Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Om mare și sfânt

Om mare și sfânt

Om mare și sfânt

„Omul este mare după cât poate îndura și după câte chinuri poate suporta și după câți oameni poate purta în inima sa.”

Cuvintele citate mai sus aparțin părintelui David (1967-2004) de la Schitul Iovan Dol, un părinte care și-a purtat suferința trupească plin de demnitate, cu asceză și hotărâre de neclintit. În scrierile prin care el îi povățuia pe cei apropiați găsim mult folos duhovnicesc. Dar ceea ce ne învață el despre om, despre adevăratul om, despre omul mare mă duce cu gândul la Părintele nostru sufletesc, Iosif Trifa. La jertfa acestui Părinte cu viață sfântă căruia noi, ostașii, îi datorăm atât de mult. Începând din copilărie, o dată cu moartea mamei sale la vârsta de șapte ani, Părintele Iosif avea să îndure din plin greutățile vieții și durerea de-a-i pierde pe cei dragi. Apoi, peste ani, va rămâne și fără soție și fără trei copilași. Dar lucrurile nu aveau să se liniștească vreodată în viața sa și nici trupul nu îi era sănătos. Operații după operații, la care inima nu mai putea face față. Dar, pe lângă acestea, Părintele Iosif trebuia să îndure suferințe și de la semenii săi, cei care, de fapt, ar fi trebuit să-i fie ocrotitori. Mărturisește el: „Cu lipsă de un plămân și cu pieptul slab și bolnav, urc mereu 85 de trepte, așa încât zilele acestea am fost din nou bolnav și ar trebui să-mi caut iarăși pe undeva un cuib de casă”. Adică, în vremea aceea, când era învinuit și arătat cu degetul că și-a făcut avuții cu Oastea, de fapt el nu-și mai permitea să stea la sanatoriu, iar locuința în care stătea îi crea o mare greutate din cauza efortului necesar de-a ajunge până acolo. Chinul suprem, pentru acest om mare și sfânt, avea să fie atunci când, după 25 de ani de preoție, aveau să-i fie luate haina și numele de preot, cumva ca o „răsplată” pentru nopțile nedormite, pentru suferințele purtate pe paturile de la Davos și Geoagiu, pentru lupta dusă până la sângerare pentru binele Bisericii și al Neamului său… În mijlocul tuturor acestor lucruri și nedreptăți de care avea parte, nu se gândea la binele său, ci la fiii săi duhovnicești. La toți cei împrăștiați în patru zări, care așteptau hrană și mângăiere sufletească. Pentru aceștia dădea totul, până la ultima fărâmă de putere ce-o mai avea. Iar aceasta nu însemna altceva decât faptul că inima îi era legată de cei de pe „fronturi”, pe care îi iubea nespus și care îi dădeau putere să mai lupte. „Să nu mă uitați, căci v-am iubit și vă voi aștepta pe toți în Ierusalimul cel ceresc, unde Domnul ne va mângâia pentru toate câte am suferit și ne va trece în odihna și bucuria Lui cea veșnică.”  Prin astfel de cuvinte, Părintele Iosif Trifa își lua rămas-bun de la cei pe care i-a iubit și i-a cuprins în inima sa. Dar poate că aceste cuvinte sunt mai ales pentru noi, ostașii de astăzi, cei care avem datoria și menirea de-a păstra curată și vie Lucrarea și memoria Părintelui Iosif Trifa. De ce toate acestea? Pentru că el a fost un om mare și sfânt! Pentru că a îndurat și a răbdat mult, dar nu a renunțat niciodată la dragostea față de Hristos, de Biserică și de Lucrarea lui Dumnezeu…

Pr. Florin MIHOLCA

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *