PĂCATUL DEZBINĂ ADUNĂRILE!

Fratele Traian Dorz la sfatul frăţesc din Galaţi, din casa fratelui Mihai Puşcaşu
– 22 octombrie 1981

O introducere făcută de fratele Traian Dorz înainte de începutul adunării

E mare lucru să ne putem întâlni şi să putem petrece împreună doi sau trei în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, nu numai pentru că totdeauna avem făgăduinţa Domnului că unde doi sau trei se adună în numele Lui acolo este şi El. Adunarea asta presupune nu numai întâlnirea trupurilor, ci adunarea, întâlnirea sufletelor.

Spune aşa frumos în Faptele Apostolilor când se vorbeşte despre pogorârea Duhului Sfânt! Zice: „În ziua aceea când fraţii erau împreună laolaltă…”. Împreună şi laolaltă! Nu-i fără rost repetarea acestui cuvânt cu acelaşi sens. Pentru că, a fi împreună sau laolaltă pare, la prima vedere, cam acelaşi lucru. Dar înţelesul acesta de acolo: „împreună” şi „laolaltă”, nu-i o repetare inutilă, nefolositoare, ci-i chiar o subliniere foarte importantă. Când fraţii se adună laolaltă trebuie să fie împreună. Adică nu numai trupeşte, ci şi sufleteşte să fie împreună. Acolo Duhul Sfânt Se revarsă şi acolo dă Dumnezeu binecuvântarea.

Ăsta este un mare şi un necesar adevăr. Oricând ne adunăm laolaltă să fim împreună. Asta este condiţia pogorârii Duhului Sfânt. Dacă noi nu suntem şi laolaltă, şi împreună, adică şi trupeşte, şi sufleteşte uniţi când ne adunăm în numele Domnului, Duhul Sfânt nu Se coboară. Şi noi ne întoarcem tot goi şi ne întoarcem tot fără putere, şi ne întoarcem fără nici un rod duhovnicesc şi de la adunare, şi de la biserică, şi de la întâlnirile noastre frăţeşti, şi de oriunde ne ducem doi sau trei, dacă nu suntem şi împreună când suntem laolaltă.

Lucrul acesta se vede acum foarte limpede pretutindeni. Fraţii sunt laolaltă, dar nu mai sunt împreună. Şi Hristos suferă, şi Duhul Sfânt nu Se revarsă. Nu-i putere, nu-i rod, nu-i transformare, nu-i schimbare, nu-i har şi nu-i nici un fel de bucurie duhovnicească, cum ar trebui să fie. Se adună laolaltă, dar nu mai sunt împreună… Când se mai şi adună laolaltă… De cele mai multe ori (uite, cum e cazul şi aici) nici nu se mai adună laolaltă. Atunci cum să fie şi împreună? Foarte rău! Cauza nu sunt versetele Domnului; cauza e păcatul! Nu versetele Domnului ne despart! Niciodată versetele Domnului n-au despărţit pe credincioşi. Păcatul este cel care desparte. Însă aceia care trebuie să găsească lacrimi şi pocăinţă găsesc justificări, îndreptăţiri, scuze. Găsesc interpretări ale Cuvântului lui Dumnezeu, ca să-şi justifice păcatul, nu să şi-l osândească. Dacă ne-am judeca singuri, spune Cuvântul lui Dumnezeu, n-am fi judecaţi.

…Până vor veni ei, am vrea să ne rugăm împreună. Dacă vor veni… (…)

Rugăciunea fratelui Traian Dorz

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Tatăl nostru care eşti în cer, sfinţească-se numele Tău. Vină împărăţia Ta şi facă-se voia Ta precum în cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă păcatele noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită… şi nu ne duce pe noi în ispită… ci ne mântuieşte şi ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia, puterea şi slava acum şi-n veşnicie. Amin.

Doamne Dumnezeul şi Tatăl nostru, stăm pe genunchii noştri şi stăm în faţa Ta. Şi ar trebui să ni se umple inima de durere şi faţa de ruşine, şi ochii de lacrimi ori de câte ori venim în stări nepotrivite înaintea Ta. Căci Tu, de la noi, aştepţi roade care însoţesc mântuirea şi care însoţesc legământul, şi care însoţesc pocăinţa, după cum Ţi-am făgăduit noi Ţie în ziua neuitată a legământului nostru cu Tine şi al Tău cu noi. După ani de zile, când Tu ne-ai sădit în via Ta aceasta frumoasă şi dulce, şi scumpă a Lucrării Tale, în care au muncit lucrători sfinţi şi [au făcut] lucrări binecuvântate, după ani de la răsădirea noastră aici, iată ce roade aducem… Tu cauţi mereu sub frunzele vorbelor şi predicilor noastre roadele blândeţii, bunătăţii, răbdării, credincioşiei, curăţiei, ascultării de Tine… dar unde sunt, Doamne, aceste roade?

Îndură-Te şi mai ţine-ne, mai rabdă-ne, mai lasă-ne, Doamne… mai sapă împrejurul nostru, mai pune îngrăşământ de lacrimi, de Cuvântul binecuvântat, mai mustră-ne, mai îndeamnă-ne, mai îndreaptă-ne, poate, Doamne, se va hotărî şi inima noastră să aducă roade vrednice de pocăinţă, ca să Te bucuri şi să nu vină vremea securii şi vremea tăierii şi să fim îndepărtaţi.

Ai milă, Doamne, de cetatea aceasta în care sunt atâţia care se laudă că sunt slujitorii Tăi, ostaşii Tăi, lucrătorii Tăi… dar trăiesc ca şi cum niciodată nu Te-ar fi cunoscut pe Tine şi ca şi cum n-ar avea în buzunarul lor, pe masa lor, în casa lor Cuvântul Tău scris, care stăruie acolo ca o mărturie strigătoare, dar neascultată. De ani şi de ani… Doamne Dumnezeul nostru, să nu fim aşa până în ziua Judecăţii, până în ziua morţii, ca să nu auzim în clipa aceea blestemul Tău şi alungarea Ta. Trezeşte-ne mintea sănătoasă prin înştiinţările Cuvântului Tău, măcar acum când vremurile strigă pe noi că venirea Ta este aşa de aproape; când împrejurările prin care trecem ne înştiinţează că sfârşitul este aşa de aproape… Când Cuvântul Tău ne arată cât de multă vreme a trecut de când bunătatea şi îndurarea Ta tot aşteaptă un rod. Până când să Te ispitim, Doamne? Până când să Te întristăm mereu? Până când să Te lăsăm mereu să ne vorbeşti în zadar, şi noi să n-ascultăm?

Te rugăm, îndură-Te şi binecuvântează-ne, şi ajută-ne, şi ascultă-ne, şi izbăveşte-ne Tu din starea aceasta. Trezeşte-ne pe toţi. Fă-l pe fiecare să-şi cunoască partea lui de vină şi să se pocăiască în faţa Ta. Să se împace întâi cu Tine, Doamne, că, dacă ne împăcăm cu Tine cu adevărat, uşor ne putem împăca şi cu fraţii! Dar dacă cu Tine nu ne împăcăm, atunci cum să putem trăi în pace cu ceilalţi?… Păcatul pune zidul de despărţire între noi şi Tine, între noi şi fraţi. Îndepărtează păcatul şi atunci Te vom vedea limpede şi ne vom vedea cu dragoste totdeauna unii cu ceilalţi.

Îţi mulţumim că ne-ai ajutat până astăzi. Îţi mulţumim pentru această clipă.

Te rugăm să binecuvântezi sufletele scumpe pe care le-ai adunat aici şi cu care împreună stăm pe genunchi acum în faţa Ta.

O, Dumnezeu nostru… binecuvântează sufletul iubit care a plecat din locul acesta. Care şi-a luat locul la masa Ta cerească. Ajută-ne şi pe noi să ne sfârşim cu bine călătoria, ca să ne putem odată revedea pentru totdeauna la bucuria unde ne aştepţi Tu şi unde ne aşteaptă scumpii noştri care au plecat înaintea noastră, pentru că şi-au sfârşit cu bine lupta şi alergarea lor. Îţi mulţumim pentru toţi cei care sfârşesc cu bine această luptă în acest loc atât de primejdios şi primejduit. Îţi mulţumim pentru toţi iubiţii noştri care au trecut biruitori în veşnicie. Ei se bucură acum pe marea de cristal, cântând, încununaţi, slavei Tale. Şi se roagă acolo să ajungem cu bine şi noi. Ajută-ne, Doamne, să ne socotim străini şi călători pe pământ, ca să putem aştepta, dori şi primi cât mai curând şi mai fericiţi Împărăţia Ta şi locul ceresc.

Binecuvântează-ne pe cei care am mai rămas de ei. Dă-ne putere şi râvnă, ca amintirea lor să ne facă şi pe noi să stăruim şi mai mult şi să alergăm şi mai frumos, să ne ostenim şi mai harnici, pentru ca să putem aduce rod vrednic de pocăinţa noastră. Să ne găseşti, Părinte Bun, Bunule Vier, să ne găseşti cu rod când ne vei cerceta Tu. Să nu ne tai şi să nu ne scoţi afară din via Ta. Ci să ne binecuvântezi ca pe nişte pomi roditori şi credincioşi, ca pe o sămânţă care a adus rod bun: treizeci, şaizeci şi o sută.

Îţi mulţumim pentru că ai fost cu noi până aici. Fii cu noi şi de data aceasta şi acest scurt timp pe care ni l-ai rânduit să-l putem petrece împreună fă-ni-l folositor, spre mântuire şi spre viaţa veşnică. Bunele Tale cuvinte fă să găsească răsunet în inimile noastre şi toate îndemnurile Tale ajută-ne să le ascultăm.

E ceasul cel din urmă poate… Ajută-ne, Doamne, să nu ne trezim prea târziu, ci să fim găsiţi la timp, vrednici să intrăm pe porţi în cetate şi să ne bucurăm la Pomul Vieţii.

Încă o dată Îţi mulţumim pentru această clipă şi încă o dată Te rugăm, fii cu noi tot timpul stării noastre împreună. Dă-ne Tu Cuvântul Tău, iar Duhul Tău să-l zidească temeinic în inima noastră, să aducă rod bun.

Căci pentru toate, numai Ţie dorim să-Ţi aducem lauda, slava, închinăciunea şi mulţumita noastră până în ziua când vom intra pe Porţile Veşniciei şi mântuirii.

Slavă veşnică Ţie, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Dumnezeul nostru. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

(Se cântă cântarea Iisuse-al meu Prieten bun)

Cuvântul fratelui Traian Dorz

Aceasta este una dintre primele cântări ale noastre. Ce minunată era nu numai atmosfera care se desprinde din tot cursul acestor cântări, ci şi simţământul, şi amintirile frumoase pe care le avem despre vremea dragostei noastre dintâi! Despre vremea dintâi a credinţei noastre şi a începutului frumos al Lucrării Domnului din care El a făcut să facem parte şi noi.

Ce bine-i când totdeauna ne întoarcem cu gândul şi cu amintirea spre început! Nu numai pentru ca să ne putem orienta mai bine în prezent, ci şi ca să putem merge mai frumos şi mai drept în viitor. Cine nu se orientează mereu şi nu-şi aduce mereu aminte de trecut, acela nu va şti nici să gândească sănătos în prezent şi nici să se orienteze sănătos în viitor. Aşa frumos încep toate Evangheliile: cu începutul. Evanghelia de la Matei începe cu geneza Mântuitorului. Şi Luca vorbeşte… Marcu… toţi. Ioan vorbeşte despre începutul cel binecuvântat şi fericit al Cuvântului de la început. Pentru că niciodată nu poţi clădi bine, dacă nu pui de la început o temelie sănătoasă.

Sfântul Apostol Pavel spune aşa de frumos în Epistola sa către Corinteni, capitolul 3, despre temelia unică, singură, puternică care a fost pusă o dată pentru totdeauna şi pe care nimeni n-o mai poate schimba. Nimeni nu mai poate pune altă temelie, decât Hristos. Însă vorbeşte după aceea foarte mult şi foarte apăsat despre felul cum fiecare zideşte deasupra. De multe ori am citit noi cu toţii – sau presupun că am citit – locul acesta de la Corinteni în care spune: „Fiecare să ia seama bine cum clădeşte deasupra. Şi ce clădeşte deasupra. Unii clădesc aur, argint, pietre scumpe. Alţii clădesc lemn, fân şi trestie. Lucrarea fiecăruia, este scris că va fi trecută prin foc. Şi focul va dovedi cum a fost lucrarea fiecăruia. Şi cum a fost fiecare lucrător şi fiecare lucrare”.

Ce avertismente serioase, ce înştiinţări aspre avem noi în Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la toate aceste adevăruri atât de importante, atât de necesare, atât de cutremurătoare pentru noi! Dar, pentru că ne-am obişnuit cu aceste lucruri, nu mai considerăm valoarea lor reală. Şi socotim şi cuvintele lui Dumnezeu tot aşa de fără importanţă şi fără de gravitate ca şi cuvintele noastre.

Cuvântul însuşi, acest dar divin pe care Dumnezeu l-a dat numai omului, cuvântul însuşi este o valoare, o noţiune, un dar, un lucru aşa de mare, încât noi nici nu ne putem da seama. Cuvântul, adică mijlocul de a-ţi exprima gândurile şi de a te face înţeles de semenul tău prin sunetele acestea clare şi înţelese, este un dar de la Dumnezeu. Numai omului i-a dat Dumnezeu acest dar de a-şi putea exprima gândul şi simţământul său faţă de semenul său. De a-şi putea împărtăşi simţirile şi impresiile sale, convingerile sale şi dorinţele sale semenului său. Noi nu ne dăm seama de valoarea cea mare, de preţul cel mare al cuvântului. Numai când vezi câte-un om [care], printr-un accident nefericit, e lipsit de acest dar, un om sau un animal pe care-l vezi cum dă toate semnele că ar vrea să spună, cum ar vrea să-şi exteriorizeze simţirile lui şi nu poate, atunci îţi dai seama ce nefericit e acela care nu poate avea cuvântul de a-şi exprima dorinţa şi gândirea sa.

Ce fericit este când, având o fiinţă iubită, nouă Dumnezeu ne-a dat cuvântul prin care să-i putem spune: „Te iubesc!”. Să-i poţi spune: „Simt o aşa mare dragoste faţă de tine!”. Sau să-i împărtăşeşti durerea. Şi să simţi că ţi-o înţelege şi că parcă ţi-o ia cu mâna şi îţi uşurează sufletul când ţi-o împărtăşeşti. Acest mijloc prin care noi putem să comunicăm aceste lucruri între noi sau să ascultăm astfel de simţiri şi de dorinţe, şi de expresii din partea fiinţelor iubite, astfel de mijloc este cuvântul. Ce importanţă, ce valoare, ce lucru mare este cuvântul pe care Dumnezeu ni l-a dat nouă! Aceasta şi când e vorba de cuvântul nostru. Ce mare lucru este să poţi spune tu cu cuvântul tău, împărtăşind fiinţelor care te înconjoară simţămintele tale, să te poţi face înţeles în aşa fel, încât să-i faci să te înţeleagă şi să înţeleagă, şi să aibă acelaşi fel de a gândi şi simţi ca şi tine prin acest mijloc al cuvântului.

Dacă nu ne-ar fi dat cuvântul, ce-am putea noi face? Am fi aşa de izolaţi şi de străini unii de alţii cum sunt animalele sau lucrurile între ele, care nu-şi pot comunica simţirea şi gândirea proprie celorlalte.

Şi, dacă cuvântul nostru prin care noi ne putem împărtăşi, bucura, uşura, ferici, mângâia în mijlocul celorlalţi ai noştri e de o aşa mare importanţă, de câtă importanţă este Cuvântul lui Dumnezeu prin care El ne împărtăşeşte gândirea Lui, simţirea Lui, dorinţa Lui, porunca Lui, voia Lui! Şi prin care noi Îi putem, în rugăciune, împărtăşi lui Dumnezeu la fel: gândirea, simţirea, dorinţele, cererile, mulţumirile, dragostea noastră.

Însă am spus: din cauza obişnuinţei cu aceste lucruri, noi nu le mai socotim şi nu le mai preţuim adevărata lor valoare.

Dumnezeu ne-a dat nouă cuvântul ca să ne putem face cunoscute gândurile şi simţirile inimii unul celuilalt. Şi totuşi atât de mulţi oameni folosesc cuvântul nu ca să-şi arate gândurile, ci să şi le ascundă. Nu ca să arate adevărul din inimă, ci să şi-l ascundă. Şi altfel comunică celorlalţi din jurul lor impresii false, impulsuri mincinoase şi-i fac pe ceilalţi să înţeleagă rău ceea ce ar trebui să înţeleagă bine. Şi-i fac pe ceilalţi să înţeleagă altceva decât sunt în realitate simţămintele şi gândurile din inimile lor.

Atât de mulţi oameni folosesc acest dar al lui Dumnezeu în chip fals! Să-şi ascundă gândurile, nu să şi le-arate. Atât de mulţi oameni te mint… Vorbesc frumos, când în inima lor este răutate. Vorbeşte de dragoste de-aproapelui său şi-n inima lui este dor de răzbunare şi ură. Vorbeşte prieteneşte, când el are în inimă gândul vânzării, înşelăciunii, minciunii, trădării, neascultării.

Şi omul falsifică astfel nu numai cuvântul său, dar, obişnuindu-se să-şi falsifice propriul său cuvânt, s-a obişnuit să falsifice Cuvântul lui Dumnezeu. Şi atunci interpretează rău Cuvântul lui Dumnezeu, nu cum a vrut Dumnezeu şi cum l-a pus Dumnezeu acolo, ci cum vrea el să-l înfăţişeze, pentru ca să-şi ascundă gândurile, să-şi acopere păcatele pe care nu vrea să le părăsească şi de care nu vrea să se lepede şi să se pocăiască.

Astfel s-a ajuns la o sută, la o mie, la… nu ştiu câte mii de interpretări ale aceluiaşi Cuvânt al lui Dumnezeu. Fiecare falsificând înţelesul lui după interesul său. Are Dumnezeu o mie de Biblii? O mie de cuvinte? O mie de adevăruri? Câte secte, câte grupări, câte interpretări străine sunt? Nu. Cuvântul lui Dumnezeu este unic. Însă omul, prin şiretenia lui şi prin mijloacele lui de amăgire, prin metoda lui vinovată şi blestemată de a falsifica Cuvântul lui Dumnezeu şi de a-şi acoperi gândurile sale, interpretează fals şi înfăţişează tendenţios Cuvântul lui Dumnezeu cel limpede şi clar. Pentru ca să-şi acopere mârşăvia faptelor de care nu vrea să se pocăiască şi să-L facă pe Dumnezeu vinovat de propriile sale păcate.

Cel care iubeşte băutura foloseşte, pentru justificare şi îndreptăţire a păcatului său, Cuvântul Evangheliei: „Doar şi Mântuitorul a băut la nunta din Cana”; „doar şi Mântuitorul a prefăcut apa în vin”; „doar şi Sfântul Pavel spune lui Timotei să nu bea numai apă, ci să folosească şi puţin vin”; şi… „doar nu spune: «Să nu beţi». Spune: «Beţi, dar să nu vă îmbătaţi»”. Şi găseşte astfel îndreptăţire pentru păcatul de a bea, când Cuvântul lui Dumnezeu spune clar celor credincioşi: „Nu puteţi bea şi paharul lui Dumnezeu, şi paharul dracilor”. Nu puteţi bea! Care este paharul dracilor? Cel care nu este paharul lui Dumnezeu. Paharul lui Dumnezeu ştim că este acela pe care Mântuitorul l-a binecuvântat şi l-a întins ucenicilor Săi, zicând: „Beţi din acesta toţi, acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor”. Acesta este unicul pahar al lui Dumnezeu. Singurul pahar oferit de Domnul şi care este justificat pentru cei credincioşi. Paharul de la Timotei era medicament, nu băutură.

Însă omul, obişnuit să-şi mintă propriul său cuvânt, minte şi cuvintele lui Dumnezeu, deşi în atâtea locuri este scris: „Nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit”; „Nu vă înşelaţi, ce seamănă omul, aceea va secera”; „Nu vă înşelaţi, numai cine trăieşte în neprihănire este neprihănit”; „Nu vă înşelaţi, nimic întinat nu va intra acolo”. De atâtea ori scrie în Cuvântul lui Dumnezeu: „Nu vă înşelaţi”…

Nu vă înşelaţi răstălmăcind Cuvântul lui Dumnezeu şi înfăţişându-l aşa cum aţi vrea voi să fie, pentru a vă acoperi păcatele voastre. Căci nu-L puteţi minţi, nici înşela pe Dumnezeu. Cel mult, vă minţiţi şi vă înşelaţi pe voi înşivă. Dacă vreţi să mergeţi la pierzare, nu folosiţi Cuvântul lui Dumnezeu! Mergeţi fără el. Dar dacă vreţi să mergeţi la mântuire, nu-l interpretaţi tendenţios, pentru a vă îndreptăţi păcatul. Nu folosiţi Cuvântul lui Dumnezeu răstălmăcindu-l; ci citindu-l aşa cum este scris. Nu v-amăgiţi. Pe Dumnezeu nu-L putem înşela. Chiar dacă noi răstălmăcim Cuvântul Său, aceasta nu ne va fi spre justificare, spre îndreptăţire, ci spre o şi mai mare osândă, pentru că, în loc să fim sinceri să şi spunem: „Noi iubim păcatul şi dorim să facem păcatul, pentru că nu ne putem despărţi de el”, spunem: „Noi iubim păcatul pentru că Cuvântul lui Dumnezeu ne dă voie să-l facem”…

Este scris: „Vai ţie, celui care torni de-aproapelui tău băutură îmbătătoare în pahar. Vei fi şi tu silit să bei vinul mâniei lui Dumnezeu”.

Şi noi trecem pe lângă aceste cuvinte ca şi cum ele n-ar fi cuvintele lui Dumnezeu şi n-ar fi scrise în Biblia care stă pe masa noastră. De ce? Pentru că ne-am obişnuit şi cu Biblia. Ne-am obişnuit să o avem pe masa noastră, s-o ţinem pe dulapul nostru sau chiar în buzunarul nostru. Dar nu trec oare zile şi poate săptămâni, dacă nu şi mai mult… fără ca noi să deschidem Biblia care stă pe masa noastră? Biblia aşteaptă mereu să o deschidem. Stă pe masa noastră închisă şi aşteaptă. Dimineaţa n-avem vreme pentru că suntem foarte preocupaţi de treburile dimineţii, de piaţă, de serviciu, de celelalte. Biblia aşteaptă după piaţă, după serviciu. După ce venim de la serviciu şi de la piaţă, Biblia aşteaptă, dar noi n-avem vreme, pentru că sunt alte treburi, sunt alte ocupaţii. Chiar dacă n-avem alte ocupaţii mai deosebite, avem ziar, avem lucru de mână, avem o vecină, avem un prieten… Biblia aşteaptă după prieten, aşteaptă după vecină, aşteaptă să terminăm împletitura, aşteaptă să terminăm mâncarea. Vine seara, cei mai mulţi… începe programul televizorului. Biblia aşteaptă după televizor, Biblia aşteaptă după toate… Şi pe urmă nu mai are timp şi omul se culcă obosit şi Biblia a aşteptat toată ziua. Mâine începe acelaşi lucru şi Biblia aşteaptă; şi Cuvântul lui Dumnezeu aşteaptă. Şi rugăciunea aşteaptă, şi pocăinţa aşteaptă, şi adunarea aşteaptă, şi toate aşteaptă. Şi noi n-avem timp, pentru că totdeauna avem ceva mai urgent şi mai important de făcut.

Mergem la biserică… abia aşteptăm să treacă un moment al slujbei şi trebuie să mergem acasă, pentru că avem cine ştie ce alte lucruri mai urgente de făcut. Vizite prieteneşti, plimbări undeva, poate un program deosebit într-o parte şi alta… şi Biblia aşteaptă, şi Domnul aşteaptă, şi mântuirea aşteaptă după noi.

La adunare mergem târziu, pentru că suntem obosiţi; şi terminăm repede, pentru că începe serialul la televizor. Şi Biblia aşteaptă, şi Domnul aşteaptă. Ceasul nostru este mereu cu întârziere. „Mai avem vreme… Acuma suntem preocupaţi de problema asta, mâine de cealaltă, de cealaltă, şi ceasul nostru fals şi mincinos ne încredinţează că mai avem vreme, mai avem vreme. Până când vine Ziua Judecăţii, îngerul morţii, chemarea lui Dumnezeu: „Gata! A sosit timpul, s-a sfârşit vremea harului, de-acuma începe vremea judecăţii”.

Se spune despre un om că se tot ruga lui Dumnezeu să-i trimită îngerul morţii, că el are să se înţeleagă asupra unui lucru cu acest înger. Şi s-a tot rugat lui Dumnezeu să-l trimită pe acest înger, să se poată înţelege cu el asupra unui lucru foarte important pe care el are neapărat să-l pună la punct cu acest înger care vine şi cere sufletul omului când nici nu se aşteaptă. Şi odată i s-a înfăţişat îngerul morţii şi i-a zis:

– Omule, tu te-ai rugat mereu lui Dumnezeu să mă trimită, că ai să-mi spui ceva. Iată că am venit. Spune-mi, ce ai de gând să-mi spui?

Zice:

– Eu te rog foarte mult ca, atunci când se va apropia timpul să-mi iei sufletul, să mă înştiinţezi cu mult timp înainte, cel puţin cu un an. Pentru ca să ştiu eu să mă pregătesc pentru ziua aceea.

– Bine, a zis îngerul, să ştii că am să te înştiinţez. Şi a plecat.

Au trecut anii, omul a început să îmbătrânească, părul la tâmple a început să-i încărunţească, dinţii să-i cadă, ochii să i se împăienjenească, durerile să-i vină şi în şale, şi în picioare, răsufletul tot mai greoi, mişcările tot mai grele, durerile tot mai mari. Şi într-o zi a apărut îngerul morţii.

– Ei, gata! A sosit timpul să-ţi iau sufletul şi să plec.

– Păi, zice, stai! N-a fost înţelesul între noi să mă înştiinţezi măcar cu un an înainte, ca să ştiu, să mă pregătesc?

– O, zice, te-am înştiinţat cu mulţi ani înainte!

– Cum?!

– Păi atunci când perii tăi au început să încărunţească, când ochii… să se împăienjenească, dinţii au început să cadă, răsufletul tău să se îngreuieze, mişcările tale… durerile… astea erau înştiinţările mele. N-ai înţeles? Dacă n-ai înţeles, vremea s-a sfârşit. Timpul harului tău s-a terminat. Hai!

Şi a trebuit să plece plângând şi văitându-se.

Câte înştiinţări avem noi în Cuvântul lui Dumnezeu! Câte ar trebui să ne mai fi scris, să ne mai fi spus Dumnezeu ca să ne fie de-ajuns? În atâtea locuri s-a scris: „Să ştiţi că în vremurile din urmă vor fi vremuri grele. Că oamenii vor fi aşa… aşa… aşa… Veţi auzi, veţi vedea semne, cutremure, foamete, războaie, greutăţi, boli, necazuri şi atât de multe alte înştiinţări pe care, din zi în zi, tot mai multe şi tot mai grele, le vedem sub ochii noştri. Pe urmă ni s-a spus: „Dragostea se va răci; credinţa se va pierde; oamenii se vor abate de la adevăr, să asculte istorisiri închipuite; îşi vor da învăţături şi învăţători după poftele lor şi vor căuta încoace şi încolo, vor alerga şi vor face tot felul de lucruri neîngăduite; şi, uitând Cuvântul lui Dumnezeu, se vor pierde într-o mulţime de interpretări vinovate”. Nu vedem noi aceste înştiinţări acum? Cum să ne înştiinţeze mai mult şi mai aspru Domnul?

Şi totuşi, iată că, obişnuindu-ne cu nerespectarea propriului nostru cuvânt, am ajuns să nu mai respectăm şi să nu mai înţelegem nici Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul veacului acestuia, rătăcirile de la adevăr, interpretările false, încredinţările mincinoase, hristoşii mincinoşi, tot felul de profeţii înşelătoare în fiecare zi trec pe lângă urechile, pe lângă ochii şi pe lângă minţile noastre, ale tuturor. Şi noi nu le băgăm în seamă. Va veni o clipă când dintr-o dată vom vedea semnul Fiului omului şi pe El venind pe norii cerului. Mulţimea cea de îngeri nenumăraţi sunând cu trâmbiţele judecăţii. Ne vom trezi atunci. Sigur că ne vom trezi toţi, pentru că se vor trezi şi morţii. Şi atunci va începe acel „Vai, vai!…” care nu se va mai sfârşi niciodată, pentru cea mai mare parte dintre credincioşi. Credincioşii de azi…

Nu-s aşa de mulţi ani de când noi am început calea credinţei. Eu mi‑amintesc foarte bine că atunci când ne-am întors la Domnul noi am văzut adevărata trăire a Evangheliei. Aşa o atmosferă de credincioşie, de dragoste, de cutremur sufletesc şi de trăire sfântă era între toţi fraţii! Nu era nici cea mai mică deosebire de interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu nicăieri, în toată mulţimea zecilor şi sutelor de mii de fraţi, de la o margine a ţării la cealaltă. O dragoste, o încredinţare, o singură convingere duhovnicească şi o singură credinţă şi învăţătură erau peste toţi. De ce? Pentru că era trăirea cea cutremurătoare a Cuvântului lui Dumnezeu. Omul îşi respecta cuvântul său. Începând din clipa când el a pus legământul şi când, pe genunchi, în mijlocul adunării, în faţa lui Dumnezeu, a spus cuvântul cel adevărat şi cutremurător al predării şi al legământului său, de atunci fiecare credincios şi-a respectat cuvântul său în cel mai cutremurător fel. N-a îndrăznit nimeni să dea o altă interpretare nici unui cuvânt, decât aceea care acoperea realitatea. Fiecare spunea adevărul din inimă. Adică nu spunea un alt adevăr în cuvânt, decât cel pe care îl avea în inimă. Îi spunea adevărul din inimă, nu numai că spunea din toată inima adevărul. Da, spunea adevărul din inima sa. Nu era în inimă un cuvânt şi în gură alt cuvânt. Nu era în inimă un adevăr şi în gură un alt adevăr. Oamenii, fraţii îşi respectau într-un mod cutremurător de adânc şi de sfânt cuvântul lor; cuvântul dat lui Dumnezeu, cuvântul dat Lucrării, cuvântul dat fraţilor. Şi, pentru că îşi respectau cuvântul lor, respectau Cuvântul lui Dumnezeu şi nu-l interpretau altfel, decât aşa cum era el în realitate şi în adevăr.

Sfântul Apostol Pavel spune: „Noi n-avem nici o putere împotriva adevărului, ci pentru adevăr”. Pentru că sunt oameni care au putere împotriva adevărului. „Noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, zice el, cum fac unii.” Pentru că unii strică Cuvântul lui Dumnezeu intenţionat sau neintenţionat. Ştie Dumnezeu pe fiecare în ce măsură cu intenţie sau fără intenţie strică, alterează, interpretează tendenţios şi înfăţişează fals Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu!… Dumnezeu are un singur Cuvânt. Şi acela acoperă o singură realitate. Şi omul trebuie să fie convins că acest cuvânt e adevărul, adică e realitatea nealterată, neacoperită, neînjumătăţită, nefalsificată. Adevărul şi realitatea cea care este. Cum spune El: „Eu sunt cel ce sunt”. El este cel ce este. Adică adevărul nestricat. Realitatea cea nefalsificată, cea unică.

Omul are o mie de interpretări, pentru ca să-şi ascundă realitatea inimii lui şi să înfăţişeze înţelesul cuvântului diferit de realitatea din inima sa. Am vorbit despre asta. Şi, din pricină că oamenii s-au obişnuit să-şi falsifice cuvântul, ca să-şi ascundă gândurile prin cuvânt, nu să şi le arate, fac acelaşi lucru şi cu Cuvântul lui Dumnezeu, păcătuind astfel împotriva propriei lor mântuiri, dar şi împotriva adevărului lui Dumnezeu. Noi nu ne dăm seama nici de valoarea cea mare a cuvântului, a acestui dar al cuvântului pe care Dumnezeu ni l-a dat nouă ca să ne împărtăşim unii altora adevărul. Şi nu ne dăm seama, din pricina acestui lucru, nici de marea valoare a Cuvântului lui Dumnezeu, care ne înfăţişează din partea Lui adevărul.

Cum însă noi falsificăm cuvintele noastre fără scrupul, fără teamă, fără cinste, fără ruşine, fără groază, am început să falsificăm şi cuvintele lui Dumnezeu. Şi, folosind falsificarea propriilor noastre cuvinte în folosul nostru firesc, lumesc şi vinovat, folosim şi falsificare cuvintelor lui Dumnezeu tot în acest folos; pentru a ne justifica neascultarea, pentru a ne îndreptăţi păcatul, pentru a ne acoperi nelegiuirile, pentru a ne salva interesele noastre, fără să ne gândim la consecinţele îngrozitoare ale morţii care ne pândeşte în urma acestui păcat.

Iată dovada acestor lucruri: atâtea felurite interpretări ale Cuvântului lui Dumnezeu, ale aceluiaşi Cuvânt al lui Dumnezeu. Iată dovada dezbinărilor, tulburărilor, neînţelegerilor, fracţiunilor, partidelor printre credincioşi. Nu versetele Domnului, nici adevărul Lui nu dezbină. Păcatul dezbină! Şi păcatul începe de acolo de unde noi folosim cuvântul pentru a ascunde gândurile noastre şi pentru a falsifica gândurile lui Dumnezeu în folosul păcatului nostru. Şi, mergând pe această cale a păcătuirii împotriva lui Dumnezeu, ajungem din ce în ce tot mai departe, fără să ne dăm seama ce lucru îngrozitor şi ce păcat mare este acesta. Este scris: „Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este lumină, avem părtăşie unii cu alţii. Şi Sângele Lui ne curăţeşte de orice păcat”. Deci, este un „dacă” la începutul acestor trei condiţii. „Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este lumină”, deci nici un rabat la umblarea în lumină. Cum a umblat Hristos, aşa trebuie să umbli: în lumină, adică în curăţie, în nevinovăţie, în ferirea de păcat. Astea-s condiţii ale lui Dumnezeu! Ale Cuvântului celui veşnic şi sfânt al lui Dumnezeu. Dacă umblăm în lumină după modelul Lui, după exemplul Lui, după felul Lui… Este scris: „Cine zice că crede în Iisus trebuie să trăiască şi el cum a trăit Iisus”. Nici un rabat nu-i aici. Pentru că este scris apoi: „Să nu vă înşelaţi, nimic întinat nu va intra acolo. Nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună”. În spurcăciune lăuntrică şi în minciu­na prefăcătoriei în afară… Într-un adevăr şi o realitate ascunsă înăuntru şi într-o interpretare şi o înfăţişare falsă arătată în afară.

Când am venit la Domnul aşa am înţeles Cuvântul. Când am ascultat cuvântul sfânt al sfinţilor înaintaşi ai noştri, care au trăit în sfinţenie Cuvântul lui Dumnezeu: Părintele Iosif, fratele Marini, ceilalţi fraţi ai noştri, aceştia au trăit într-o cutremurătoare sfinţenie Cuvântul lui Dumnezeu. În înfrânare, în evlavie, în răbdare, în tăcere, în rugăciune, în lacrimi, în jertfe, într-un chip cutremurător al trăirii personale şi permanente în această sfinţenie a Cuvântului sfânt. Aşa valoare, aşa nivel, aşa frumuseţe a avut Evanghelia pe care am auzit-o noi şi care ni s-a vestit nouă. Pe temelia jertfei lui Hristos, aşa jertfe frumoase şi sfinte au zidit înaintaşii noştri. Ei au putut spune aşa cum a zis Sfântul Apostol Pavel, că: „Prin suferinţele mele împlinesc ceea ce mai lipsea suferinţelor lui Hristos pentru Trupul Său, care este Biserica”. Oamenii aceştia au trăit aşa o viaţă de adâncă predare şi de aşa o valoare înaltă în Evanghelie, cum cere Hristos. Aşa a fost jertfa lor de curată, încât ea s-a încadrat şi s-a sudat, şi s-a lipit, şi s-a închegat armonios şi divin cu Jertfa lui Hristos. Ca un preţ răscumpărător şi ca o garanţie minunată la temelia şi la sudarea continuării vieţii Bisericii lui Hristos.

Aşa temelie a avut Biserica. Aşa jertfe au avut înaintaşii noştri, încât ele s‑au sudat etern şi divin cu Jertfa Mântuitorului nostru, întregind astfel preţul răscumpărător şi garanţia mântuirii noastre.

De aceea, pe temelia care a fost Hristos – cum spune la I Corinteni 3, care a fost pusă şi care nu mai poate fi schimbată, şi care este Hristos –, fiecăruia ni s-a atras atenţia cum zidim şi ce zidim pe această temelie. Nu numai cum vorbim. Nu numai ce adevăruri şi ce interpretări aducem Cuvântului lui Dumnezeu, ci cum trăim noi înşine acest Cuvânt.

În scrierile sale, Sfântul Evanghelist Luca [spune] aşa: „…despre tot ce a început să facă şi să propovăduiască Iisus”. Întâi să facă, apoi să propovăduiască. Pentru că El întâi a vrut să fie, apoi să facă. Întâi să fim, apoi să facem ni s‑a cerut şi nouă. Pe temelia care a fost [pusă], Hristos. Nu numai felul în care trebuie să zidim, ci şi materialul cu care zidim are cea mai mare importanţă. Dacă nouă ni se cere să avem noi înşine în noi acel material de durată şi de valoare care închipuie aurul, argintul şi pietrele scumpe, are foarte mare importanţă apoi şi felul cum zidim acest material. Adică întâi să fim, să avem valoarea, durata şi preţul (…) a ceea ce este etern şi frumos înaintea lui Dumnezeu; şi după aceea şi felul cum trăim şi cum lucrăm (…) ni se cere să fie potrivit Cuvântului lui Dumnezeu.

Ce-am vrut eu să spun prin aceasta? [Despre] urmările nefericite pe care le vedem astăzi în adunările credincioşilor… [ale celor] zişi credincioşi în Lucrarea lui Dumnezeu, în Lucrarea Oastei (că n-avem nimic de-a face cu cei din afară; pe aceştia îi va judeca Dumnezeu. Dar datoria noastră este să judecăm ce este înăuntrul nostru, pentru că avem porunca aceasta. Şi să ne îndemnăm unii pe alţii la dragoste şi la fapte bune). Ei, realitatea de astăzi, care contrastează atât de izbitor şi e îngrozitor de diferită de realitatea de la început, trebuie să o limpezim între noi acum. Dacă sunt adunări ale acelor suflete care poartă acelaşi nume, care susţin că au aceeaşi învăţătură, care pretind că au aceeaşi credinţă, [dar care] sunt totuşi diferite, despărţite, dezbinate, împărţite, fracţionate, învrăjbite, cauza nu-i Cuvântul lui Dumnezeu, nici versetele Domnului. Cauza este păcatul. Cauza este răul care a intrat, în primul rând, în felul de a fi, apoi în felul de a face. Nu mai suntem cum trebuie să fim şi nu mai facem cum trebuie să facem. Şi acest lucru nu este, în primul rând, un rău pentru Dumnezeu, ci este, în primul rând, un rău pentru noi înşine. Nu pe Dumnezeu Îl înşelăm; nici Cuvântul şi adevărul Său nu le putem strica, pentru că el este garantat de Dumnezeu şi El Însuşi are grijă de Cuvântul Său. Dar propria noastră mântuire ne-o pierdem sigur. Şi pe noi ne înşelăm sigur. Şi noi, îndreptând şi îndrumând pe alţii să meargă spre Împărăţia lui Dumnezeu, prin felul acesta arătăm că mergem sigur spre împărăţia diavolului. Arătând altora drumul spre cer, noi mergem sigur spre iad. Fraţilor, să nu ne înşelăm. În felul acesta mergem sigur spre iad. Şi cuvântul din seara aceasta ne va fi, în ziua Judecăţii, un martor acuzator de neînlăturat. Mergem sigur spre iad în felul acesta, crezând că putem să slujim şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona; crezând că putem merge pe urmele lui Iisus şi cu lumea, şi cu păcatul, şi cu Cuvântul lui Dumnezeu în mâinile noastre; crezând că putem să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu şi să facem parte din ceata sfinţilor, martirilor, mucenicilor care cântă lui Dumnezeu pe marea de cristal, legănând finici veşnici şi cu harfele de aur în mâini. Oamenii aceştia sunt cei de la Evrei 11, despre care este scris: „Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin munţi, prin peşteri, prin crăpăturile stâncilor, au suferit, au flămânzit, au fost chinuiţi, bătuţi, omorâţi, tăiaţi în două cu fierăstrăul”. Sfântul Apostol Pavel spune aşa: „Parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai dispreţuiţi de pe lumea aceasta. Până în ziua de astăzi umblând goi, flămânzi, din loc în loc”… Cine-i gol şi flămând, şi umblă din loc în loc? Cerşetorii! Flămânzi, goi, umblând din loc în loc… „Când suntem batjocoriţi, ne rugăm. Când suntem prigoniţi, răbdăm. Când suntem dispreţuiţi, suferim. Până în ziua de astăzi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor”. Asta a fost viaţa martirilor, mucenicilor, sfinţilor care cântă acum pe marea de cristal.

Cu ei vrem noi să fim, fraţilor? Între ei credem noi că vom ajunge? Cu televizorul?… Cu desfrâul?… Cu îmbuibarea de mâncare şi băutură? Cu tot felul de lucruri neîngăduite? Nu ţinem seama de post, nu ţinem seama de rugăciune, nu ţinem seama de sărbătoare. Mâncare e îmbelşugată, plapuma-i caldă, păcatu-i lângă noi… şi ne desfătăm. La ce am renunţat noi din dragoste de Dumnezeu? Ce am părăsit noi, ce am suferit, ce am răbdat noi pentru Hristos, ca să avem pretenţia şi speranţa că vom ajunge acolo? Ba încă să-i învăţăm şi pe alţii cum se poate ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu…

Păcatul este cel care ne dezbină. Păcatul este. Noi ne înşelăm, fraţilor, crezând că şi Dumnezeu este ca noi. Ne înşelăm interpretând după trebuinţele şi după pretenţiile, şi după comoditatea, după confortul, după dorinţele fireşti din inima noastră Cuvântul lui Dumnezeu, ca să ne justificăm păcatul nostru, nu să ne pocăim şi să ni-l părăsim; ci să ni-l îndreptăţim, crezând că şi în felul acesta se poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu, deşi în atâtea locuri spune: „Nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit!”; „Nu vă înşelaţi, ce seamănă omul, aceea va secera; „Nu vă înşelaţi, numai cel care va trăi în neprihănire este neprihănit”. Dar în atâtea locuri şi-n atâtea părţi Cuvântul lui Dumnezeu trage aceste semnale de alarmă, ca să ne oprească înainte de a ne prăbuşi în podul cel rupt. Cuvântul lui Dumnezeu aşază semnalul pe roşu: „Stop! Opriţi-vă! Nu mergeţi mai departe! Pe calea păcatului nu se poate. În felul acesta nu se poate trăi. În felul acesta nu se poate ajunge, decât în iad”. Cuvântul lui Dumnezeu ne înştiinţează. Şi noi trecem peste roşu, noi trecem peste stop, noi trecem nebuneşte spre prăpastie. Până în clipa când ne prăbuşim; şi ni se deschid ochii prea târziu…

În felul acesta au trăit înaintaşii noştri?…

Chiar dacă nu sunteţi toţi mai tineri ca vârstă, poate că sunteţi totuşi mai tineri ca credinţă. Sunt poate că… ultimul bătrân rătăcit şi rămas să mai trag semnale de alarmă… pe care tot mai puţini le ascultă… Vă spun totuşi, pentru că ştiu că vine vremea când veţi afla sigur şi pe viu aceste adevăruri. Nu le dispreţuiţi! În felul acesta nu se intră în Împărăţia lui Dumnezeu. În felul acesta mergeţi sigur la pierzare. Treziţi-vă, dacă mai puteţi, şi veniţi-vă în fire cum se cuvine. Nu puteţi merge în Împărăţia lui Dumnezeu cu paharul, cu televizorul, cu… toate lucrurile păcatului. Nu spun că, în ele însele, aceste lucruri sunt rele. Dar întrebuinţarea pe care le-o dăm şi pe care am început să le-o dăm în mod obişnuit ne duce sigur la rău. Nu bogăţia în sine a fost osândită de Domnul, [ci] întrebuinţarea rea a acestei bogăţii a fost osândită de Dumnezeu. Toate darurile lui Dumnezeu sunt bune, dacă se iau cu folosinţă. Există însă între ele o gradaţie, un hotar de la care ceva care este rău este rău prin sine însuşi, chiar dacă noi am găsi cele mai nevinovate şi mai frumoase interpretări ca să îmbunătăţim şi să înfrumuseţăm păcatul şi întrebuinţarea lui. Există, pentru cel credincios, o limită. Mântuitorul Iisus Hristos a spus: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine… Dacă voieşte! Dacă voieşte cineva să vină după Mine, am să-i pun condiţii. Că după Mine nu se vine fără condiţii. Dacă nu voieşte, nu-i spun nimica! Meargă cum vrea! Nu Mă interesează de cel care nu vrea să vină după Mine”. El a zis: „Vă spun vouă, care Mă ascultaţi. Celor care nu M-ascultă sau nu vor să Mă asculte n-am să le spun nimic. Treaba lor! Să meargă unde vor! Să asculte ce vor, să umble cum vor, să citească ce vor, să petreacă cum vor… n-am să le spun nimic”. Lumii, Domnul nu-i spune nimic.

Dar celor care vor să vină după El, acelora are să le spună. Prima condiţie: lepădarea de sine, luarea crucii şi păşirea pe urmele Lui. Cum a păşit El. El spune: „Cum am făcut Eu, aşa să faceţi şi voi”. El nu lasă nici un rabat. Dacă noi ni-L putem închipui pe Hristos făcător de băutură… dacă noi ni-L putem închipui participând la petreceri lumeşti… dacă noi ni-L putem închipui pe Hristos luând parte la aceste deşănţate petreceri şi lucruri lumeşti ale veacului acestuia, umblând în chipul veacului acestuia, îmbrăcat în felul veacului acestuia, trăind în această imoralitate, în această deşănţată desfrânare în toate privinţele: a ochiului, a gândului, a imaginaţiei, a faptelor, a tuturor acestor lucruri, atunci să trăim şi noi aşa! Dar dacă şi cel mai elementar bun-simţ ne spune că Hristos n-ar fi putut şi nu poate să trăiască în felul acesta, atunci să nu ne permitem nici noi ce nu Şi-ar permite şi nu Şi-a permis niciodată Hristos.

Am spus mai înainte: Biblia stă pe masă. Zile întregi stă Biblia noastră pe masă şi aşteaptă. Nu de mult am fost la o adunare, la o stare de vorbă printre nişte fraţi mai de departe. Şi o soră spunea cu lacrimi: „Mă uit adeseori la Biblia mea cum aşteaptă pe masă. Aşteaptă Biblia mea după mine până mă duc cu vaca. Până vin cu vaca, n-am timp de Biblie. Aşteaptă Biblia până dau la porci, aşteaptă Biblia până fac mâncare, aşteaptă Biblia până mă duc colo, până vine o vecină şi povesteşte vecina… şi Biblia tot aşteaptă pe masă, pentru că eu n-o pot lăsa pe vecină, să mă ocup de Biblie. După aceea mă apuc de furcă, de tors, de cutare şi de cutare… Şi Biblia mea… mă uit la Biblie cum aşteaptă până termin eu cu furca de tors, până termin cu cusutul, până termin cu cutare… Şi Biblia aşteaptă toată ziua, de dimineaţa şi până seara şi de lunea până duminica; şi aşteaptă de primăvara până iarna, şi aşteaptă mereu Biblia pe masă”.

De câte ori şi cât timp aşteaptă Biblia în casa noastră? Dimineaţa n-avem timp, pentru că ne grăbim la serviciu. După-masa n-avem timp, pentru că trebuie să luăm masa, să ne ocupăm de copii, să ne ocupăm de treburi. După aia începe televizorul şi n-avem timp, pentru că începe serialul şi încep celelalte lucruri… şi astea „sunt foarte necesare, pentru că un om modern trebuie să fie bine pus la punct cu toate evenimentele care se petrec. Ba sunt atâtea lucruri interesante! Cum pot eu să le las şi să citesc Biblia?”. Şi aşteaptă bolnavii, şi aşteaptă fraţii, şi aşteaptă adunarea, şi aşteaptă rugăciunea, şi aşteaptă meditaţia, şi aşteaptă lacrimile, şi aşteaptă toate. Aşteaptă mereu şi aşteaptă… aşteaptă anul acesta, anul viitor, până vine moartea. Şi moartea nu mai aşteaptă. Moartea ne ia şi ne ducem în faţa Judecăţii lui Dumnezeu cu toate faptele pe care le‑am săvârşit.

Noi suntem acum aci, în chip deosebit, să stăm de vorbă despre starea adunărilor din Galaţi. Timpul nostru era foarte limitat şi gândeam că ne vom întâlni mai devreme. Dar şi de data aceasta a trebuit tot Domnul să aştepte după noi, că mai aveam şi mai aveam, şi… aşa avem mereu preocupări mult mai importante şi mai necesare decât cauza lui Dumnezeu. Va veni vremea când vom vedea odată cât de mult ne-am înşelat.

Am vrut să spun despre primii noştri fraţi cât de adânc trăitori ai Cuvântului lui Dumnezeu erau. Era aici în Galaţi aşa o Oaste minunată! Multe sute de fraţi, poate că. O singură adunare era. Şi erau plini de cutremur şi de dragoste fraţii în trăirea Cuvântului lui Dumnezeu. Nimeni nu interpreta altfel Adevărul şi Cuvântul, de cum era realitatea. Nici cuvintele lor nu şi le falsificau, ca să arate gândurile altfel, să şi le ascundă şi să [nu]-şi arate inima. Pentru că toată inima era curată şi predată Domnului şi nimic mai de preţ nu aveau, decât dragostea de Dumnezeu şi dragostea de fraţi. Era dragostea dintâi, acea atmosferă şi acea stare pe care o doreşte mereu Duhul lui Dumnezeu la noi. Atunci toţi cei care se adunau laolaltă erau şi împreună, după cum a fost cuvântul de la început. Spune Evanghelia că „toţi cei care se adunau erau laolaltă şi împreună”. Erau nu numai trupurile laolaltă, ci şi sufletele erau împreună. Acum noi ne adunăm laolaltă, dar nu mai suntem împreună. Şi atunci ne mirăm de ce nu Se revarsă şi nu Se pogoară Duhul Sfânt. Se pogoară însă tot felul de duhuri, care lucrează neîmpiedicate: duhul vrajbei, duhul interpretărilor tendenţioase, duhul bârfirii, duhul vorbirii de rău, duhul bănuielilor rele, duhul falselor interpretări a cuvintelor noastre, a intenţiilor noastre. Şi judecata intenţiilor, nu numai a faptelor, o avem între noi. Acelea sunt duhurile care se coboară acolo unde fraţii sunt laolaltă, dar nu sunt împreună.

Cred că ar trebui făcută o cotitură mare aici. Nu patru adunări. Una! Dar oamenii falsifică Cuvântul lui Dumnezeu, să-şi ascundă şi gândurile lor şi să interpreteze tendenţios şi gândurile lui Dumnezeu. De aceea sunt dezbinări. E păcat, fraţilor! Din cauza păcatului e totul. Nu există nici o dezbinare pe care o face Dumnezeu. Toate dezbinările le face păcatul şi diavolul. Este scris cuvântul despre care am mai vorbit: „Dacă trăim în lumină, după cum El Însuşi este lumină, avem părtăşie unii cu alţii şi sângele lui Hristos ne curăţeşte de orice păcat”. Astea sunt condiţii legate una de cealaltă. Dacă umblăm în lumină – dar în lumina aceea în care a umblat Hristos! –, avem părtăşie unii cu alţii. Suntem împreună. Şi atunci – numai atunci! – sângele lui Hristos ne spală păcatul. Altfel nu ni se spală păcatul. Altfel nu avem păcatele iertate. Să nu ne înşelăm! Dacă n-avem părtăşie unii cu alţii, e că nu umblăm în lumină. Există o parte din viaţa noastră, mai multă sau mai puţină, în care există păcat; şi oriunde este păcat e întuneric. Şi oriunde este întuneric nu se vede realitatea; se ascunde realitatea. Şi acest întuneric care ascunde realitatea adevărată este păcatul. Şi din cauza lui, noi nu putem avea părtăşie unii cu alţii. Şi atunci să ştiţi că, dacă n-avem părtăşie unii cu alţii, sângele lui Hristos nu ne curăţă de păcatele noastre. Să nu ne înşelăm!

Eu cred că este un moment foarte important în care fiecare trebuie să ne verificăm pe noi înşine. Nu să mai găsim paiele din ochiul fratelui nostru, ci să vedem propria bârnă, din ochii noştri. Şi să nu facem bârna noastră pai şi paiul altora bârnă, ci să ne vedem în realitate, neînşelându-ne, măcar de data aceasta, pe noi înşine. Să ne cercetăm în lumina Cuvântului lui Dumnezeu propria noastră vină şi să ne-o recunoaştem. Nu în faţa fraţilor, dacă n-avem curajul, cinstea şi demnitatea! Dar la noapte, în faţa lui Dumnezeu, în odăiţa noastră, să ne aşezăm noi pe genunchi şi nici pe fratele cutare, nici pe cutare să nu-l mai chestionăm şi să nu-l mai acuzăm, ci propria noastră stare în care am ajuns, comparându-ne viaţa cu Cuvântul lui Dumnezeu, care este Lumina, şi cu viaţa înaintaşilor noştri sfinţi. Atunci să ne vedem noi… nu cu cel care presupunem că e mai slab, ci cu cei sfinţi (…).

(…) Şi asta a vrut să ne facă să ne convingem că ne-a iubit atât de mult, încât a dorit să avem şi noi parte, cu înaintaşii noştri sfinţi, în Împărăţia lui Dumnezeu.

Dacă n-ar fi avut El acest har deosebit şi acest gând deosebit faţă de noi, n‑am fi noi aici. Nici n-am fi purtat acest nume, nici n-am fi făcut parte din această familie, din această Lucrare. Dar harul lui Dumnezeu ne-a cuprins în această minunată şi binecuvântată rânduială şi dorinţă a lui Dumnezeu, să fim noi printre cei aleşi.

Însă pentru a împlini acest gând dorinţa lui Dumnezeu, El a pus nişte condiţii şi noi avem nişte obligaţii pe care înaintaşii noştri le-au împlinit. Aceleaşi condiţii au fost şi pentru ei. Nu sunt altele pentru noi. Ei le-au împlinit. Diferenţa este numai că noi nu împlinim aceste condiţii. Sau, cel puţin, până acuma nu le-am îndeplinit.

Cât încă suntem pe drum cu pârâşul nostru, care-i Cuvântul lui Dumnezeu, haideţi să ne împăcăm cu el! Să nu mai interpretăm noi altfel Cuvântul lui Dumnezeu. Dar nici propriile noastre cuvinte să nu căutăm să le interpretăm dându-le un alt înţeles decât este realitatea lor şi adevărul din inima şi din gândurile cu care le spunem.

Desigur, sunt multe motive… Şi, dacă am sta să începem aşa cum normal ar trebui să fie într-o astfel de stare de vorbă, atunci ne-ar trebui, cel puţin, o noapte, două sau trei, sau… nu ştiu câte… Că, normal, ar trebui să stăm noi de vorbă şi să începem cu fratele de acolo. Să spunem: „Frate, frăţia ta cunoşti acum realitatea de aici. După părerea frăţiei tale, care este cauza? Şi, după părerea şi după încredinţarea frăţiei tale, care este mijlocul prin care s-ar putea înlătura cauza aceasta? Să se schimbe lucrurile. Şi fratele ar spune, după părerea dânsului, după cunoştinţa şi după încredinţarea dânsului, cam cum vede el care-i cauza şi care ar fi remediul. După aceea începe fratele cutare, după aceea fratele cutare… şi aşa, la rând, ar trebui să spună toţi, fiecare, cam cum şi cam ce.

Nu ştiu care dintre noi şi-ar vedea propria sa vină şi ar spune: „Frate, sunt numai din cauza mea…”. Sau: „În cea mai mare parte, din cauza mea”. Eu cred că, dacă cel mai nevinovat şi-ar recunoaşte vina, atunci şi cel vinovat ar fi îndemnat să şi-o recunoască. Dar dacă cel mai vinovat caută să interpreteze, să se scuze, să se îndreptăţească, să se justifice şi nu recunoaşte, atunci cu atât mai mult cel mai puţin vinovat va fi îndemnat să facă acest lucru.

Dacă ne închipuim că noi aici suntem numai unii în faţa altora, uşor ne putem ascunde gândurile şi ne putem interpreta favorabil acţiunile noastre. Dar dacă noi credem Cuvântul lui Dumnezeu, noi ştim că aici pe masă nu-i numai Biblia, Cuvântul scris, ci este El Însuşi, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, aici în mijlocul nostru. Credem noi Cuvântul lui Dumnezeu care spune: „Oriunde doi sau trei sunt adunaţi în numele Meu sunt şi Eu acolo?”. Dacă credem, să ştiţi. Pătrundeţi-vă cutremurător de acest adevăr. Hristos, Dumnezeul nostru, e aici. E aici! Şi noi ştim că este aici, pentru că El a zis: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”. Şi noi de atâtea ori am avut dovada că-i cu noi. Atunci când am trecut prin vreun accident şi am scăpat ca prin minune, cine ne-a scăpat? Noi ştim că El, pentru că este scris: „Iată, Eu sunt cu tine ca să te scap”. Atunci când ne-a împlinit o cerere, o rugăciune, i-am şoptit-o poate că numai în singurătate, în genunchi şi în chip cutremurător şi dureros, numai Lui. Şi ne-a răspuns îndată… Asta nu era oare o dovadă că El este cu noi şi ne ascultă, şi că e permanent cu noi? A fost cineva de-al nostru în strâmtorări, în necaz; am strigat pe Domnul. El ne-a răspuns şi l-a izbăvit. Nu este chiar asta o dovadă că El este cu noi? Şi de-atâtea ori când eram în primejdie, eram în stări grele, trebuia să facem un lucru, n-aveam ajutor, n-aveam o soluţie, Dumnezeu ne-a izbăvit, ne-a dat-o prin minune… n-a fost oare asta o dovadă că El este cu noi? Ei, dacă El a fost cu noi atunci, înseamnă că, cu atât mai mult, e în mijlocul nostru acuma.

Va veni vremea când [vom sta] în faţa lui Dumnezeu, după cum este scris: „Toţi avem să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, ca să ne primim răsplata pentru binele sau răul pe care l-am făcut când eram în trup”. În faţa lui Dumnezeu, această stare a noastră de vorbă de acuma se înregistrează nu numai în aparatele astea, ci şi în aparatul Lui, şi se  înregistrează şi pe filmul, pe ecranul Lui, să se mai deruleze încă o dată discuţia şi starea noastră. Şi atunci vom vedea realitatea pe care acum, cu ochii aceştia trupeşti, n-o vedem. Fiindcă este scris: „Când acest «în parte» se va sfârşi şi când ceea ce acoperă acum realitatea duhovnicească va fi înlăturat, noi vom vedea că Hristos Domnul a fost în mijlocul nostru şi cuvintele Lui erau, şi îndemnurile Lui erau acestea care sunt acum între noi. (…)

„Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu. Uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa”. „Aduceţi-vă aminte”, „uitaţi-vă” şi „urmaţi-le”. Deci: privind la Hristos aducându-ne aminte de felul Lui de vieţuire, privind la El cu obligaţia să-L urmăm, aducându-ne aminte de înaintaşii noştri despre care v-am spus ce viaţă sfântă au dus, ce Evanghelie cutremurătoare ne-au mărturisit ei prin viaţa lor, în primul rând, apoi prin cuvântul lor, şi de obligaţia de a‑i urma, în această lumină judecându-ne, [să ne întrebăm]: care putem fi mulţumiţi de felul de viaţă pe care îl ducem noi acum? Dumneavoastră nu vă puteţi închipui în ce sărăcie şi lipsuri a trăit Părintele Iosif. În ce lipsă de absolut orice mijloc de confort şi de comoditate! În ce lipsuri… până şi medicamentele [îi lipseau], nu avea! Ani de zile, o singură dată l-am văzut mâncând o prăjitură. Şi atunci… cu sacrificii. Şi, cum era părinte, şi atunci a zis: „Tit dragă, mănâncă tu prăjitura aceasta… eu nu pot”. Nu putea mânca o prăjitură… Era unica prăjitură, pe care i-a dat-o băiatului său. Şi de asta s-a lipsit! Ştiu că n-avea, decât două cămăşi, pe care biata sora Liţa, care era şi bucătăreasa, şi îngrijitoarea noastră, le tot cârpea cu petece, până când odată a spus plângând: „Uitaţi-vă… cumpăraţi-i măcar o cămaşă Părintelui, faceţi cumva, că tot cârpesc la asta şi nici aţa nu se mai ţine, să prind peticul”. Părintele Trifa, omul lui Dumnezeu, profetul lui Dumnezeu care a adus la Dumnezeu sute de mii, milioane de oameni, aşa viaţă a dus. El a mărturisit Cuvântul lui Dumnezeu nu numai cu cuvântul şi cu scrisul, cu lacrimile, cu sângele lui, ci şi cu foamea, cu lipsa, cu înfrânarea, cu răbdarea, cu toate aceste privaţiuni pe care le-a trăit… pentru ca să nu ne vestească nouă o Evanghelie pe care el numai o vorbeşte, dar nu o trăieşte. Ci o Evanghelie cutremurătoare. El da! El stă acum cu harfa lui Dumnezeu în mână şi cântă! Pentru că, prin răbdarea lui, a trăit o viaţă ca Hristos, în mijlocul nostru.

Noi, cu tot confortul… La ce am renunţat noi de bunăvoie, fraţilor, ca să putem noi avea speranţa şi pretenţia să fim odată acolo?

Nu Cuvântul lui Dumnezeu dezbină adunările! Păcatul le dezbină­­­…

Haideţi să ne punem serios problema propriei noastre mântuiri şi să începem să trăim în lumină, ca să avem părtăşie unii cu alţii, să putem fi siguri că Sângele lui Hristos ne curăţă de păcat şi că vom merge la mântuire. Altfel, fraţilor, ţineţi minte… poate că numai în faţa lui Dumnezeu ne vom mai întâlni cu toţii aşa… ţineţi minte: nu mergem la mântuire, ci la osândă sigură mergem! Chiar dacă predicăm şi cântăm, şi zicem. Putem să zicem orice… Pentru că este scris: „Chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars de viu, chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, chiar dacă mi-aş împărţi toată averea săracilor, dacă n-am părtăşie cu fraţii, dacă nu umblu în lumină – că asta înseamnă lucrul acela –, nu sunt nimic”. Ba, sunt un om pierdut, care mă pierd şi pe mine, şi pe ceilalţi, dându-le şi lor impresia că, trăind aşa cum trăiesc eu, vor fi şi ei mântuiţi… cum am şi eu impresia că voi fi mântuit. Impresie falsă, amăgitoare, înşelătoare, pentru că nu-i adevărată. Dumnezeu nu după condiţiile pe care le punem noi ne va mântui. Ci după condiţiile pe care le-a pus El! Pentru că e Împărăţia Lui…

În Epistola Sfântului Petru scrie: „Daţi-vă toate silinţele să uniţi cu credinţa…”. Nu-i de-ajuns credinţa, nici chiar cea mai frumoasă. Fapta! „Cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Că numai dacă veţi avea din belşug toate aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori”. Şi într-adevăr: „Numai în chipul acesta vom avea slobodă intrare în Împărăţia lui Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru. Dar cine n-are aceste lucruri în el este orb, umblă cu ochii închişi, nu ştie încotro merge şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate”.

Deci condiţii, nu… poveşti! Nu impresii! Nu presupuneri! Condiţii clare şi hotărâte.

Să nu ne înşelăm, fraţilor! Nu putem trăi şi cu Dumnezeu, şi cu Mamona. Nu putem umbla şi pe calea firii pământeşti, şi pe calea plăcută veacului acestuia, şi pe calea lui Dumnezeu, dacă vreţi să nu ne înşelăm şi să avem siguranţa ajungerii în mântuirea lui Dumnezeu şi noi, şi cei care ne urmează.

Atâta am avut să vă spun. Am simţit acest îndemn în chip deosebit, să vorbim despre acest verset: „Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este lumină, avem părtăşie unii cu alţii şi sângele lui Hristos ne curăţeşte”. Dacă n‑avem părtăşie, nu umblăm în lumină şi nici sângele lui Hristos nu ne mai curăţeşte.

Deci, e cazul, cred, să fiu [înţeles].

Eu m-aş fi bucurat să putem sta mai mult împreună. Aş fi dorit să putem sta la această masă rotundă, fiecare să spună, fiecare să asculte… şi poate că undeva… ne-am fi putut întâlni frumos, cu toţii în acelaşi loc; nu numai laolaltă, ci şi împreună. Nu numai trupeşte întâlniţi, ci şi sufleteşte. De-aici încolo, cel puţin din două adunări să nu mai fie două; să fie măcar una. Dacă nu pot fi din patru una, cel puţin din cele două care-s surori mai apropiate. Că dacă cineva se desprinde de părtăşie şi nici nu vrea să înţeleagă şi nici nu doreşte să asculte, ci o ia de unul singur şi se duce cum îi place lui… aceluia nici Domnul nu-i mai pune condiţii. Dacă nu vrea să asculte, ducă-se, facă, zică, predice, cânte, umble, laude… umble cum vrea! Dar dacă vrea cineva totuşi şi simte dorinţa să fie după voia lui Dumnezeu, pe aceia îi rugăm în numele Domnului, fără să ne mai judecăm unii pe alţii, fără să tot dezgropăm morţi care put, fapte din trecut pe care le-am interpretat după cum am vrut, dându-le gravitatea sau importanţa, sau neimportanţa care ne convenea. Să pornim de aci, de la baza aceasta. Şi, de aici înainte, adunaţi-vă [împreună]. Daţi-vă toate silinţele să vă vedeţi fiecare, să ne vedem fiecare propria noastră vină.

Am fost cu fraţii… şi-i judecau pe tineri. Un frate bătrân îi judeca pe tineri:

– Aţi văzut tinerii aceia că nici nu-şi făceau cruce? Sunt dintre copii de‑ai fraţilor; şi copiii oamenilor lumeşti îşi făceau cruce la biserică, şi ei nu-şi făceau cruce”. Şi îi judecau pe tineri. Şi am zis:

– Bine, frate, dar oare de păcatele acestor tineri dumneata eşti nevinovat? Noi suntem nevinovaţi? Noi, bătrânii. Dacă ei se poartă necuviincios, n-avem noi oare, pentru purtarea lor, vreo vină, vreo parte de vină fiecare? Sfântul Apostol spune aşa: „Cine cade şi eu să nu ard? Cine este slab şi eu să nu fiu slab?”. Omul cu adevărat nevinovat se consideră de vină şi vinovat de căderea oricui: „Poate că el n-ar fi căzut, dacă eu m-aş fi rugat mai mult, dacă aş fi mers mai cu dragoste şi aş fi vorbit mai cu lacrimi cu el”.

A venit, nu de mult, la mine un frate de undeva de departe, de prin Bucovina. Şi a început s-o judece pe mama sa, spunând:

– Uite, acuma e pe moarte. Spune, frate, să-i mai fac eu înmormântare la mama cu fraţii, când ea tot timpul, toată viaţa, numai împotriva Lucrării a fost? Numai împotriva adunărilor, numai împotriva fraţilor. Niciodată n-a iubit Lucrarea Domnului; niciodată n-a iubit Cuvântul lui Dumnezeu…

Şi o judeca pe mama lui, care era pe patul de moarte. Şi se îndoia dacă el mai are datoria să o îngroape cu fraţii şi să-i facă o înmormântare frăţească. M‑am uitat cu lacrimi la el şi am zis:

– Frate, dumneata eşti credincios? O judeci pe mama… Dar de faptul că mama dumitale a fost străină de Domnul şi că a urât adunarea, şi că nu i-a iubit pe fraţi, oare nu cumva ai o mare vină chiar dumneata? Nu-i nici o mamă care să nu-şi iubească copilul ei. Şi când copilul îi înfăţişează cu dragoste mamei un cuvânt şi cu lacrimi un adevăr, eu cred că nu există mamă căreia să nu i se înmoaie inima, să nu primească de la copilul ei acest cuvânt. Eşti chiar nevinovat dumneata de starea în care a trăit şi în care moare mama dumitale? Gândeşte‑te!

Şi a trebuit să-i vorbesc cu lacrimi despre datoria lui faţă de mama lui; datoria lui de om credincios faţă de mama lui, o femeie necredincioasă. Şi atunci a zis:

– Da… recunosc… eu n-am fost cum trebuia să fiu faţă de mama mea.

Şi atunci s-a lămurit problema ce trebuia să facă el, măcar mai departe acum, în împrejurarea aceasta… dacă se mai putea face ceva, că nu ştia sigur dacă o mai găseşte în viaţă când se întorcea înapoi.

Eu cred că, în toată starea aceasta, fiecare dintre noi ar trebui să ne vedem propria noastră vină. Şi să nu acuzăm nici pe unul, nici pe altul. „Din cauza mea lucrurile au ajuns rău. La această măsură de răutăţi şi de amărăciune eu am contribuit atât de mult!” Şi, dacă fiecare, în faţa Domnului, ne vom recunoaşte partea noastră de vină… Poate că n-am făcut toţi rău; dar toţi n-am făcut atâta bine cât trebuia. Nu ne-am rugat atât de mult, nu ne-am apropiat atât de cald, n‑am răspuns aşa de frumos, n-am iertat atât de repede şi atât de mult cât trebuia.

Sunt în viaţa noastră încă păcate la care ţinem. Să nu mai ţinem la păcate! Să le osândim. Că oricât de frumos nume i-am pune noi diavolului, el tot diavol e. Oricât de nevinovat nume i-am pune noi păcatului, el tot păcat este. Noi ne putem înşela pe noi numind un păcat cu nume mai acceptabil şi mai nevinovat, dar nu-L putem înşela pe Dumnezeu. Ce numeşte Domnul păcat, păcat este. Ce numeşte Domnul rău, rău este. Şi noi ne înşelăm când numim binele rău şi răul bine. Dar dacă avem lumina lui Dumnezeu şi dorinţa sinceră a mântuirii noastre, nu vom schimba valorile şi nu vom inversa lucrurile. Ci vom spune răului rău, chiar dacă ne osândeşte pe noi înşine. Şi vom spune binelui bine, chiar dacă binele acesta este de partea aceluia care este adversarul nostru. Pentru că adevărul este adevăr fie că vrem să-l recunoaştem, fie că nu. Dar dacă cineva este din Dumnezeu, acela iubeşte adevărul chiar şi când este împotriva lui. Fiindcă aceasta este singura noastră salvare şi mântuire.

Noi va trebui să plecăm. Noi lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu să lucreze. Frăţiile voastre sunteţi aici. Aveţi posibilitatea să vă mai întâlniţi şi doi cu doi, şi trei cu doi, şi unu cu ceilalţi şi… fiecare, în grupuri mai mari sau mai mici. Adunaţi‑vă! Nu vă despărţiţi. Adunaţi-vă şi laolaltă, şi împreună. Şi vorbiţi, vorbiţi… Mai mult rugaţi-vă. Până când veţi simţi că puteţi să vă îmbrăţişaţi cu dragoste şi că puteţi merge împreună, simţind că împreună cu noi este cu adevărat şi Domnul, Care binecuvântează gândurile şi umblările noastre, pentru că va vedea în inima noastră sinceritatea gândurilor şi curăţia dorinţelor, în ce priveşte împlinirea voii Sale. Pentru că numai în felul acesta ne putem mântui.

Scoateţi păcatul şi toate sursele de păcat şi din inimă, şi din casă. E mai bine. Decât să ne scoată ele din Împărăţia lui Dumnezeu, mai bine să le scoatem noi mai curând din inima noastră întâi. Că degeaba le scoatem din casă, dacă nu le scoatem din inimă. Şi degeaba ne vorbim noi frumos acum unii altora, dacă nu ne despărţim de păcat. [Atunci] ne vom despărţi curând iarăşi de fraţi. Numai când te desparţi de păcat te poţi uni cu Domnul şi cu fraţii. Dacă nu ne despărţim de păcat, păcatul ne desparte şi de Dumnezeu, şi de fraţi. Nu putem să mergem în Împărăţia lui Dumnezeu cu dragostea lumească, cu lucrurile lumeşti, cu împlinirea dorinţelor lumeşti şi a poftelor lumeşti. Ceva trebuie să părăsim. Ceva trebuie să lepădăm. De ceva trebuie să ne despărţim: ori de păcat, ori de credinţă; ori de sursele de păcat, ori de sursele mântuirii. Că nu le putem împăca. Şi chiar dacă ne închipuim că le putem, ne înşelăm singuri. De ce să ne înşelăm singuri?

Ştiţi fiecare ce aveţi de făcut, dacă doriţi.

Noi lăsăm acest cuvânt al lui Dumnezeu să lucreze. Şi ştim că el va lucra.

(…)

E adevărat că mai sunt şi greşeli, că… aşa este. Dar fiecare să ne recunoaştem, cum am stabilit, partea noastră de greşeală şi să nu mai zicem despre altul. Va veni şi vremea lui să recunoască şi sperăm că Dumnezeu… va face asta.

Dar uite, şi cu privire la felul de a lucra, adică atunci când vine în adunare cineva străin, despre care fie că n-ai o cunoaştere clară asupra convingerilor lui, a învăţăturii lui, fie că nu-l cunoşti defel: mai bine ar fi să nu dăm noi cuvânt chiar aşa uşor la un străin, dacă nu eşti convins despre [el]. Decât să dai drumul la un cuvânt străin care să strecoare apoi încredinţări străine şi să-ţi creeze probleme în sufletele mai simple şi mai neîntemeiate, mai bine stăvileşte răul de la început!

Am mai tot discutat pe această chestiune şi cu alţi fraţi, care ziceau cu foarte multă largheţe şi cu foarte vinovată lărgime sufletească faţă de cei care vin cu alte învăţături „să le dai voie la cuvânt”. Nu, fraţilor! Că, dacă Domnul ne-a pus pe noi păzitori în adunarea Sa şi în turma Sa, atunci noi nu putem face, peste Cuvântul lui Dumnezeu şi peste interesele Domnului, voia noastră în Lucrarea Sa. Pentru că, de fapt, Duhul Sfânt şi Domnul ne-au pus în Lucrarea Sa nu numai ca să dăm hrană turmei, ci să şi păzim turma. Că dacă numai o hrănim şi n-o păzim, noi muncim pentru lupi şi câştigăm pentru hoţi. Că hoţul şi lupul vine să junghie, să fure şi să prăpădească. Noi să avem gelozie şi dragoste sfântă faţă de adunarea Domnului care ne-a fost încredinţată să răspundem de ea. Pentru că să ştiţi: răspundem! În faţa lui Dumnezeu vom fi traşi la răspundere nu numai de fiecare suflet, ci şi de fiecare minut şi de fiecare cuvânt risipit sau interpretat, sau pierdut. Vom da seamă în faţa lui Dumnezeu de toate. Şi atunci, dacă ştim că avem această mare răspundere, trebuie să fim foarte atenţi. Un paznic pus acolo undeva la uşa întâia sau… în post, când ştie că  răspunde faţă de ministru de felul cum păzeşte el acolo fiecare şurub şi fiecare portiţă, şi fiecare sârmă, atunci are grija cea mai mare de orice lucru. Să nu se strecoare [cineva]… de departe dă alarma şi strigă: „Vin hoţii!” sau: „Văd eu pe cineva că dă târcoale în jurul şantierului” sau… „în jurul depozitului”. Dă alarma, pentru că ştie că răspunde; şi că, imediat ce este găsit necorespunzător, va fi înlăturat. Noi, în Lucrarea lui Dumnezeu, avem oare mai puţină poruncă să împlinim această datorie?

Am spus de fratele cu care am discutat acest lucru şi care a zis: „De ce să nu-i dau voie să vorbească? Că… dacă nu vorbeşte bine, îl opresc eu atunci!”. Adică nu-i mai bine să [pui] stavila şi să opreşti murdăria înainte de a se vărsa în apă, când ştii că acolo e rău? Ci e mai uşor apoi, după ce s-a vărsat, să opreşti şi să mai repari? Pe urmă, după ce îl opreşti în timpul adunării, abia atunci se vede că… uite… şi te arată pe tine, cel care l-ai oprit, că eşti tulburător, nu pe el, care a stricat… Că cei mai mulţi nu-şi dau seama că acela e un stricător, fiindcă nu-s în măsură să gândească şi să judece. Măsura aceea trebuia să o iei tu, înainte de [asta].

De aceea, mult mai multă grijă la străinul care vine în adunare. Nu daţi voie la cel pe care nu-l cunoaşteţi sau la cel pe care-l cunoaşteţi că răspândeşte învăţături străine. Nu-l lăsaţi de la început! Păziţi Lucrarea lui Dumnezeu şi albia curată, şi apa curată a izvorului sfânt. Numai cine dă învăţătură sănătoasă să fie primit. Noi nu trebuie să fim mai milostivi şi mai largi decât Dumnezeu. Spune Cuvântul Său: „Dacă vine cineva şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-i ziceţi «Bun-venit!», să nu-l primiţi în casă. Că vă faceţi părtaşi păcatelor lui”. Sfântul Apostol zice: „Dacă eu însumi sau un înger din cer ar veni să vă aducă altă învăţătură, anatema să fie! Voi să ştiţi: nu există decât una: aia! Şi la aia să ţineţi!”. Deci, cel care este paznicul adunării, el trebuie să aibă o grijă sfântă. În casa lui personală poate să dea drumul la un porc să… murdărească sau la un taur să spargă… Dar în Casa lui Dumnezeu n-ai voie. În casa ta poţi să-i dai drumul la oricine… la un hoţ, să-ţi fure, dacă vrea… că tu eşti cel care ai câştigat şi tu eşti cel care păgubeşti. Dar în Casa lui Dumnezeu n-avem voie să dăm drumul cu uşurinţă la nimic. De aceea zice: „Vegheaţi asupra turmei peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi”.

Aşa… cu privire la asta.

[Despre] celelalte, eu nu vreau să mai zic… Ce am zis de la început este clar. Să ne vedem fiecare propria noastră vină; să punem un gând frumos. Din seara asta… nu mai vorbim de ieri, de alaltăieri… de anii trecuţi. De-aci! Domnul ne-a adunat aici. De aici înainte aşa să mergem. Şi eu sunt convins că aşa vom merge, frate Gigi.

(…)

Să vă explic cu Pop:

S-a întâmplat cu el ceva foarte deosebit acu’ de curând. A venit de patru ori la mine acasă; eu nu eram acasă, dar el a venit de la Bacău totuşi până la mine. A făcut şi el, şi familia, şi… toţi ceilalţi un cuvânt… şi mi-a lăsat şi el un cuvânt scris: „Vreau să fac act de pocăinţă… vreau să mă întorc… vreau să mă îndrept, vă rog să mă iertaţi. Eu cer iertare în numele Domnului. Doresc să mă îndrept. Vă rog să mă primiţi şi să mă iertaţi”.

Acuma, eu îl cunosc poate că mult mai bine decât dumneavoastră toţi la un loc. Am avut – din 1947, de când l-am cunoscut – numai scandaluri şi necazuri… şi necazuri din partea lui. Şi în timpul alergării noastre după legalizare, şi după aceea, n-am avut decât necazuri în toate privinţele. A fost totdeauna unealta potrivnicului şi răufăcătorul Lucrării. Şi personal împotriva mea, şi împotriva Lucrării. Şi a mai venit el şi alte dăţi, de cel puţin zece ori, cu cereri de iertare; şi a primit iertarea şi după aceea tot aşa a făcut.

Dar Mântuitorul spune în Cuvântul Său aşa: „Dacă fratele tău ţi-a greşit şi se întoarce şi zice: „Îmi pare rău, iartă-mă”, trebuie să-l ierţi. Şi de şaptezeci de ori şapte dacă ar fi, aşa să faci. Fraţilor, eu mă tem de Cuvântul lui Dumnezeu. Eu respect Cuvântul Domnului. Ştiu că mâine voi merge în faţa Domnului şi va trebui să răspund dacă l-am ascultat sau nu l-am ascultat. Şi, pentru că eu ascult Cuvântul Domnului, adică mi-am dat silinţa să-l ascult, am zis: „Bine, frate”. Când a venit… era acu’ vreo două săptămâni. A fost de faţă şi fratele Popa Petru de la Beiuş; era acolo şi el. M-am bucurat când a venit. Am zis: „Frate, slăvit să fie Domnul! Dacă într-adevăr gândul e sincer şi dorinţa sinceră, Dumnezeu să te ierte, să te binecuvânteze”.

I-am spus mai multe lucruri… După aceea el a făcut, cu lacrimi şi cu strigăte mari, un act de pocăinţă, de părere de rău şi o promisiune de îndreptare. Ne-am rugat împreună şi am zis: „Domnul să te binecuvânteze… Dă-ţi toate silinţele să-ţi ţii cuvântul şi promisiunea”. Acuma i-am zis: „În ce mă priveşte pe mine, eu te iert oricât de mult rău mi-ai făcut – şi ştii că te-am iertat, pentru că… am iertat şi pe alţii şi pe oricine. Nu se poate să nu te iert”. Pentru că Cuvântul spune aşa: „Dacă nu iertaţi oamenilor păcatele lor, nici Tatăl vostru cel ceresc nu vă va ierta păcatele voastre”. Şi atunci am zis: „Te iert, frate, din toată inima pentru tot răul pe care mi l-ai făcut mie personal. Dar dumneata ai făcut rău, în primul rând, în faţa lui Dumnezeu şi apoi faţă de Lucrarea Domnului. În ce mă priveşte pe mine, problema e rezolvată. Dar problema pocăinţei în faţa lui Dumnezeu trebuie s-o rezolvi. Dumneata trebuie să mergi pe genunchi singur, în odăiţa dumitale acolo, şi să stai pe genunchi şi-n lacrimi până vei simţi că Dumnezeu te-a iertat şi ai căpătat pacea cu Dumnezeu. După aceea, pacea cu fraţii uşor o poţi căpăta când mai întâi ai căpătat cu adevărat pacea cu Dumnezeu. Dar chiar şi faţă de fraţi va trebui odată şi-odată… şi numai atunci se va putea rezolva deplin problema, când vei merge în faţa fraţilor sau, cel puţin, în faţa unor reprezentanţi pe ţară ai Lucrării, pentru ca ei, fraţii din ţară, în numele Lucrării, să te ierte pentru păcatele pe care le-ai făcut împotriva Lucrării Domnului. Acum poţi face o adunare de douăzeci de persoane, să vorbeşti în public; nu-i mare lucru. Nu poţi face însă o adunare de zece persoane, pentru că imediat te interpretează altfel, că… ce ai făcut şi că nu ştiu ce… Dar chiar [dacă] această adunare restrânsă de fraţi (dacă într-adevăr e nevoie să fie făcută), momentan nu se poate face, dumneata trebuie, de aci înainte, să trăieşti şi să faci exact aşa cum ştii că ţi-ar cere fraţii şi cum ştii că vor fraţii să umbli. Şi atunci când se va întâmpla odată ocazia ca să poţi fi cu adevărat în faţa reprezentanţilor Lucrării să ceri iertare, atunci le va fi şi lor mai uşor să ţi-o dea, şi ţie mai uşor să ţi-o ceri.

Şi aşa m-am înţeles cu el: că de-aci…. el va face aşa, mai departe. Şi aşa a plecat, convins. Şi erau acolo şi fraţii ceilalţi: fratele Popa Petru şi încă cineva. Asta era cam pe la întâi sau… 5 octombrie.

După o săptămână ne-am întâlnit la nuntă la Cluj[1], la nunta din 6 sau 7, nu mai ştiu… acuma, în luna asta. Era şi el de faţă, pentru că mirele era văr primar cu el. Acolo m-am dus şi eu, pentru că fraţii au insistat foarte mult, zicând: „Frate, acolo toţi dezbinătorii din nordul Ardealului se vor aduna, pentru că-i un loc în care ei totdeauna au avut izbândă şi succes. Fraţii de la Cluj sunt hotărâţi să nu se ducă, pentru că acolo au avut mult necaz. Noi nu trebuie să lăsăm fraţii, mulţimea fraţilor care vor veni şi care nu ştiu acest lucru, nu trebuie să-i lăsăm pradă duhurilor sectare şi dezbinătoare. Noi trebuie să mergem acolo, pentru ca să stăvilim un rău şi să îndreptăm lucrurile spre bine”.

Şi aşa m-am înţeles cu câţiva dintre fraţi să mergem acolo. Şi ei s-au pomenit că noi am ajuns acolo pe neaşteptate. Erau acolo toţi dezbinătorii din nordul Ardealului. Cei cu înclinaţii penticostale… cei cu înclinaţii baptiste… relaţii cu străinii… învăţături şi învăţători răi. Toţi erau acolo adunaţi, ca să dea o mare lovitură şi… credeau într-un mare câştig. Pop era acolo. Când l-am văzut, ştiind bine de promisiunea pe care o făcuse cu câteva zile înainte, l-am chemat, ne-am aşezat acolo la masă… erau adunaţi o mie de fraţi din toată ţara acolo. Atunci i-am zis: „Uite, acuma ai o ocazie unică să-ţi arăţi într-adevăr sinceritatea pe care ai promis-o, după dorinţa pe care ţi-ai manifestat-o acasă. Dacă eşti sincer în gândurile tale şi dacă vrei cu adevărat să faci un pas nou şi hotărâtor în viaţa ta, uite: în primul rând, acuma sunt adunaţi aici fraţi din toată ţara; unii, nu toţi care ar fi trebuit să fie, dar majoritatea.

În al doilea rând: locurile acestea sunt acelea în care, de zeci de ani, mărturiseşti şi-ţi duci lucrarea ta de dezbinări şi de tulburare. Fiinţele, oamenii, fraţii care sunt aici sunt marea majoritate dintre cei care te cunosc şi ştiu, şi te-au văzut cum ai trăit şi cum ai lucrat.

Pe urmă: aici sunt foarte mulţi dintre dezbinătorii pe care i-ai antrenat mereu pe calea neascultării şi a luptelor şi care s-au dus unii într-o parte, alţii într‑alta şi au făcut rău Lucrării lui Dumnezeu. Ai ocazia să-ţi mărturiseşti puternic aici părerea de rău, dorinţa de îndreptare şi cererea de iertare către toţi fraţii.

Pe urmă: ai ocazia să le spui celor care te-au urmat în neascultare şi-n dezbinare să te urmeze şi în pocăinţă şi-n îndreptare; să se refacă unitatea Lucrării şi să se orienteze clar învăţătura pe calea cea bună.

I-am zis:

– Vrei să faci lucrul acesta?

El zice:

– Vreau.

– Atunci aşteaptă puţin, până când mai vorbesc unul, doi dintre fraţi.

Şi, la un moment dat, când era cel mai potrivit moment pentru acesta, i-am trimis vorbă pe fratele Petru, el a venit la masă şi a rostit în public un cuvânt care… n-a fost el chiar 100 la sută cum trebuia să fie; dar a fost 80 la sută o mărturisire zguduitoare. A recunoscut în faţa mulţimii fraţilor… (Am înregistrat vorbirea lui pe bandă şi o veţi primi, şi o veţi asculta, şi veţi vedea ce a spus.) Că a fost sincer 100 la sută, că a fost numai o parte din sinceritate, noi nu ştim. Nici nu-i asta partea noastră să discutăm. Îl va judeca Dumnezeu şi va arăta viitorul ce a fost. Fapt este că în momentul acela el a mărturisit cu lacrimi că de zeci de ani a lucrat şi a luptat împotriva Lucrării; împotriva fraţilor. Că a făcut numai rău şi că acuma îi pare rău şi îşi cere iertare tuturor fraţilor şi Lucrării, şi celor cărora în chip deosebit le-a [greşit]. Şi a promis că, pe viitor, va lucra în ascultare şi în unitate cu fraţii. Şi a avut un cuvânt zdrobitor de chemare şi către cei dezbinaţi şi tulburători care l-au urmat şi care mai sunt şi acum tot aşa neascultători – sau erau atunci – ca şi el. Lucrul acesta a fost ca o bombă pentru ei, ca un trăsnet. Pentru că acolo şi atunci când credeau ei că vor avea cea mai mare izbândă, s-au pomenit dintr-o dată prăbuşiţi.

Şi într-adevăr, am avut o discuţie după aceea cu Ciupei, acela care era „şeful” disidenţei penticostale între fraţii din nordul Ardealului, şi cu toţi cei care erau sprijinitorii lui. Şi apoi cu alţii şi alţii, şi… chiar cu Bocăneală şi cu Pop Gheorghe şi… aşa mai departe. Bocăneală a fost acolo. El n-a arătat, personal, nici un semn de îndreptare. Dimpotrivă, l-a condamnat pe Pop că a făcut această treabă. Dar Pop Gheorghe a zis cu lacrimi: „Frate, aş dori din toată inima să vii odată şi în casa mea. Am şi eu de făcut o astfel de mărturisire…”. Şi fata lui a vorbit la fel. I-am promis: „Frate, cu prima ocazie, mă voi duce”.

Sunt fericit oriunde se iveşte o cât de mică dorinţă de îndreptare. Şi dacă face un pas, ai face o sută spre el. Şi dacă e numai o scânteie, ai sufla în ea să se aprindă. Pentru că, dintre toţi dezbinaţii şi tulburătorii, nici unul, până astăzi, n-a făcut un pas, o mărturisire cu o dorinţă sinceră să se îndrepte. Uitaţi-vă la Tudose! Uitaţi-vă la Moldoveanu! Uitaţi-vă la Condruz, uitaţi-vă la Iordache şi la atâţia care au pornit pe calea dezbinării, cu câtă îndărătnicie şi cerbicie, şi încăpăţânare rămân pe calea neascultării.

Când am văzut că omul acesta doreşte, am spus: „Frate, chiar dacă mi-ai fi făcut de o sută de ori mai mult rău, când văd un singur gând şi semn de îndreptare, sunt gata să fac acest lucru; pentru că atât de mare amărăciune şi durere, şi necaz avem din cauza oricărei dezbinări; şi atât de mare bucurie avem şi de cel mai mic semn de îndreptare şi de unitate.

De aceea, dorim din toată inima… Asta-i situaţia lui Pop în momentul acesta. Dumneavoastră veţi primi o bandă, o copie după vorbirea lui de atunci, şi veţi vedea, şi veţi judeca apoi în ce măsură este sau poate fi crezut. Dar el… să ştiţi că totuşi e şi un om bolnav… Să avem şi gândul acesta când îl judecăm. În al doilea rând, trebuie şi noi, dacă suntem oameni duhovniceşti, să arătăm puţină înţelegere şi îngăduinţă atunci când vine, să-l ajutăm să se pocăiască, nu să se facă mai rău.

…După aceea s-a dus undeva la o nuntă, care a fost acu’ duminică, acolo pe la Bacău, pe undeva… la Buhuşi, şi a vrut să vorbească fraţilor. Fraţii nu l-au lăsat să vorbească. Erau fraţii aceia de prin jurul Neamţului care au avut atâta necaz din partea lui. Era bine dacă îl lăsau; dar era bine dacă, mai înainte de a vorbi, îi spuneau: „Am auzit că la Cluj ai făcut aşa o mărturisire frumoasă şi ai promis că vei merge mai departe pe calea asta bună. Dacă şi aici vrei să faci o astfel de mărturisire, ai cuvântul! Vorbeşte, spune-le! Ai ocazia să le spui şi altora, care te-au ascultat când erai tulburător şi dezbinător. Acuma trebuie să le spui şi lor un cuvânt de îndreptare”. Ar fi fost bine dacă i-ar fi spus. El n-a spus că vrea să facă aşa ceva, fraţii nu l-au întrebat şi l-au îndepărtat. Acuma Domnul ştie… Dacă el a fost sincer, o astfel de lecţie, chiar dacă-i usturătoare, nu-l va îndepărta, ci îl va apropia. Va recunoaşte, că i-am spus: „Dumneata trebuie să recunoşti că, după cât rău ai făcut, mai sunt unii fraţi care nu mai au încredere nici în promisiunile astea, nici în făgăduinţa asta. Ci numai aşteaptă să vadă dacă în timp, în viitor, vei da dovadă cu adevărat că te-ai îndreptat.

Şi dacă se va mai ivi ocazia să mai vină şi aici, eu zic să vă purtaţi faţă de el nu aşa cum s-au purtat cei de la Piatra Neamţ. Ci să-i spuneţi aşa, frumos: „Frate Pop, am auzit că dumneata ai făcut aşa o frumoasă mărturisire înaintea fraţilor la Cluj… Şi că ai luat o hotărâre frumoasă! Ei bine, noi ne bucurăm de aceasta. Şi dacă aşa vrei să faci şi aici, uite, ai cuvânt, frate. Şi noi dorim să te ajutăm… şi să refacem ce-a fost rău… Domnul să ne ierte pe toţi. Dar măcar pe viitor, de-aci încolo – dacă poţi! – să mergi bine. Dacă n-ai de gând să faci aşa, atunci înseamnă că nu-ţi ţii legământul şi ţi-ai minţit cuvântul. Şi atunci… bineînţeles că noi nu mai putem să avem nici un fel de încredere şi părtăşie.

Am ascultat vorbirea omului acestuia şi atunci am zis: „Da… uşor poţi vorbi: «De treizeci… de patruzeci de ani, eu am lucrat rău. De patruzeci sau de treizeci de ani eu am lucrat împotrivă şi am făcut dezbinări, şi am tulburat, şi am stricat, şi i-am întristat pe fraţi…». Dar când te gândeşti la urmările şi la roadele nefaste şi rele ale acestor acţiuni…”. Eu i-am spus: „Bine, frate, e adevărat, e frumoasă pocăinţa noastră. Dar dacă Domnul – după Cuvântul Său – va judeca şi va răsplăti fiecare faptă bună sau rea, cine va răspunde în faţa Judecăţii lui Dumnezeu pentru atâtea prilejuri pierdute patruzeci de ani? Pentru atâta rău făcut patruzeci de ani? Pentru atâta timp pierdut patruzeci de ani? Pentru atâtea suflete care s-au pierdut patruzeci de ani? E uşor să zici acuma: «Ier­taţi‑mă…». Şi… fraţii iartă. E uşor să zici: «Îmi pare rău…». Poate că-ţi pare… Dar urmările, dar roadele nenorocite cine le va plăti? Că [cineva] trebuie să le plătească odată. Dacă spune [Cuvântul]: «Adevărat vă spun că oricine a dat un pahar cu apă rece în numele Meu nu-şi va pierde răsplata», atunci tot aşa de adevărat este că şi oricine n-a dat acest pahar sau a dat un pahar cu otravă, sau a dat un lucru rău nu-şi va pierde nici acela, în Ziua Judecăţii, răsplata…

Păcatele nu se iartă, fraţilor! Nu există păcat care să poată fi iertat! Toate păcatele se ispăşesc. Păcatele celor credincioşi, care s-au întors la Dumnezeu, sunt iertate pentru că le ispăşeşte Hristos. Le-a ispăşit El. Dar păcatele celor care nu se întorc la Dumnezeu le vor ispăşi cei care le-au făcut. Şi pe pământ, şi sub pământ. Nu există păcat care se iartă. Toate păcatele se ispăşesc. Pe cele care sunt cu adevărat recunoscute şi lepădate, le ispăşeşte Hristos pentru noi. Dar pe cele care nu sunt recunoscute, nici părăsite, nici lepădate le vom ispăşi noi ori pe pământ, ori sub pământ; ori şi aici, şi acolo. Nu se iartă nici un păcat! Toate păcatele se ispăşesc. Păcatul mic are pedeapsă mică; păcatele mari nu pot avea pedeapsă mică…

De aceea, „cutremuraţi-vă – spune – şi nu păcătuiţi”. De ce? Pentru că este ispăşire pentru orice păcat. Şi de aceea spun, să nu ne obişnuim cu păcatul şi să nu-l tratăm uşor. Nici unul şi nici un păcat. Să ne temem mai ales de păcatele făcute împotriva Duhului Sfânt, adică împotriva Lucrării Domnului, împotriva Cuvântului Său, împotriva fraţilor şi a unităţii frăţeşti. Astea-s păcatele împotriva Lucrării Duhului Sfânt şi astea se ispăşesc cumplit… Vedeţi că cei care păcătuiesc, fără să se îndrepte, împotriva Lucrării lui Dumnezeu, adică dezbină Lucrarea şi împart adunările Domnului, aceştia pot să tot vorbească… Dumnezeu nu le mai răspunde. Şi faptul că ei nu se întorc şi nu se îndreaptă, şi nu recunosc răul pe care l-au făcut este o dovadă că Duhul Sfânt i-a părăsit. Dumnezeu nu le mai răspunde. Pot să cânte, pot să predice, pot să scrie… Lui Dumnezeu nu-i mai pasă, El nu le mai răspunde acum, până în Ziua Judecăţii. Că are în Cuvântul Său scris atâtea înştiinţări de care ei nu ţin seama.

Ce adunare minunată a fost la Sibiu! Acolo a lucrat un sfânt, Părintele Iosif! A adunat sute de fraţi. Era o adunare… strălucită şi frumoasă. Astăzi nu mai sunt decât câteva suflete, dezbinate şi împărţite şi acelea în două tabere, amândouă sectare, care se luptă una împotriva celeilalte. Moldoveanu cu cinci, [cei­lalţi] cu alte cinci suflete. Şi se luptă, şi se mănâncă unii pe ceilalţi, la fel de sectari aproape toţi. Dar duhul acesta care îi însufleţeşte a nimicit toată lucrarea frumoasă de acolo.

Ce adunare frumoasă era la Săsciori, acolo unde a lucrat alt sfânt, fratele Marini! Ani de zile a lucrat acolo. Suflete… sute de suflete, adunări cutremurătoare cum erau pe văile acelea ale Sebeşului n-ai mai văzut prea ades… Nici un singur ostaş nu mai este. Numai iehovişti, milenişti, penticostali, baptişti, oameni lumeşti, numai… nici nu se vorbeşte despre Oastea Domnului. Aşa a făcut acolo duhul sectar propagat de Moldoveanu şi de ceilalţi.

La Avrig erau sute de fraţi; nici un singur ostaş nu mai e. La Sighişoara, la Făgăraş… în toate părţile Sibiului. Iată ce lucrează împotriva Duhului Sfânt şi împotriva Lucrării lui Dumnezeu duhurile acestea, prin vasele de care se folosesc ele. Acestea sunt păcate împotriva Duhului Sfânt; de aceea nu se mai întorc niciodată oamenii aceştia, nici nu se vor întoarce, până în focul veşnic. Dumnezeu nu le răspunde. Poate să predice… şi poate să cânte. În zadar. Dumnezeu nu le mai răspunde. Ei muncesc şi luptă ca într-o mlaştină. Nici adunările nu cresc, bucurii nu mai sunt, nici un pic de recunoştinţă, nici un pic de unitate şi nici un interes faţă de adevărul curat, sănătos, dulce şi iubit, şi cald al Lucrării Oastei.

Iată rezultatul, unde se ajunge prin neascultarea de fraţi, prin lipsa de unitate şi de părtăşie frăţească! Dumnezeu nu le mai răspunde… Nici nu le va mai răspunde niciodată nici la rugăciunile lor. Pot să şi înjure, pot să şi blesteme… Nici la blesteme, nici la clevetiri [nu le mai răspunde]… Există o vreme de la care Dumnezeu tace şi nu mai răspunde celui la care i-a tot vorbit şi n-a vrut să ţină seamă. N-a vrut să ţină seamă nici de Cuvântul Lui, nici de cuvântul fraţilor, nici de îndemnuri, nici de lacrimi, nici de trecut, nici de înaintaşi, nici de învăţătură, nici de… nimic. Şi-apoi, dacă nu mai ţii seamă de nimic al lui Dumnezeu, nici Dumnezeu nu mai ţine seamă, până în ziua despărţirii veşnice. Să ne îngrozim de astfel de stări!

Eu sunt convins, frate Gigi, că, din ziua de astăzi, dumneavoastră vă veţi aduna împreună şi bucuriile vor fi tot mai mari şi mai frumoase. Va trebui să ne acoperim cu dragoste unii altora, să ne recunoaştem fiecare greşelile noastre şi să ni le îndreptăm. Domnul ni le iartă, dacă ni le iartă şi fraţii. Şi, dacă noi înşine dorim cu adevărat o îndreptare, să căutăm în fiecare zi să ne cioplim şi să ne curăţim propria noastră situaţie şi stare în faţa Domnului, în primul rând. După aceea, cu fraţii uşor ne vom înţelege.

Iar mai departe, sperăm că Cuvântul lui Dumnezeu va face lucrarea de curăţire în vieţile noastre; pe rând, în timp. Că în timp au venit şi deosebirile. În timp, cu ajutorul Domnului, vor veni şi îndreptările.

Există două mijloace de curăţire: prin vânt şi prin ciur. Prin vânt… ştii, când se vântură sămânţa, este un timp senin, frumos, bate un vântişor şi curăţă corpurile străine, uşoare. Cei care au păcate uşoare sau, în sfârşit… că nimeni nu poate spune că e desăvârşit, că toţi suntem greşiţi, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă zicem că n-avem păcat, minţim şi adevărul nu este în noi”. „Toţi greşim în multe feluri”, spune Cuvântul. „Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, e un om desăvârşit.” Dar cine-i desăvârşit? Mai ales în vorbire greşim. Şi‑apoi interpretăm şi… în sfârşit. Păcatele acestea uşoare le curăţă Cuvântul lui Dumnezeu în adunare, în rugăciune, în stările noastre de vorbă. Ne curăţim. E ca şi vântul care curăţă pleava şi corpurile străine şi uşoare din grâu. Dar cele care-s grele se curăţă prin ciur. Şi ciurul este nu totdeauna în mâna lui Dumnezeu. Mântuitorul a spus: „Satana a cerut să vă cearnă cum cerni grâul”. Şi cernerea nu-i uşoară cu ciurul. Sunt lovituri, sunt frământări, sunt lupte, sunt necazuri, sunt suferinţe, eşti izbit dintr-o parte în alta. Aşa e ciurul! Dar atunci şi corpurile străine mai grele se curăţă din cel care vrea într-adevăr să se cureţe. Pe cine nici ciurul nu-l mai curăţă, nu mai e bun de nimic; este aruncat la foc sau călcat în picioare.

Aşa că eu sper că greşelile noastre mărunte le va curăţi vântul cel dulce al cuvântului, al dragostei, al părtăşiei noastre frăţeşti. Şi noi vom ajunge să mergem împreună.

Eu aş vrea să ne rugăm acuma, să încheiem şi să plecăm (…).

[1] Nunta de la Şoimeni (CJ), din 4 octombrie 1981.

preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 6