Nu-Ţi pot privi lumina,
căci ochii mei de lut
mi-i arde strălucirea,
ci stau uimit şi mut.
Nu-Ţi desluşesc Cuvântul,
nici taina nu-Ţi dezleg,
cu mintea mea săracă
privesc şi nu-nţeleg.
Urechea mea ascultă,
fiinţa-ntreagă-mi vrea,
dar ce puţin cuprinde
din tot ce-i lângă ea!
Ce mult aş vrea, Iisuse,
din tot ce-aud cu jind,
netăinuit, dorinţa
şi gândul să-Ţi desprind.
Mi-aplec spre-a Tale glezne
obrajii-nlăcrimaţi,
cerându-Ţi adevărul
ce nu-l văd să-mi araţi.
Şi să mă nalţi spre Stânca
la care n-am ajuns,
de unde tot adâncul
să-Ţi pot vedea pătruns.
Traian Dorz, din “Hristos – Învăţătorul nostru”
