O, nu mă rog să Te primesc
decât cum Te primeşte glia,
cum fericiţii muguri cresc,
despăgubindu-Ţi dărnicia.
Nici nu doresc deşertăciuni
mai mult de-o haină şi de-o pâne,
căci, îndulcite-n rugăciuni,
mă-ndestulează şi-mi rămâne.
Nu-Ţi cer minuni să pot să cred.
Cred prin Lumină şi Iubire
cu simţăminte ce-mi purced
din ascultare şi trăire.
Nici altă jertfă mai de preţ
n-aş mai dori să-Ţi dau vreodată
decât a propriei vieţi
cu drag în slujba Ta-ngropată.
Atunci, cu lanţul firii rupt,
mai liber m-aş nălţa spre Tine
c-un veşnic cântec ne-ntrerupt
spre şi mai sus, spre şi mai bine.
Şi între tot ce-aş fi şi sunt
n-ar mai fi nici o despărţire;
ca între ceruri şi pământ
când sufletu-i nemărginire.
Traian Dorz, din “Hristos – Învăţătorul nostru”
