe. Între aceste şapte Taine există una foarte importantă, o Taină a lui Dumnezeu: Taina Pocăinţei. Pocăinţa e o taină. Şi, în înţeles biblic, în înţeles evanghelic, Taina Pocăinţei este naşterea din nou; întoarcerea noastră la Dumnezeu; predarea noastră în slujba lui Dumnezeu. Taina aceasta se săvârşeşte o singură dată, ca şi Taina Botezului, ca şi Taina Nunţii şi aşa mai departe. Ea nu se repetă. Pocăinţa nu-i o Taină pe care o repeţi ori de câte ori vrei. Pocăinţa este o Taină unică, care se întâmplă o dată sau nu se întâmplă niciodată în viaţa unui om.
Pocăinţa este naşterea din nou. Mântuitorul i-a spus lui Nicodim, unuia care era profesor la un institut teologic evreiesc. Că Mântuitorul îi spune la un moment dat: „Cum, tu, învăţătorul lui Israel, nu înţelegi aceste lucruri?”. Şi nu înţelegea. Era profesor de teologie şi el nu ştia ce-i naşterea din nou…
Poţi să ai cea mai mare şcoală şi cunoştinţă din lume, dacă n-ai trecut prin experienţa aceasta, prin Taina Pocăinţei, prin naşterea din nou, omul nu are Împărăţia lui Dumnezeu şi n-are cunoaşterea mântuirii Sale.
Cel dintâi pas pe care omul îl face în legătură cu Dumnezeu şi pe calea mântuirii este naşterea din nou. Cum poate un om să devină un cetăţean al unei patrii, câtă vreme el nici nu s-a născut? Primul fapt şi primul pas pentru obţinerea unei cetăţenii, al unui nume şi al unui drept este naşterea! Naşterea din părinţi trupeşti, într-o localitate dintr-o patrie oarecare. Acest act îi dă omului dreptul de cetăţenie în patria respectivă. Când s-a născut, el atunci are dreptul să capete un nume, să capete un drept, să capete o cetăţenie, să capete o identitate. Până nu s-a născut, el e inexistent acolo.
În Împărăţia lui Dumnezeu este acelaşi lucru. Până când omul nu se naşte din nou din cele două elemente de care a spus Mântuitorul: Apa şi Duhul, adică Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu, până atunci omul este inexistent pentru Împărăţia lui Dumnezeu. După aceea capătă numele cel nou, chipul cel nou, făptura cea nouă, care se desăvârşeşte apoi din zi în zi, după chipul Celui ce l-a făcut. Dar cum să capete el toate aceste drepturi, dacă nu s-a născut?
Deci iată cât de importantă este naşterea din nou! Când a venit Nicodim la Mântuitorul ([după cum scrie] în Ioan, capitolul 3) şi a început Nicodim să Îi facă nişte elogii frumoase (că spune [acolo] aşa frumos: „Între farisei era un om, anume Nicodim. Omul acesta a venit la Iisus noaptea şi i-a zis: «Învăţătorule, ştim că eşti un om trimis de Dumnezeu, că nimeni nu poate să facă lucrurile pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el”. Frumoase cuvinte a avut Nicodim în faţa Mântuitorului. Aşa era! [El] era un om învăţat în Israel şi un om în stare să gândească şi să aprecieze valoarea unui om şi a unui cuvânt. Şi omul acesta n-a fost făţarnic când a vorbit aşa de frumos cu Mântuitorul. El a venit noaptea, ca să fie liber, să aibă timp… L-a căutat pe Iisus când a fost singur, ca să aibă timp să discute cu El. Nimeni n-a mai fost, decât Apostolul Ioan, cu Mântuitorul. El singur redă dialogul, discuţia dintre ei. Deci Mântuitorul era liber. Ziua, toată ziua era înconjurat de mulţime… Şi când e mulţime, nu poţi să vorbeşti lucrurile adânci. Te bucuri că vezi un frate, că vezi pe cineva… dar n-ai posibilitatea să discuţi cu el ca atunci când e singur, dacă vii cu o problemă. Nicodim a venit noaptea. Ce problemă importantă! Dumnezeu a cunoscut ce avea el pe inimă; cum l-a cunoscut şi pe Natanael când era sub smochin…
Înainte de a începe totul cu o rugăciune, după ce veţi veni [toţi], am vrut să avem între noi nişte discuţii, pentru că fratele a spus o vorbă despre literă şi despre duh. Şi am început noi mai dinainte ceva… că, până ajungi la literă şi la duh, trebuie să ai cunoaşterea naşterii din nou. Căci numai un om duhovnicesc, care s-a născut din nou şi înţelege lucrurile duhovniceşti, poate să discute aceste lucruri ale Duhului. Că, până când omul nu s-a născut din nou, deci până când n-a devenit un om duhovnicesc, până atunci nu înţelege lucrurile Duhului; că este scris: „Omul firesc nu înţelege lucrurile Duhului, pentru că trebuie judecate duhovniceşte”. Dar dacă el este firesc… „Firea omenească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii pământeşti. Sunt lucruri potrivnice unele altora”. Şi omul firesc nu înţelege lucrurile Duhului. El trebuie să se nască din Duhul lui Dumnezeu, ca să poată vorbi despre lucrurile Duhului. [Abia] când el devine om duhovnicesc şi capătă o vorbire duhovnicească, o judecată duhovnicească, o pricepere duhovnicească, o înţelegere duhovnicească, atunci poţi să stai de vorbă despre lucrurile duhovniceşti. Iar la lucrurile duhovniceşti nu poţi ajunge înainte de naşterea din nou. Pentru că înainte de naşterea din nou omul este un om firesc, un om trupesc, un om lumesc; care vorbeşte lumeşte, gândeşte lumeşte, discută lumeşte şi înţelege, şi lucrează lumeşte, fireşte. Şi Cuvântul spune un cuvânt mai aspru: „drăceşte”, de cele mai multe ori. Că omul firesc nu cunoaşte… Înainte de naşterea din Duhul Sfânt, de naşterea duhovnicească, omul trăieşte în firea pământească şi nu poate înţelege. Pentru că el n-a căpătat lumina cea nouă şi dimensiunea cea nouă pe care o capătă omul când se naşte din nou; şi prin aceasta singură poate pricepe [şi deosebi] lucrurile duhovniceşti de lucrurile fireşti. Omul nu înţelege vorbirea Duhului…
De multe ori am avut discuţii… Mă întrebau:
– Domnule, ce-i Oastea asta a Domnului? Zic:
– Auziţi, ascultaţi-mă, dacă vreţi să înţelegeţi. Că dacă nu mă ascultaţi, niciodată nu ne veţi înţelege. Totdeauna ne veţi condamna, ne veţi judeca şi ne veţi osândi pe nedrept… Puteţi să tot întrebaţi, să anchetaţi şi să discutaţi cât vreţi… Lucrarea aceasta este o lucrare duhovnicească. Şi toate manifestările ei, existenţa ei trebuie să o judeci duhovniceşte. Că dacă o judeci lumeşte…
– Ei, şi cum e asta?
– Acuma, vă rog, ascultaţi-mă; dacă vreţi! Să vă vorbesc despre naşterea din nou.
Şi le-am vorbit timp îndelungat despre naşterea din nou.
N-aveau răbdare…
– Domnule, altfel, mai pe scurt, mai… nu ştiu ce!…
– Dacă n-aveţi răbdare să ascultaţi, atunci oricât v-aş vorbi, n-o să ne putem înţelege. Că eu vă vorbesc duhovniceşte şi dumneavoastră înţelegeţi fireşte. Atunci e cum am vorbi unul chinezeşte şi celălalt… ţigăneşte! Nu ne putem înţelege niciodată. Dacă aveţi răbdare să vă spun ce este Oastea Domnului, atunci vă voi spune aşa: Oastea Domnului este o lucrare duhovnicească. Trimisă de Dumnezeu pe nişte dimensiuni altele decât cele lumeşti. Aici, cine intră în Oastea Domnului, acela trebuie să se nască din nou.
– Şi cum e asta?
– Dumnezeu schimbă inima; şi omul acela are o inimă nouă. Dumnezeu schimbă mintea; şi omul acela capătă o minte nouă. Cuvântul lui Dumnezeu este Apa, cum spune: „Apa cea Vie”, care spală mintea omului şi-i dă o raţiune nouă, un fel nou de a gândi. Şi Duhul lui Dumnezeu, Care curăţă inima şi-i dă un nou fel de a simţi.
– A… asta e cum face Cristian Barnard acolo în Cape Tawn, în Africa de Sud, când transplantează inima.
Zic:
– Nu-i aşa… Doctorul Barnard, [când] transplantează inima, ia de la altul o inimă sănătoasă şi o pune în locul unei inimi bolnave. [Dar] şi fenomenul acesta s-a dovedit oarecum nefolositor, pentru că s-a ivit fenomenul respingerii. Organismul respinge inima aia care nu-i a lui. Şi nu durează… Ori inima nimiceşte organismul, că nu-l poate alimenta, ori organismul sufocă inima, pentru că nu o poate primi. Şi acum s-a văzut, mai nou (şi le-am spus şi asta), că nu se mai fac transplanturi de inimă. De ce? Unora cărora li s-a făcut transplantul acesta de inimă li s-a schimbat dintr-o dată tot felul de a fi. Era om cumsecade înainte, cu inima lui. Când i-a adus o altă inimă, o inimă luată de la un om rău (care a murit într-un accident), inima nouă i-a transformat tot felul de a fi al omului aceluia. Şi, la un moment dat, omul acela care avusese o inimă bună înainte şi era un om cinstit s-a pomenit că are în firea sa nişte îndemnuri criminale, de bandit, de bătăuş, de beţiv, de stricat… cum fusese ăla a cărui inimă o primise în el. Prin urmare, inima aia schimbase total firea omului bun într-o fire de om criminal şi stricat. Şi, când au văzut acest lucru, cei mai mulţi au zis: „Nu! Mai bine mor cu inima mea, dar om cinstit, decât să primesc o inimă cine ştie de la cine şi dintr-o dată să mă transform şi să fiu un om care să-mi nimicesc toată demnitatea şi cinstea vieţii pe care am trăit-o”. Şi cei mai mulţi nu mai primesc, din cauza aceasta, o inimă nouă, pentru că nu ştiu de la cine o iau.
Dar, zic, Domnul Iisus prin aceasta Îşi arată dumnezeirea Sa, că inima noastră cea rea şi bolnavă ne-o face nouă şi sfântă. Şi El, în inima aceasta nouă, dă omului aceluia care a avut-o o comportare nouă şi sfântă. Hristos transformă inima noastră! Din rea, cum era înainte, şi din stricată, ne-o face o inimă nouă, curată şi sfântă.
– Domnule… nu înţelegem cum vine asta…
E-adevărat! Pentru că şi faptul că înţelegi e tot un dar de la Dumnezeu. Lumina aia care îţi dă priceperea adevărului lui Dumnezeu e o lumină care vine de Sus. Şi „numai prin lumina Ta vedem lumina”, spune… Cine n-are lumina lui Dumnezeu nu poate vedea lumina aceasta.
Lumina adevărată o are numai soarele. Realitatea lucrurilor o vedem numai la lumina soarelui. Nici lumina electrică, nici lumina de petrol, nici lumina de seu, nici lumina de altă natură nu-ţi arată adevărata faţă a lucrurilor. Omul, când vrea să aleagă şi să vadă ceva, ia [un lucru] de-aici şi se duce la soare; şi atunci soarele îi arată care este adevărul. La orice lucru.
Ei, aşa noi putem vedea lumina Cuvântul lui Dumnezeu: numai prin descoperirea Duhului lui Dumnezeu. Fără descoperirea lui Dumnezeu, noi nu putem vedea realitatea duhovnicească.
Şi cel dintâi pas, cea dintâi condiţie este naşterea din nou. „Dacă nu se naşte cineva din nou, cu nici un chip nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu”, spune în versetul 3. Şi: „dacă nu se naşte cineva din nou, cu nici un chip nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu”, spune în versetul 5.
Deci aceasta este condiţia. Până când noi nu suntem născuţi din nou, noi nu putem… degeaba discutăm lucrurile Cuvântului lui Dumnezeu. Că vom vedea numai litera, care nu are viaţa. Ci numai prin naşterea din nou, când avem Duhul lui Dumnezeu, vom cunoaşte duhul care dă viaţa.
De aici vin cele mai multe neînţelegeri în Lucrarea lui Dumnezeu. Pentru că vin în Lucrarea lui Dumnezeu foarte mulţi oameni care nu se nasc din nou. Adică nu intră pe uşă în staul, ci sar cine ştie peste ce… aşa cum fac oamenii, de obicei, cu legea. Ori sare peste lege, ori se vâră pe sub lege, ori ocoleşte legea pe dincolo ori pe dincoace… şi aşa se strecoară, făcând fărădelege. Chiar şi lumeşte, dacă cineva este prins [făcând] aşa, este pedepsit. Că toate lucrurile îşi au o rânduială a lor. Cine nu merge drept pe rânduială, acela face neorânduială. Cine nu trăieşte disciplinat, acela este indisciplinat. Cine nu este ordonat, acela-i dezordonat. Nu poţi fi decât ori aşa, ori aşa. Ori lumesc, ori duhovnicesc.
Dar cea mai mare nenorocire în Lucrarea lui Dumnezeu este că în lucrarea duhovnicească se amestecă oameni neduhovniceşti, oameni fireşti.
– (un frate) Adică prooroci mincinoşi.
– (fratele Traian Dorz) Aceştia sunt mincinoşi de la început şi până la sfârşit. Fie că profeţesc, fie că predică, fie că nu predică. Dacă nu predică, se înşală, cel puţin, pe el însuşi. Dacă predică, îi înşală şi pe alţii. Şi atunci nenorocirea lui e şi mai mare.
Oricum ar fi însă, dacă cineva vine în Lucrarea lui Dumnezeu, acela trebuie să se nască din nou. Asta-i cea dintâi condiţie şi cel dintâi pas. „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine.” Asta-i naşterea din nou! „Să-şi ia crucea lui în fiecare zi şi să Mă urmeze. Şi unde voi fi Eu, acolo va fi şi ucenicul Meu”, aşa spune Cuvântul lui Dumnezeu. (Noi ştim, chiar dacă nu vă spun eu: „Matei…”, versetul. Îl ştiţi, că l-am citit; îl ştiţi foarte bine.) Cuvântul acesta este nu numai în cartea noastră, ci şi în mintea noastră, şi în inima noastră, pentru că sunt ani de zile de când ne vorbeşte el. Şi cu atât mai mult avem o şi mai mare răspundere faţă de ascultarea lui.
Acuma, aceasta-i problema importantă. Şi să ştiţi, fraţii mei, că e foarte, foarte important şi pentru noi înşine acest adevăr. Suntem noi născuţi din nou cu adevărat sau nu suntem născuţi din nou? Când am venit noi în Lucrarea Oastei Domnului şi am pus legământ în faţa lui Dumnezeu că vom ţine întru totul toate poruncile Lui, fără să fim siliţi de nimeni, de bunăvoie, am zis: „Doamne, mă predau în slujba Ta”. Atunci m-au auzit nu numai fraţii, ci îngerii din cer şi Însuşi Dumnezeu. „Mă predau în slujba Ta de bunăvoie, nesilit de nimeni. Picioarele mele, mâinile mele, buzele mele, pe toate Ţi le predau Ţie. Înnoieşte-le, curăţeşte-le, sfinţeşte-le şi pune-le în slujba Ta!” Acesta este un act extraordinar de însemnat. E un târg şi o înţelegere, şi un legământ, şi un testament pe care l-am făcut cu Dumnezeu. Acuma, cât de însemnat lucru este ca noi să nu uităm niciodată şi să trăim cu toată frica şi cu tot cutremurul, în fiecare zi, obligaţia pe care ne-am luat-o de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni! Pentru că din clipa aceea, asupra noastră s-au scris nişte cuvinte. „Din cuvintele tale vei fi scos fără de vină şi din cuvintele tale vei fi judecat.” Nimeni nu te-a obligat să pui legământul. Tu l-ai pus. Şi te-ai obligat în faţa lui Dumnezeu că pentru Jertfa cea mare şi sfântă, şi cutremurătoare a lui Hristos, care a fost sângele şi moartea Lui care s-au dat pentru tine şi pentru mântuirea ta, tu să-L asculţi fără nici o cârtire şi să execuţi întocmai şi la timp tot Cuvântul Său şi toate poruncile Sale.
Dumnezeul nostru cel adevărat şi sfânt Şi-a ţinut legământul Său. El ne-a dat iertarea şi ne-a promis că ne-o păstrează pentru totdeauna. Dar ne-a cerut ca şi noi să ne ţinem legământul întocmai cum l-am spus. Adeverind zi de zi şi clipă de clipă – prin comportarea noastră, prin gândirea, prin simţirea, prin umblarea noastră – că noi suntem conştienţi de răspunderea pe care ne-am luat-o şi că suntem conştienţi de obligaţia pe care ne-am asumat-o în faţa lui Dumnezeu, şi că ne-o ţinem pas cu pas şi clipă de clipă.
Noi, aceste lucruri, nu strică să ni le amintim mereu. Pentru că sunt adevărurile începătoare, adică adevărurile de temelie pe care se zidesc celelalte adevăruri. După cum pui la început o piatră fundamentală pe care zideşti mai departe construcţia, aşa, la temelia mântuirii noastre, stă legământul nostru cu Dumnezeu. Înainte de acest legământ noi eram pierduţi. Înainte de naşterea noastră din nou noi eram străini de Dumnezeu, fără legămintele Sale, fără Dumnezeu, fără nădejde, fără viaţă, fără mântuire. Mântuirea noastră abia în clipa aceea s-a concretizat, s-a adeverit şi s-a întemeiat.
Fraţii mei, foarte puţini oameni se întorc mereu la aceste adevăruri de temelie şi ţin seama de ele. Unii au sărit [prin altă parte şi lucrează] chiar şi fără acestea. Ăştia zidesc fără temelie. Mântuitorul a spus despre un om chibzuit care şi-a zidit casa pe stâncă. În Matei, capitolul 7, aşa frumos zice: „Dacă ascultă cineva cuvintele Mele şi le face, îl voi asemăna cu un om chibzuit care şi-a aşezat casa pe stâncă”. Adică a pus de la început temelia naşterii din nou, temelia vieţii şi actul legământului său sfânt, care este unirea lui cu Hristos. Pe această temelie, pe Jertfa lui Hristos, pe legământul personal cu Hristos, am aşezat apoi, mai departe, piatra întâi, a doua şi a treia, şi aşa mai departe. Şi am început să construim viaţa noastră spirituală. Întâi şi întâi în noi înşine temelia învăţăturii sănătoase, a credinţei sănătoase, a faptei, a cunoştinţei, a înfrânării, a dragostei, a răbdării şi aşa mai departe… cum spune Sfântul Apostol Petru despre scara credinţei şi despre cununa virtuţilor ce împodobesc un credincios care a pus temelia de la început.
Dar pe ce clădesc cei care nu s-au născut din nou? Pe ce clădesc? Cum a spus Mântuitorul: „Pe cel care nu ascultă cuvintele Mele – adică nu îndeplineşte condiţia! – îl voi asemăna cu un om nechibzuit care şi-a zidit casa pe nisip. La cea dintâi încercare, s-a prăbuşit. La cea dintâi ispită, s-a prăbuşit. Atunci ce folos mai are din toată treaba aceasta?
Să ştiţi, sunt foarte mulţi oameni care vin în Lucrarea Oastei Domnului fără naşterea din nou. Tot timpul, adunarea Domnului şi toţi ceilalţi fraţi vor avea probleme cu oamenii ăştia. Că ei mereu vor înţelege lucrurile fireşte şi se vor târgui cu Dumnezeu: „Bine, bine, dar chiar nici un pahar?… Bine, bine, dar chiar… ici-colo, o minciună de circumstanţă, cu care… să te mai strecori printre oameni?”. Încep să se târguiască cu Dumnezeu, categorisind păcatele în mari şi mici. Ei zic: „Păcatele mici… nu poţi să nu le faci”. Şi încep să şi le scuze, şi încep să le dezvinovăţească, şi încep să se târguiască cu Dumnezeu. „Că… acestea mai merg; că… am putea merge cu ele în Împărăţia lui Dumnezeu.” Deşi Cuvântul spune clar: „Nimic întinat nu va intra acolo”; „nimeni care trăieşte în spurcăciune şi minciună”; „nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va secera”; „nu vă înşelaţi, nu puteţi bea şi paharul lui Dumnezeu, şi paharul lui mamona”; „nu vă înşelaţi, orice cuvânt care vă iese din gură vă va fi judecat în Ziua Judecăţii”. Deci iată cât de exigent este Cuvântul lui Dumnezeu!
Fraţilor, să nu vă pară că acestea sunt lucruri plictisitoare şi lucruri pe care, de-acuma… le ştim. Niciodată nu le ştim de-ajuns. Sfântul Apostol Pavel zice: „Mie nu-mi este greu să vă spun mereu aceleaşi lucruri. Dar vouă vă sunt de folos”. De ce? Suntem încă în firea pământească. Şi uşor suntem ispitiţi toţi să uităm aceste lucruri şi să începem să ne târguim, pe ici, pe colo, cu păcatul; să zicem: „Păcatele mici le putem strecura mai pe dincoace, mai pe dincolo, că Dumnezeu nu le vede”.
…Aţi vrut să spuneţi ceva?
– (un frate) Da, vreau să întreb ceva, frate, dacă nu vă supăraţi. În Psalmul 50 (sau 51) spune acolo, la sfârşit: „inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi”. La ce se [referă]? Care e adevărata rezumare a cuvântului acestuia?
– (fratele Traian Dorz) Acuma… e adevărat, frate. Psalmistul David a fost un om născut din nou. Că el a spus lucrurile lui Dumnezeu şi nimeni nu poate înţelege tainele lui Dumnezeu, dacă n-are parte de această naştere din nou. El a avut Duhul lui Dumnezeu, că numai prin Duhul lui Dumnezeu a putut vorbi [aşa]. Dar oricât ar fi un om de desăvârşit, tot mai are uneori momente de slăbiciune…
– Ştiţi de ce… mă iertaţi, vă rog…
– Asta vreau să vă explic acuma. Tot mai are momente de slăbiciune. Că spune tot Cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă zicem că n-avem păcat, minţim şi adevărul nu este în noi”. „Toţi greşim în multe feluri”, scrie Cuvântul lui Dumnezeu. E adevărat. Acuma, e adevărat că nu-i nici un om care să nu fi căzut o dată sau altădată. Despre nici un om sfânt nu se poate spune că n-a avut nici o greşeală. Că despre toţi spune Evanghelia că le-a găsit câte o vină. În Sfânta Scriptură, numai despre Maica Domnului nu se spune nici un cuvânt de mustrare şi de asprime. Dar despre toţi ceilalţi se spune că au greşit. Despre profeţii Domnului: despre Isaia, despre David, despre Solomon, despre Ieremia, despre toţi… şi despre Moise, şi despre Avraam se spune că au greşit. Şi în Noul Testament, despre toţi apostolii Domnului. Petru, ce greşeală a săvârşit! Ioan şi Iacob! Şi ei, ce greşeală au săvârşit! Şi toţi. Dar despre Maica Domnului nu se găseşte nici un cuvânt de învinuire în Biblie. Despre ea numai frumos se vorbeşte.
Acuma, făcând excepţia asta, vorbim despre noi toţi.
Părintele Iosif spunea odată în explicaţiile sale: „Şi mielului, care este curat şi nevinovat, i se poate întâmpla nenorocirea să cadă în noroi. Dar el cum sare şi se scutură, şi se fereşte de noroi! Noroiul nu-i elementul lui de plăcere. Dar porcul… Porcul se tăvăleşte pe-o parte şi pe alta”.
Iată deosebirea dintre omul firesc şi omul duhovnicesc. Se întâmplă nenorocirea ca şi omul duhovnicesc să greşească, că nu-i nimeni fără greşeală. Numai că omul duhovnicesc nu se complace în această stare. Se ridică, plânge, se roagă, se pocăieşte, se prăbuşeşte la pământ şi se acopere cu sac şi cenuşă, cum a făcut David. Şi de aceea spune el: „Inima curată…”; adică: „Curăţeşte-mă din nou şi voi fi curăţit”. El trăise curăţia. Dar acum, printr-o nebăgare de seamă, s‑a prăbuşit. Acum vede că cea mai mare nevoie a lui este să capete din nou curăţia pe care o pierduse. Şi de aceea spune: „Doamne, dacă ai vrea jertfe, aş fi în stare să facă orice! Pentru că îmi dau seama cât de mare greşeală am făcut şi cât de mare lucru este curăţia şi iertarea în faţa Ta. Dar Tu vrei inimă smerită, duh înfrânt, lacrimi de pocăinţă…”. Şi aşa a adus! Şi Dumnezeu a cunoscut jertfa şi umilinţa lui şi i-a dat iertare.
Acuma, cred că aceasta e situaţia, frate. Să nu se înţeleagă că, dacă un om s-a născut din nou, el este, din capul locului, scutit de orice slăbiciune… Nu! Ni s-a spus: „Vegheaţi, să nu cădeţi din nou în păcat”. Dar dacă cineva a căzut… cum spune sfântul apostol: „Copilaşilor, vă scriu acestea să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit…”, ce să facă? Să se sinucidă? „Avem la Tatăl un Mântuitor”. Veniţi cum a venit David! Şi El iarăşi ne răscumpără şi ne spală, şi ne şterge, pentru că este scris: „Şi s-a suit la cer şi şade de-a dreapta Tatălui, să mijlocească pentru cei care se apropie de Dumnezeu prin El. Că noi n-avem un mare preot care să nu aibă milă de slăbiciunile noastre. Ci unul Care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără de păcat. De aceea trăieşte pururea, ca să mijlocească pentru cei care se apropie de Dumnezeu prin El”.
Ce mare… ce dulce, ce scumpă mângâiere este pentru noi că noi avem un Mare Preot Care are milă de slăbiciunile noastre! Şi ştie din ce suntem făcuţi. Ne porunceşte să nu cădem. Că aceasta, trebuie să ştim că este dorinţa lui Dumnezeu; şi-i dorinţa noastră să nu cădem. Dar satana ne pune câteodată pe neobservate câte o piedică şi numai ne pomenim şi noi iarăşi… [căzuţi]. Datoria şi dorinţa este să ne ridicăm îndată şi să plătim Domnului preţul de pocăinţă şi de lacrimi atâta cât este necesar, ca să putem căpăta, în schimbul lui, iertarea…
Mai aşteptăm pe cineva?…
– Aş vrea să vă mai pun o întrebare [referitor] la ceea ce aţi spus. Mai înainte spuneaţi că nu putem să ne pocăim azi aşa… şi mâine [iar să păcătuim]; nu ne putem juca cu asta.
– Da.
– E vreo deosebire între păcate? Adică pentru omul care a căzut acuma aţi spus că se poate ridica şi se poate pocăi, plătind preţul.
– Da.
– Dar aţi spus mai înainte că nu se poate mereu şi mereu. E o deosebire între păcate?
– E o deosebire. Vezi, e o deosebire ca între naştere şi curăţirea ulterioară. Omul s-a născut o dată. Naşterea s-a făcut. Asta este naşterea din nou. Dar omul are mereu nevoie de curăţire; nu ca înnoire spirituală – că asta s-a făcut! –, ci de curăţirea care se face permanent. Uite, ai spălat o dată geamul. Dar în fiecare zi trebuie să-l ştergi puţin, pentru că, fără să-ţi dai seama, se depune acolo… şi încet, încet acoperă vederea, dacă nu eşti [atent] cu toate lucrurile [astea]… Şi curăţenie, s-a făcut o dată, la început, în casă. Dar mereu trebuie să păstrezi curăţenia. Şi, dacă se face, [totuşi], în sensul de pocăinţă ca naştere din nou, aceasta nu se poate repeta. Însă în sensul de reînnoire şi refacere a vieţii, aceasta se poate face şi trebuie să se facă! Dacă n-am greşi niciodată, n-ar fi nevoie de nici o pocăinţă. Dar pentru că „toţi greşim în multe feluri”, avem nevoie de această îndreptare, în înţelesul de căinţă, nu de pocăinţă. Pocăinţa este naşterea din nou; dar căinţa pentru greşelile pe care le facem, noi trebuie să o avem permanent. Această înnoire, cum am spus despre pocăinţă, se poate face numai o singură dată. Dar de fiecare dată când greşim, noi avem nevoie iarăşi de… [curăţire]; aceea nu e pocăinţă, aceea e căinţă pentru răul pe care l-am făcut şi pentru o corectare a unei greşeli care a venit între timp.
– Şi dacă cineva a săvârşit un păcat duhovnicesc, căinţa lui cum mai este? Că acolo scrie că dacă cineva a păcătuit împotriva Duhului nu mai este iertare.
– Aici este un subiect foarte, foarte important. Păcatul împotriva Duhului Sfânt nu-l pot face, decât cei care sunt născuţi din nou şi care cunosc lucrarea duhovnicească. Oamenii lumeşti nu pot face păcat împotriva Duhului Sfânt, pentru că ei n-au Duhul Sfânt. Numai cei care au Duhul Sfânt sau care au primit Duhul Sfânt, aceştia pot să păcătuiască împotriva Duhului Sfânt. La Evrei, capitolul 10, e clară problema aceasta. Că numai cei care au batjocorit pe Duhul Harului prin Care au fost curăţiţi şi sfinţiţi, aceştia au căzut [şi] nu mai pot fi… Deci păcatul împotriva Duhului Sfânt nu-l pot face, decât cei care au devenit oameni duhovniceşti, născuţi din nou şi care au Duhul Sfânt.
Sunt, cel puţin, patru feluri de păcate împotriva Duhului Sfânt. Păcatul cel murdar al desfrânării duhovniceşti. [Când] cineva s-a născut din nou într-o lucrare duhovnicească. De exemplu, Oastea Domnului este o lucrare duhovnicească – asta e clar de la început până la sfârşit. Deci un om născut în această Lucrare duhovnicească a fost născut în felul acesta, prin învăţătura aceasta şi a căpătat duhul acesta, duhul Lucrării. Că fiecare lucrare a lui Dumnezeu are duhul său, cum este scris clar şi în Apocalipsa: „Îngerului Bisericii (sau duhului Bisericii) din Pergam… din Filadelfia… din Efes…” şi aşa mai departe. Lucrarea aceasta are duhul lui Dumnezeu care a fost trimis de Domnul să facă această lucrare prin Părintele Iosif, de la început; şi care apoi a continuat lucrarea mai departe prin toţi şi o va continua până în veşnicie prin acele elemente ale duhului care şi-au însuşit acest fel de a fi, de a gândi şi de a asculta.
Ei, cineva care a venit în această Lucrare a lui Dumnezeu, acela a primit învăţătura aceasta şi, prin învăţătură, a primit credinţa aceasta. Pentru un om care a venit la Dumnezeu în această Lucrare, nu mai există mântuire altfel, decât aşa, cum l-a chemat Dumnezeu. Noi nu vorbim despre alte lucrări. Pe acelea Dumnezeu le va judeca. Cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Nu-i treaba voastră să-i judecaţi pe alţii. Dar pe cei din mijlocul vostru aveţi datoria să-i judecaţi”. Deci cei care au venit în Lucrarea aceasta au căpătat duhul lui Dumnezeu, învăţătura aceasta, credinţa aceasta şi prin aceasta sunt mântuiţi, dacă o păstrează întocmai până la sfârşit.
Cineva care, venind în această Lucrare, se lasă influenţat de alte duhuri şi… cum spune tot la Corinteni Sfântul Apostol Pavel: „Dacă vine cineva şi vă aduce un alt Iisus, un alt duh şi o altă Evanghelie, o, cum îl îngăduiţi de bine! Nu că ar fi altceva… dar sunt unii care fac…”. Deci există alte duhuri, pe care unii le primesc şi se fac vinovaţi de păcat împotriva Duhului Sfânt, prin Care au fost chemaţi şi prin Care au fost pecetluiţi la mântuire. Acesta este păcatul desfrânării. E ca şi cum… spune Sfântul Pavel: „Sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, că v-am logodit cu un bărbat şi vreau să vă înfăţişez ca pe o fecioară curată. Dar mă tem ca nu cumva şarpele care a amăgit-o pe Eva să vă strice inimile de la curăţia dragostei faţă de Hristos”. Această stricare a inimii este o curvie duhovnicească. Domnul ne-a zidit şi ne-a logodit, şi ne-a cununat cu duhul acesta. Iar dacă noi părăsim acest duh şi ne alipim de alte duhuri, săvârşim o curvie, adică un păcat murdar duhovnicesc, o desfrânare duhovnicească. Şi acesta este păcatul cel murdar săvârşit împotriva Duhului Sfânt. E ca şi când un soţ căruia Dumnezeu i-a dat una şi pentru totdeauna o soţie, în momentul când îi convine, se lasă ispitit şi priveşte spre alta şi se duce cu altele, şi se duce cu altele, şi cu altele… Aceasta este desfrânarea duhovnicească. Acesta-i păcatul murdar împotriva Duhului Sfânt. Acesta este categoric un păcat, pentru că scrie la Evrei 10, 25: „Să nu părăsiţi adunarea voastră, cum au unii obicei. Că dacă păcătuiţi cu voia, după ce aţi primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcat. Ci numai aşteptarea înfricoşată a judecăţii şi văpaia înfricoşată a unui foc nestins care va mistui pe cei răzvrătiţi”, neascultători, dezbinători şi dizidenţi. Clar, acesta e păcatul părăsirii adunării, adică apropierea de duhurile străine şi depărtarea de duhul sănătos al Lucrării în care ne-a ridicat Dumnezeu. Ăsta este păcatul cel mai grav şi mai murdar.
Apoi este păcatul ruşinos când cineva, la fel, se depărtează de Duhul Domnului şi se ataşează de duhuri felurite, înşelătoare, mincinoase, care fac de ruşine Lucrarea lui Dumnezeu şi dezbină Lucrarea. Acest păcat îl săvârşesc cei care propovăduiesc în mijlocul Lucrării, dar care, de la un moment dat, se ataşează de alte duhuri şi învaţă alte învăţături şi alte lucruri, cum spune sfântul apostol la Galateni 1, 9: „Chiar noi înşine sau un înger din cer dacă ar veni să vă propovăduiască o altă Evanghelie, deosebită de cea pe care aţi primit-o, anatema să fie”. Ăsta-i un om blestemat!
Păcatul neascultării… păcatul dezbinării frăţeşti. E un păcat îngrozitor, păcat îndrăzneţ împotriva Duhului Sfânt. În mijlocul Lucrării lui Dumnezeu, în loc să fie un element de ordine şi de armonie, şi de unitate, devine, la un moment dat, un dezbinător. Învaţă lucruri stricate şi străine. Şi, în mijlocul acestei Lucrări, caută să deformeze Lucrarea şi să strice Lucrarea lui Dumnezeu. Aceştia nimicesc sufletele, dărâmă adunările, strică Cuvântul lui Dumnezeu şi păcătuiesc prin aceasta împotriva Duhului Sfânt.
Mai există al patrulea păcat: păcatul fricii. Din pricina fricii, foarte mulţi au făcut rău Lucrării lui Dumnezeu. Au vândut pe fraţi. Ca să-şi scape viaţa lor, au trădat. Au devenit unelte ale vrăjmaşului printre fraţi şi au început să-i vândă pe fraţi, să dea informaţii mincinoase despre fraţi, să-i pârască pe fraţi. Şi acesta e un păcat împotriva Duhului Sfânt. Că oricine păcătuieşte împotriva fraţilor, împotriva adunării lui Dumnezeu, păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt. Şi aceştia, vânzând pe fraţi, răspândind o atmosferă de frică, de lepădare, de minciună şi de trădări printre fraţi, au ajuns lucrători împotriva Duhului Sfânt. Şi păcatul acesta este îngrozitor de mare… Fricoşii sunt în fruntea tuturor celor care „vor fi lăsaţi afară”, cum scrie la Apocalipsa. „Afară sunt fricoşii, curvarii”… şi aşa mai departe, mincinoşii şi cei care săvârşesc tot felul de aceste nelegiuiri.
Deci: păcatul schimbării învăţăturii, păcatul părăsirii adunării, păcatul vânzării fraţilor, păcatul dezbinării adunărilor, toate acestea sunt păcate împotriva Duhului Sfânt şi nu le pot face decât cei care au avut odată chemarea şi naşterea din nou.
– Şi dacă, eventual, vrea să se căiască omul acesta, mai poate?…
– Auzi, frate! De obicei, cei care săvârşesc astfel de păcate, cei care într‑adevăr în lumina lui Dumnezeu şi după cunoaşterea lui Dumnezeu le-a săvârşit, de obicei, nu se mai pocăiesc. Cei vinovaţi de păcate mari nu se pocăiesc în faţa Domnului, pentru că n-are cine să-i mai aducă la pocăinţă. Că pe noi, la pocăinţa Domnului, ne aduce Duhul lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu ne dă pocăinţa, Duhul ne trezeşte, ne mustră sufletele şi ne face chemarea. Când am venit la Domnul Iisus, prin Duhul Domnului am venit. Că acuma este lucrarea Duhului Sfânt.
Vedeţi, fraţilor… e bine să cunoaştem noi aceste adevăruri de temelie:
Înainte de venirea Domnului Iisus, Fiul şi Duhul lucrau prin Tatăl. Că tot Vechiul Testament vorbeşte numai despre lucrarea Tatălui, care era pregătirea venirii Fiului. Toţi profeţii vorbeau despre El, Duhul Tatălui era în ei când propovăduiau despre venirea Fiului.
Când a venit Domnul Iisus, atunci Tatăl şi Duhul au lucrat prin Fiul.
Lucrarea Tatălui era pregătirea venirii Fiului, ca să aducă mântuirea. Venirea Fiului a adus mântuirea, prin Jertfa Sa care a culminat pe Golgota.
După înălţarea Mântuitorului a venit Duhul Sfânt, Care desăvârşeşte lucrarea Sfintei Treimi. Aceasta, de la Pogorârea Duhului Sfânt, este ultima lucrare a lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Lucrarea Duhului Sfânt este să-L facă cunoscut pe Mântuitorul şi Jertfa Lui care aduce iertarea păcatelor.
Acuma, dacă cineva a păcătuit împotriva Duhului… sunt trei feluri de păcate: „nu întristaţi pe Duhul Sfânt”, „nu stingeţi Duhul” şi „nu batjocoriţi Duhul Sfânt”. Trei gradaţii de păcate. Omul, la început, întristează pe Duhul Sfânt, dar încă nu-L pierde pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este încă în el. El, adâncind păcatul, poate să stingă Duhul. Dar poate că încă Duhul este; ca un foc stins, dar este încă acolo. Când omul a săvârşit al treilea – grav – păcat, a batjocorit pe Duhul Harului. Atunci înseamnă că Duhul lui Dumnezeu l-a părăsit. Atunci nu că n-ar mai fi iertare, dar n-are cine să-i dea pocăinţa, să-i dea cunoştinţa păcatului, conştiinţa grozăviei pe care a săvârşit-o şi să-l facă să se prăbuşească la picioarele Domnului şi să ceară iertarea Sângelui Său. Sângele Domnului poate să curăţească orice păcat. Dar pe acela care a săvârşit marele păcat al batjocoririi Duhului Sfânt şi alungării Duhului nu mai are cine să-l aducă la Domnul. Prin urmare, el nu se mai pocăieşte.
Vă daţi seama frăţia voastră… şi uitaţi-vă chiar în viaţa noastră de acum. În desfăşurarea activităţii Oastei Domnului, dacă cineva s-a făcut vinovat de unul sau de câteva dintre aceste păcate împotriva Duhului Sfânt pe care le-am enumerat: fie că s-a ataşat de nişte învăţături străine, batjocorind învăţătura pe care a primit-o de la început, fie că a adâncit acest păcat şi s-a făcut dezbinător în mijlocul adunării şi stricător al învăţăturii, şi rătăcitor şi al altor suflete, fie că a făcut celelalte păcate, de trădare şi de vânzare a fraţilor sau… în sfârşit, a adâncit aceste păcate, aceşti oameni nu se mai întorc la Dumnezeu. Sunt câteva exemplare care săvârşesc acum aceste păcate. Eu zic: Harul lui Dumnezeu este nemărginit de mare. Dar şi Harul acesta al lui Dumnezeu are o condiţie: dacă omul recunoaşte şi-şi cere iertare. Spune Mântuitorul odată: „Dacă greşeşte fratele tău, iartă-l”. „Doamne, dar de câte ori să-l iert? zice Sfântul Apostol Petru. Până la şapte ori?”. Mântuitorul îi spune: „Eu nu zic până la şapte ori; ci, dacă de şaptezeci de ori şapte se întâmplă că fratele tău îţi greşeşte şi se întoarce şi zice: «Îmi pare rău, iartă-mă, te rog!», să-l ierţi”. Adică leagă, condiţionează iertarea de întoarcerea lui şi de recunoaşterea greşelii, şi de cererea lui de iertare. Dar dacă omul acesta nu se întoarce, nu te obligă să-l ierţi.
– Dacă nu-şi cere iertare, el n-are nevoie!
– Pentru că spune: „Dacă nu-ţi cere iertare înseamnă că nu-i pare rău. El continuă să facă acest lucru. Şi nici Dumnezeu nu-l iartă, dacă nu se întoarce să ceară iertare.
– (un alt frate) [Aş dori] un răspuns aici, frate. Când Îl duceau pe Domnul Hristos şi El mergea la jertfă, toţi care mergeau după El mergeau să-L chinuiască, să-I verse sângele, ei nu I-au cerut iertare. Dar El i-a iertat.
– Asta e altceva… asta-i altceva… Noi totdeauna trebuie să iertăm, din partea noastră.
– Da!…
– Dar de ce? Ca să ni se uşureze propria noastră conştiinţă în faţa Tatălui ceresc. Dar faptul că eu mă rog lui Dumnezeu pentru iertarea lui, aceasta nu-i o garanţie că el este iertat.
– Dar noi îl iertăm! Dacă noi îl iertăm, nu-i valabil?…
– Noi îl iertăm pentru că noi avem nevoie să iertăm. Pentru că noi avem nevoie să-i iertăm pe toţi. Zice: „Dacă nu veţi ierta, nici Tatăl cel ceresc… [nu vă va ierta]”. Deci mă obligă pe mine să iert. De ce? Pentru binele meu. Dar faptul că eu îl iert pe cel care mi-a făcut rău, aceasta nu e o garanţie că şi Dumnezeu l-a iertat.
– Pe el? Nuu…
– Dacă el nu se întoarce, într-adevăr, nu va fi iertat niciodată…
– Aşa-i!
– Chiar dacă eu îl iert. Eu îl iert pentru ca să-mi despovărez propria mea conştiinţă.
– Da!
– Şi pentru relaţia mea cu Tatăl, nu pentru relaţia lui.
– Nu, nu, nu!
– (un alt frate) Cum l-a iertat David pe Saul de atâtea ori.
– (fratele Traian Dorz) Dar asta nu înseamnă că Saul a fost iertat de Dumnezeu. Pentru că există o condiţie cutremurătoare aici. [Despre] cel care se întoarce… spune: „Celui ce crede, i se va ierta. Dar cel ce nu crede nu va vedea mântuirea, că păcatul lui rămâne peste el”…
– Aşa-i! Da!
– Chiar dacă Mântuitorul i-a iertat, ei n-au fost iertaţi. Pentru că ei înşişi trebuiau să ceară iertare. În zadar mă rog eu pentru cineva să fie iertat, dacă el însuşi nu doreşte şi nu se roagă. Eu mi-am făcut datoria şi eu sunt despovărat de răspunderea pe care o am în faţa Tatălui, dar asta nu îl scuză pe el, nici nu garantează izbăvirea lui.
– (un alt frate) Vasăzică încrederea aceluia care păcătuieşte continuu şi [are] încrederea că Dumnezeu îl iartă, şi neîncrederea că Dumnezeu nu-l mai iartă este tot păcat împotriva Duhului Sfânt.
– Asta o poate face tot cel care are Duhul Sfânt. Că dacă păcătuieşte, el trebuie să aibă nădejde că, dacă se pocăieşte sincer, Dumnezeu îl iartă. Faptul că nu se încrede în iertarea lui Dumnezeu e păcat împotriva Duhului Sfânt. Asta o poate face numai dacă are Duhul Sfânt şi-i credincios. Că dacă n-are Duhul lui Dumnezeu nu poate…
Eu mă gândesc la aceia dintre noi care astăzi fac dezbinare în Lucrarea lui Dumnezeu şi [care] şi ieri au făcut şi nu s-au pocăit. Mai trăieşte încă preotul Gheorghe Secaş.
– Mai trăieşte?
– Mai trăieşte încă… Şi a făcut acel mare păcat împotriva lui Dumnezeu, împotriva Duhului Sfânt şi împotriva omului lui Dumnezeu care a făcut în ţara aceasta această Lucrare a lui Dumnezeu. Dar el nu s-a pocăit de păcatele lui. Părintele Iosif l-a iertat. Mi-aduc aminte: mergeam cu Părintele Iosif odată de la redacţie spre tipografie. Veneam de pe Aleea Filozofilor pe o străduţă îngustă… şi-acolo există nişte cotituri. În oraşele astea vechi… şi-n Ierusalim, şi-n alte oraşe vechi, străduţele sunt cu cotituri strâmte. Mergeam cu Părintele spre tipografie şi ne-am pomenit dintr-odată, la colţul unei străduţe, cu Secaş. [Era] în timpul când se declarase conflictul şi el păcătuia grav împotriva lui Dumnezeu, împotriva Lucrării, învinuindu-l în scris pe Părintele Iosif şi spunând tot felul de lucruri neadevărate împotriva lui. Ne-am pomenit faţă în faţă. Eu eram cu Părintele, Secaş venea spre noi. Şi, la un moment dat, l-am văzut că s-a făcut palid, galben ca lămâia. Şi a dat să se ferească, dar străduţa era îngustă. Acum… l-am văzut pe Părintele liniştit. Şi eu am primit aşa un şoc în inimă, că ştiam ce luptă duce, ce nedreptate şi ce păcat face împotriva Duhului Sfânt preotul Secaş osândind pe Părintele. Dar, vrând-nevrând, acum am mers şi ne-am întâlnit împreună. Părintele Iosif i-a întins mâna, zicând:
– Slăvit să fie Domnul!
Foarte liniştit…
– Ce faci, părinte Secaş?
Omul ăsta, tremurând (şi-a dat seama… [era] ca un criminal care se pomeneşte dintr-odată în faţa judecătorului şi nu ştie ce să facă), zice:
– Părinte… sunt foarte amărât…
Şi începe să-i povestească nişte intimităţi familiale. Noi auzisem despre treaba asta… Nevasta îl cam lăsase şi trăia cu nişte ofiţeri şi cu nişte… nu ştiu cine… Domnul să aibă milă de el. Şi omul se plângea necăjit la părintele. Ca şi cum nici nu s-ar fi întâmplat nimic. Părintele i-a vorbit:
– Aşa-i pe pământ, părinte Gheorghe. Numai Dumnezeu singur ne poate ajuta în împrejurări grele, dacă noi rămânem ascultători şi liniştiţi.
În sfârşit… a căutat să-i vorbească aşa de frumos. Nici cu un cuvânt nu i-a adus aminte de păcatul cel mare şi grav. Însă prin toată atitudinea lui s-a arătat înţelegător, iertător, iubitor, binevoitor şi mângâietor pentru omul ăsta. Nici acela n-a zis nici un cuvânt de regret şi de părere de rău, deşi făcuse astfel de lucruri.
Şi, după ce a plecat – încurcat, căci a căutat să plece cât mai repede –, i‑am zis părintelui:
– Părinte Iosif, cum aţi putut fi chiar aşa de îngăduitor şi de înţelegător faţă de acest om?
– Ce am făcut eu, tu nu înţelegi acum. Vei înţelege tu mai târziu… când vei ajunge şi tu în situaţia să-ţi ierţi şi să-ţi mângâi de multe ori pe cei care îţi fac rău…
Atâta bunătate şi milă a avut omul acesta… faţă de cei care i-au făcut rău!
Dar aceasta nu-i o garanţie că Dumnezeu l-a iertat. Că omul acesta niciodată nu s-a pocăit şi nu se va pocăi poate niciodată de păcatul pe care l-a făcut. Acuma, când ne ducem la Sibiu, la mormântul Părintelui Iosif, de multe ori a fost văzut şi el, şi Moldoveanu; [chiar] anul trecut! Anul acesta nu ştiu dacă a fost, de Rusalii. Dar anul trecut l-am văzut pe Moldoveanu. S-a apropiat undeva şi, încruntat, i-a zis la un frate:
– Ce-i asta, parastas? De când parastas la mormânt?
Şi fratele i-a zis:
– De când e Oastea Domnului şi de când suntem creştini! De atunci e parastas la mormânt şi rugăciune.
S-a înfuriat şi a zis:
– V-aţi făcut un idol din mormântul ăsta!
Şi a plecat.
Secaş a fost văzut furişându-se pe departe, pe după morminte şi pe după cruci, şi uitându-se ce se întâmplă acolo. Oamenii aceştia cu duhul potrivnic în ei nu pot să vadă… şi eu mă tem că niciodată oamenii aceştia nu vor avea pocăinţă pentru păcatul mare şi îngrozitor pe care l-au făcut şi unul, şi celălalt, dezbinând Lucrarea lui Dumnezeu şi luptând împotriva Duhului.
Ei, iată păcatul împotriva Duhului Sfânt. Nu că n-ar fi iertare la Dumnezeu pentru ei, dar nu mai are cine să-i aducă cu umilinţă şi cu lacrimi, să ceară iertarea şi să poată să o primească. Că dacă n-ai un duh smerit şi o inimă înfrântă, cum a zis fratele, niciodată nu poţi căpăta iertarea lui Dumnezeu. Aceasta se capătă cu un duh smerit şi cu o inimă înfrântă.
…Dar, uite, noi am început să stăm de vorbă aşteptându-i pe fraţi. Fraţii au venit şi trebuia să ne aplecăm în rugăciune înaintea Domnului. Chiar dacă [mai] vin după aceea, nu-i nimic. Trebuie să-I mulţumim Domnului.
După rugăciune, fratele Traian Dorz continuă
(…) Sunt aici fraţi [cu care] nu ne-am văzut până acum. După nume, ne-am mai cunoscut unii pe alţii. Dar trupeşte, până acum… din cauza împrejurărilor prin care am trecut, nu ne-am putut vedea şi să ne înţelegem cu privire la multe dintre lucrurile care se ivesc în drumul vieţii noastre şi în lupta noastră pentru dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu pentru noi şi pentru alţii.
Deşi, când am venit la Domnul, am venit la aceeaşi învăţătură şi la aceeaşi credinţă, fiecare de bunăvoie, şi, îndemnaţi de acelaşi Duh, de Duhul lui Dumnezeu, am făcut acelaşi legământ: legământul ascultării noastre de Domnul şi legământul că, până la sfârşitul vieţii noastre, noi ne vom da toate silinţele să ascultăm acelaşi cuvânt şi să împlinim aceeaşi învăţătură în care Dumnezeu ne‑a chemat pe noi să punem legământul şi să ne căutăm zidirea şi dobândirea mântuirii noastre, zic, deşi am fost chemaţi în aceeaşi învăţătură şi la aceeaşi lucrare, din pricină că au fost diferite evenimente (care n-au depins de noi şi) care ne-au separat şi ne-au depărtat pe unii de alţii, în această stare de depărtare trupească a unora de ceilalţi, s-au putut ivi şi necazuri, şi încercări care ne-au izolat şi sufleteşte pe unii de alţii.
Şi, după cum Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă să stăruim necurmat în învăţătură, în credinţă, în rugăciune, în părtăşia frăţească, dacă noi n-am avut aceste condiţii şi posibilităţi, e normal să se ivească şi deosebiri de vederi; mai ales că mulţi dintre noi au avut de-a face şi cu alte duhuri, şi cu oameni din afară, care sunt mânaţi şi îndemnaţi de alte duhuri şi de alte învăţături. Acest lucru, ştim din Cuvântul lui Dumnezeu că este aşa. De aceea ni s-a atras atenţia de la început: ce am auzit de la început, aceea să rămână în noi. Evanghelia care ne-a fost propovăduită, învăţătura prin care am primit credinţa să le păstrăm întocmai cum le-am auzit de la început. Că s-a zis: „altfel degeaba aţi crezut”.
Prin urmare, toată stăruinţa şi toată statornicia noastră şi toată mergerea noastră potrivită şi frumoasă împreună este legată de aceste condiţii: să păstrăm între noi aceeaşi învăţătură şi aceeaşi unitate de gândire şi simţire pe care am avut-o de la început. Fără să fim influenţaţi nici de dreapta, nici de stânga, nici de un duh, nici de altul. Ci să ţinem întocmai cum am primit de la început învăţătura, până la sfârşit.
Dacă am fi avut cu toţii totdeauna această grijă permanentă, între noi nu s‑ar fi ivit şi nu s-ar fi strecurat păreri diferite. Dar fie pentru că unii au fost slabi, [fie pentru că] alţii au fost nepregătiţi, [iar] alţii au fost prea îngăduitori, s-au ivit şi păreri diferite. Şi pentru că n-am căutat cu tot dinadinsul să ne întâlnim unii cu alţii mai mult, mai des, mai apropiat, mai liniştit şi să punem în discuţia noastră şi în mijlocul vorbirilor noastre, cu îngăduinţă frăţească, cu dorinţă sinceră, aceste lucruri care se iveau ca păreri diferite, ele, nerezolvate la timp, au început să se adâncească… mai mult sau mai puţin; într-o măsură sau alta. Şi astfel ne-am pomenit la un moment dat că, deşi am făcut la fel un legământ sfânt în aceeaşi Lucrare şi în aceeaşi credinţă, şi în aceeaşi învăţătură, să ţinem întocmai aceeaşi Evanghelie şi în acelaşi duh în care am primit-o, ne-am pomenit la un moment dat că nu mai vorbim la fel, că nu mai gândim la fel, că nu mai învăţăm la fel, că nu mai umblăm la fel. Unii, care au avut temere de Dumnezeu şi într-o mai mare măsură respect faţă de Cuvânt şi cunoaşterea învăţăturii, au început să se corecteze mai uşor şi să se îndrepte mai bine pe această cale, în aşa fel încât, ca şi la clădirea unui zid: când s-a pus dreptarul de la un capăt până la celălalt, fiecare a văzut că a pus o cărămidă mai înăuntru sau mai în afară şi, cunoscând acum dreptarul şi primind observaţiile celor care se uitau pe fir dincolo sau dincoace, au început să-şi aranjeze cărămizile lui după dreptar; şi a început astfel zidul să apară frumos şi în partea în care au lucrat ei. Totuşi mai sunt unii care lucrează rău, deşi li s-a atras atenţia: „Ţine seama de dreptarul învăţăturii”, care este aceeaşi poruncă şi dă aceeaşi formă frumoasă întregii zidiri, oriunde lucrează cineva care ţine seama de acest dreptar care mustră şi care înştiinţează pe cel ce nu ţine seama. Cu toate că unora li s-a atras de repetate ori şi în repetate [rânduri], şi de mulţi ani atenţia aceasta, ei continuă şi astăzi să lucreze rău. Şi, neţinând seama de dreptarul învăţăturii sănătoase care ni s-a dat nouă de la început şi după care ni s-a poruncit să lucrăm, lucrează şi astăzi în Lucrarea lui Dumnezeu cu îndrăzneală, cu neruşinare, cu lipsă de respect faţă de acest dreptar. Lucrează rău şi astăzi. Într-un timp erau mai mulţi; dar încet, încet, cu răbdare, cu rugăciune, cu îndemnare, mai cu mustrare, mai cu lacrimi, mai cu îngăduinţă, bunul Dumnezeu, Duhul Domnului i-a făcut pe mulţi să se corecteze şi să înceapă să se orienteze clar, după dreptarul învăţăturii sănătoase şi după felul în care lucrează totalitatea celorlalţi fraţi. Şi astfel, zidăria Domnului începe să apară iarăşi frumos. Adică în foarte multe părţi unde se lucra rău de către unii, au început să se corecteze. Mai sunt unii care nu ţin seama de nimic. Dar aceştia, cred, sunt cei care au depăşit limita îngăduită totuşi de bunătatea lui Dumnezeu. Au batjocorit şi batjocoresc Duhul harului, săvârşind conştient şi calculat împotriva lui Dumnezeu o lucrare dăunătoare, contra învăţăturii şi contra Lucrării lui Dumnezeu. Oamenii aceştia… Spun: mare este puterea lui Dumnezeu şi ea depăşeşte marginile priceperii noastre, dar… s-a dovedit şi în trecut că cei care au săvârşit păcate mari împotriva lui Duhului Sfânt nu s-au mai întors niciodată. Pe unii dintre aceştia, Sfântul Apostol Pavel i-a dat pe mâna satanei, pe altul l-a lepădat şi pe altul l-a încredinţat judecăţii lui Dumnezeu. Când, după repetate încercări de îndreptare, oamenii aceştia rămân în neascultare de Dumnezeu, ei nu pot fi trataţi altfel, decât să fie încredinţaţi judecăţii lui Dumnezeu, că a Lui Lucrare o nimicesc, nu o lucrare omenească.
Noi suntem plini de frică şi cutremur în tot ceea ce ne angajează faţă de Lucrarea lui Dumnezeu. Domnul ştie cu câtă jertfă şi cu câtă suferinţă… numai Domnul ştie cu câtă jertfă şi suferinţă s-a adus Lucrarea aceasta a Oastei Domnului până astăzi. Şi cu câte jertfe şi suferinţe, şi ameninţări, şi riscuri e împreunată Lucrarea aceasta chiar şi astăzi. Căci să nu vă închipuiţi că, dacă noi ne putem aduna la o nuntă trei mii de fraţi, aceasta nu este permanent sub o ameninţare zdrobitoare. Numai că, după cum spune Cuvântul lui Dumnezeu, sunt suflete de jertfă şi rugăciune care stau permanent în faţa lui Dumnezeu şi a căror rugăciune şi curăţie, şi sfinţenie, şi răbdare, şi evlavie, şi risc constituie un motiv puternic şi o justificare puternică în faţa lui Dumnezeu şi acestea cred că opresc dezlănţuirea mâniei care ameninţă permanent. Sfântul Apostol Pavel spune: „Atât de adevărat este, fraţilor, că eu sunt în primejdie de moarte în fiecare zi, cât de adevărat este că am cu ce să mă laud cu voi în Evanghelie”. Faptul că fraţii din Corint puteau să fie liniştiţi se datora riscului şi sacrificiului Sfântului Apostol Pavel, care stătea în faţa lui Dumnezeu ca un zid de apărare, să nu vină nenorocirea peste ceilalţi. Spune el aşa: „Căci eu împlinesc prin suferinţele mele ceea ce mai lipseşte suferinţelor în Hristos pentru Trupul Său care este Biserica. Cine cade şi eu să nu ard? Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Până în ziua de astăzi suntem în primejdie în fiecare zi… suntem flămânzi. Când suntem batjocoriţi, răbdăm. Când suntem alungaţi, ne rugăm. Când suntem dispreţuiţi, suferim. Dumnezeu parcă a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai dispreţuiţi de pe pământ. Suntem ca gunoaiele lumii acesteia, ca lepădătura tuturor”. De ce? „Pentru că în trupul meu – zice sfântul apostol – mai plătesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos pentru Biserică”. De ce arzi tu, Sfinte Pavel? De ce nu arde cel care cade, cel care păcătuieşte? El cade şi tu arzi! Pentru că suntem mădulare unii altora. Pentru că e în Biserica lui Dumnezeu. Şi când unul cade, adică atunci când intervine un păcat şi un rău în Biserică, trebuie să fie alţii care să ispăşească pentru acest rău. Adică trebuie neapărat să fie un echilibru în lucrarea lui Dumnezeu. Că dacă se pune pe o parte, ca pe un cântar, o greutate, trebuie să se pună şi pe cealaltă parte o greutate, că altfel, dacă se strică echilibrul, se nimiceşte tot. Dacă ar fi numai păcate în Lucrarea lui Dumnezeu, prin unii care păcătuiesc, şi n-ar fi suferinţă şi iertare, şi post, şi rugăciune, şi lacrimi prin alţii, care sufăr pentru Lucrare şi care echilibrează măsura, atunci s-ar strica pentru totdeauna echilibrul şi Biserica lui Dumnezeu s-ar prăbuşi în păcat şi în pierzare. Până mai este cineva care suferă printre cei care păcătuiesc, Dumnezeu are grijă de toţi. E legea compensaţiei într-un organism. Dumnezeu aşa a făcut şi în celelalte privinţe. Când un ochi se îmbolnăveşte, Dumnezeu pune putere în celălalt ochi şi ajută, şi echilibrează organismul. Când o mână se îmbolnăveşte şi nu mai poate lucra, Dumnezeu pune putere în cealaltă mână şi face cât două. Când un picior se îmbolnăveşte şi nu mai poate duce greutatea, Dumnezeu pune putere în celălalt picior să o ducă.
Aşa este şi cu Lucrarea lui Dumnezeu. Dacă suntem mădulare unii altora, când unii nu veghează nici ziua, ceilalţi trebuie să vegheze şi noaptea. Când unii nu se roagă nici când este nevoie, ceilalţi trebuie să se roage şi în locul celorlalţi. Când unii nu ostenesc şi nu vor să ostenească nici unde au datoria, ceilalţi trebuie să facă şi în locul lor. Când un umăr nu vrea să ducă nici o povară, celălalt trebuie să ducă pentru doi. Când unii nu postesc nici vinerea, nici în zilele de jertfă, ceilalţi trebuie să sufere totdeauna. Când unii nu se roagă niciodată, ceilalţi trebuie să se roage totdeauna, ca să păstrezi un echilibru în organism. Că dacă unii numai păcătuiesc, iar alţii nu ispăşesc, nu se roagă, nu suferă, atunci se strică echilibrul şi se nimiceşte toată Lucrarea. Până a fost în Sodoma un singur neprihănit, ăsta a păstrat echilibrul şi Dumnezeu a avut milă de toţi. Când n-a mai fost nici ăsta, echilibrul s-a prăbuşit şi nenorocirea n-a mai putut fi evitată pentru nici unii.
De aceea trebuie să fie în Lucrarea lui Dumnezeu unii care să ispăşească şi să sufere, pentru că sunt alţii care păcătuiesc.
M-au întrebat de multe ori: „De ce a trebuit să mergeţi la închisoare dumneavoastră? Că n-aţi făcut nici cutare, nici cutare, nici cutare, nici cutare, nici cutare…”. Pentru aceasta! Eu am găsit zece explicaţii la suferinţa celor nevinovaţi în mijlocul Lucrării lui Dumnezeu. Dar printre explicaţiile acestea este şi asta: în Lucrarea Domnului e atâta păcat… Trebuie să fie unii care să sufere.
„Unii cad, eu ard”, zice Sfântul Pavel.
Dar de ce arzi tu, Pavele?
Pentru că el nu arde şi lui nu-i pasă. El cade. Dar, pentru că el este în Lucrarea lui Dumnezeu şi dreptatea lui Dumnezeu cere un echilibru, trebuie, oriunde se păcătuieşte, să fie o răscumpărare prin suferinţă. El nu acceptă suferinţa, pentru că nu se pocăieşte. Şi atunci trebuie să mă pocăiesc eu – zice Sfântul Pavel – pentru ca Lucrarea Domnului să aibă totuşi un echilibru şi Dumnezeu să nu-Şi ia harul de la noi.
Şi câte alte explicaţii sunt pentru suferinţa aceasta! Dar până nu treci prin frământările acestea, nu le găseşti lumina şi înţelesul.
De aceea [zic], dragii mei fraţi, există păcate (după cum am mai văzut şi în legătură cu David, în Psalmul 50) pe care le face omul având încă Duhul lui Dumnezeu. [El a păcătuit, dar] printre păcatele [săvârşite] nu a făcut acel păcat grav care batjocoreşte pe Duhul lui Dumnezeu şi care-L face pe Duhul lui Dumnezeu să-l părăsească. Ei, omul vinovat, credinciosul vinovat de astfel de păcate recunoaşte, se pocăieşte, se îndreaptă şi nu le mai repetă. Atunci capătă iertare, pentru că Duhul lui Dumnezeu nu l-a părăsit. Duhul lui Dumnezeu l-a mustrat, l-a făcut să se pocăiască, cum a fost cu David şi cum a fost cu alţi sfinţi. Şi pocăinţa l-a dus la lacrimi, lacrimile l-au dus la recunoaştere şi la îndreptare. Şi Dumnezeu i-a iertat păcatul; şi păcatul i-a fost acoperit.
Dar sunt unii care au păcătuit atât de grav şi atât de repetat, şi atât de adânc şi, la orice mustrare, şi-au adâncit păcatul, batjocorind pe Duhul harului lui Dumnezeu. Pentru aceştia nu mai este iertare. Secaş nu se mai întoarce niciodată. Moldoveanu nu se va întoarce. Şi mă tem că nici Tudose nu se va mai întoarce niciodată. Şi mă tem că nici Condruz nu se va întoarce niciodată.
– (un frate) Dar a murit Condruz…
– (fratele Traian Dorz) A murit?!
– Da, acu’ de curând.
– Vedeţi?… Şi mă tem că nici Iordache… aceste capete ale dezbinărilor. Aşa cum face şi bietul Bocăneală şi Pop Gheorghe la Cluj, [care] şi-a înmormântat soţia acuma într-un mod îngrozitor de batjocoritor, că toată lumea s-a scârbit de felul cum a făcut-o. Şi moartea ei, şi boala ei au fost o înştiinţare de la Dumnezeu, dar ei n-au înţeles. Ei, mă tem că astfel de oameni care păcătuiesc repetat, conştient şi îndrăzneţ împotriva Duhului Sfânt nu vor mai căpăta iertare niciodată. De ce? Pentru că nu se pot niciodată pocăi şi corecta, să vină cu lacrimi şi cu părere de rău şi să spună: „Ne pare rău, am păcătuit. Vă rugăm, fraţilor, dezlegaţi-mă în faţa lui Dumnezeu”. Pentru că ce-i legat pe pământ rămâne legat şi în ceruri. Oamenii aceştia au păcătuit împotriva Lucrării lui Dumnezeu. Şi numai Lucrarea lui Dumnezeu îi poate dezlega, dacă vin cu pocăinţă în faţa fraţilor şi strigă: „Am păcătuit! Iertaţi-mă în faţa Domnului, ca să pot fi iertat!”. Ei, dar dacă nu vin cu o astfel de pocăinţă, ei continuă răul pe care îl fac. Şi, continuând aşa, vine o zi când se sfârşeşte răbdarea lui Dumnezeu. Adică se sfârşeşte viaţa lor. Şi se duc în faţa lui Dumnezeu cu acest îngrozitor păcat neiertat.
– (un frate) „Cumplită este moartea celui păcătos”, cum spune…
– (fratele Traian Dorz) Aşa va fi şi până la sfârşit. Dar mai cumplită va fi judecata lui Dumnezeu şi moartea, adică uitarea veşnică în care vor fi aruncaţi după aceea.
De aceea, cred că cel mai însemnat lucru este ca omul să se cutremure înaintea lui Dumnezeu. „Cutremuraţi-vă şi nu păcătuiţi!” e o poruncă într-adevăr cutremurătoare, la care trebuie să luăm seama bine fiecare dintre noi, când vedem exemple din acestea clare… Au fost şi alţii care au greşit, dar, pentru că le-a părut rău şi şi-au cerut iertare, Dumnezeu i-a iertat. Şi Lucrarea i-a iertat, şi fraţii i-au iertat şi nici nu mai pomeneşte nimeni despre greşelile lor. Că dragostea acoperă! Acoperă dragostea lui Dumnezeu, acoperă şi dragostea frăţească.
Dar dacă nu acoperă dragostea lui Dumnezeu, pentru că nu-i pocăinţă, degeaba acoperă dragostea frăţească! Degeaba ne facem noi că iertăm şi că tăcem, şi că uităm. Degeaba! Pentru că Dumnezeu este Acela al cărui cuvânt este hotărâtor şi a cărui judecată se împlineşte cu credincioşie pe pământ. (…)
Iar dacă cineva a fost născut odată din nou, a fost curăţit adică, cum spune… de vechile lui păcate, dar apoi a batjocorit pe Duhul harului, a dispreţuit, a călcat în picioare sângele legământului prin care a fost curăţit, cine să-l mai scuze şi cine să-l mai ierte după aceea? E un păcat îngrozitor. Noi nu ne dăm seama de grozăvia lui, pentru că încă n-am trecut prin înfăţişarea cea teribilă a judecăţii lui Dumnezeu şi a felului în care [judecă] El… Dar spune Cuvântul Domnului: „Uitaţi-vă dar cu băgare de seamă la bunătatea şi la asprimea lui Dumnezeu. Bunătate faţă de voi, care ascultaţi, şi asprime faţă de cei care n‑ascultă. Bunătate faţă de voi, desigur, dacă veţi rămâne mai departe în ascultarea şi-n legământul Său. Dar dacă călcaţi legământul… Dacă n-a cruţat Domnul pe Fiul Său sau n-a cruţat pe poporul Său cu care făcuse un legământ prin înaintaşii săi, cum să ne cruţe pe noi, care am intrat prin căderea lor în acest legământ? Iar dacă noi acuma, [care] am avut parte de o îngăduinţă extraordinar de mare şi de nemeritată, totuşi ne arătăm nerecunoscători, atunci cine să mai pledeze pentru apărarea şi pentru izbăvirea noastră? „Nu rămâne decât aşteptarea înfricoşată – cum spune la Evrei 10 – a judecăţii lui Dumnezeu şi văpaia unui foc nestins care va mistui pe cei răzvrătiţi.” Adică neascultarea de fraţi, călcarea legământului, părăsirea adunării şi a Duhului lui Dumnezeu este o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt.
Acuma, aceste lucruri am vrut să le discutăm între noi. Căci la unii lucrurile au ajuns în extremă. La limita de la care văd că nu mai există întoarcere. La unii n-au ajuns până acolo; şi aceştia au făcut cotitura frumoasă. Aici la Galaţi era o rană… Era nu numai o rană: erau trei răni care sângerau tot trupul Lucrării din ţară. Şi multe rugăciuni şi lacrimi s-au vărsat pentru adunarea din Galaţi. Şi-n alte părţi mai erau două dezbinări, dar aici erau trei; lucru care, în altă parte din ţară, nu era aşa. Au stăruit foarte mult pentru gruparea, pentru partea fraţilor care alcătuiau gruparea de mijloc. Că dacă aceştia sunt uniţi, sudaţi sufleteşte între ei şi lucrează cu un gând şi cu o inimă, aceasta ar ajuta şi la refacerea celorlalte două extreme… o parte dincolo, o parte dincoace.
Acum mulţumim lui Dumnezeu că, uite, fratele iubit pe care îl întâlnim astăzi trupeşte pentru prima dată (dar care ne cunoaşte de multă vreme) şi care reprezenta cumva una dintre aripile celelalte se găseşte aici. Asta este o mare bucurie pentru noi.
– (un frate) Asta a fost la început, frate Traian, când am fost noi puşi de Domnul aici în Galaţi. Dar de-atunci încoace, a mai venit, cum spui, fratele Tudose. Şi ei au făcut întreruperea. Noi am fost de la început. Băieţii au fost cu ei, cu alde Tudose, frate.
– (fratele Traian Dorz) La început, până când nu s-au cristalizat dezbinările, atunci au fost toţi cam… apropiaţi. Dar când s-au cristalizat hotărât dezbinările s-au făcut cam trei partide. Că păcatul nu rămâne în aceeaşi situaţie. El adânceşte, adânceşte, adânceşte… unde se stabileşte. Şi fiecare zice că are el dreptate, atunci când judeci lumeşte, omeneşte sau fireşte, sau din punctul nostru egoist de vedere. Însă când gândim la lucrul lui Dumnezeu care trebuie să ne unească peste orice despărţire, atunci vedem că toţi am cam greşit pe undeva că s-a ajuns la situaţia aceasta.
– (un frate) Vă mai spun acum ceva… vă rog să reţineţi, să nu uitaţi ce aveţi să spuneţi. Noi avem acum încă un grup care s-a desprins dintre noi de-aici, cu fratele Pohrib (…).
– (fratele Traian Dorz) Frate, e adevărat. Unde nu este sudura duhului, acolo s-au ivit şi se pot ivi… (…).
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – Vol. 6
