O, suflet ce te-afunzi tânjind
în apele-ntristãrii grele
cât aş dori sã te cuprind
cu mreaja-ndemnurilor mele.
Şi cât aş vrea sã te atrag
cu ştirea ta sau fãrã ştire
legat cu glasul cel mai drag
spre-un dulce rug de strãlucire.
Şi-ajuns acolo, descãlţat
de-a firii vechi încãlţãminte
sã-ncepi sã mergi strãluminat
de-un foc nebãnuit nainte.
Cãci tu nici nu gândeşti acum
când paşti trãirile mãrunte
câte minuni te-aşteaptã-n drum
şi câte strãluciri pe munte!
de Traian Dorz
