Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Părintele Iosif Trifa a fost un profet!

Părintele Iosif Trifa a fost un profet!

Părintele Iosif Trifa a fost un profet!

Cele ce le vedem acum şi cele ce le auzim, pentru foarte mulţi pot părea lucruri noi şi neobişnuite – şi sunt cu adevărat aşa. În mijlocul lumii în care trăim, o nuntă ca aceasta pare întotdeauna ca fiind ceva nou, ceva neobişnuit.

Dumnezeu a făcut acum, în vremile noastre, minunea acestor înnoiri binecuvântate în această Lucrare, despre care s-a mai spus şi mai înainte. Şi în cuvântul chiar de dinaintea acestui cuvânt s-a zis că a fost un om trimis de Dumnezeu ca să mărturisească despre Lumină.

Acest om pe care L-a trimis Dumnezeu în mijlocul poporului nostru a fost profetul neamului nostru. Pentru că în lucrarea cea tainică a lui Dumnezeu, fiecare vreme îşi are profetul ei şi fiecare popor îşi are profetul lui.

Profetul poporului nostru, trimis de Dumnezeu chiar în momentul de răscruce minunată şi fericită a istoriei noastre, a fost acela prin care Dumnezeu a ridicat în mijlocul poporului nostru această Lucrare nouă şi vie, şi sfântă a Oastei Domnului.

Părintele Iosif Trifa a fost un profet! Suntem prea aproape de el ca să vedem ce uriaş om a fost omul acesta prin care Dumnezeu a făcut această Lucrare.

Cei care ştiţi ce greu este să aduci la Dumnezeu un singur suflet şi să-l faci să se nască din nou şi să se transforme dintr-un om vechi într-un om nou… să aduci la Dumnezeu o singură familie care, dintr-o familie veche, cu o purtare veche, rea, întunecată şi stricată, să se transforme şi să ajungă o familie nouă şi frumoasă, în care să trăiască harul lui Dumnezeu, Lumina lui Dumnezeu, tot ce‑i nobil, curat şi bun… aceia care, zic, se luptă să aducă la Dumnezeu un singur suflet ştiu ce grea luptă e aceasta şi cu câte lacrimi şi jertfe e împreunată adeseori lupta de salvare a unui sigur suflet spre mântuire…

Dar o lucrare care cuprinde în numărul ei numărul nenumărat al tuturor acelora care, ca şi noi, aici şi pretutindeni, L-au aflat pe Dumnezeu, şi-au schimbat viaţa şi au devenit oameni noi prin această Lucrare minunată? Ne putem închipui atunci cât de mare cantitate de lacrimi, de jertfă, de rugăciune, de putere a trebuit către Dumnezeu şi de la Dumnezeu pentru ca să se facă o astfel de lucrare în mijlocul poporului nostru.

De obicei lucrarea firească durează cât omul firesc – şi, uneori, mai puţin decât el… Dar lucrarea duhovnicească durează mult mai mult decât cel prin care Dumnezeu a făcut acea lucrare.

Părintele nostru duhovnicesc s-a dus la Domnul!… Sunt atâţia ani de atunci, dar acum se verifică – şi se va verifica în veci încă – adevărul acestor cuvinte mărturisite de el când a spus: „Lucrarea Oastei Domnului nu-i lucrarea omului, nu-i o lucrare omenească, nu-i o lucrare trecătoare, nici o lucrare firească; e Lucrarea lui Dumnezeu, revărsarea Duhului Sfânt. Şi ea va trăi şi va birui, pentru că nimeni nu o va putea împiedica şi nimeni nu o va putea nimici, pentru că este lucrarea lui Dumnezeu, care va dura atâta cât El va hotărî şi a rânduit pentru ea. Eu sunt un om slab şi neputincios; eu mă voi duce şi voi pleca… Lucrarea aceasta nu este a mea… Dumnezeu m-a trimis să o fac, este Lucrarea Lui şi El Însuşi va purta grijă de ea”…

Eram în mijlocul unor mari încercări acuma atâţia zeci de ani când el încă trăia pe pământ şi el ne-a încurajat mereu: „Nu descurajaţi niciodată, chiar dacă s-ar întâmpla cu mine orice; Lucrarea este a lui Dumnezeu şi El o va duce sigur la biruinţă”.

Noi vedem acum, după cincizeci de ani de la cuvintele acestea, cât de adevărată era mărturisirea lui, cât de mare era adevărul pe care ni l-a spus… Şi când un adevăr se verifică cu durată şi cu roade, aceasta îl arată că el este Adevărul lui Dumnezeu.

Se vorbeşte despre multe adevăruri acum, sunt mulţi oameni care se numesc trimişi ai Adevărului acum; dar dacă lucrarea lor nu durează şi dacă lucrarea lor nu are roade… aceasta arată că ei nu sunt din Adevărul cel adevărat al lui Dumnezeu, ci din adevărurile false care, ca şi stelele mincinoase, se arată puţin şi apoi pier pentru totdeauna.

Stelele care sunt adevărate nu cad. Stelele care cad nu sunt adevărate!…

Adevărurile care trec şi pier nu sunt adevăruri.

Adevărurile care sunt adevărate, acelea rămân şi le dovedeşte timpul, durata şi roadele.

Noi suntem aici şi binecuvântăm pe Dumnezeu din toată inima că suntem aici. Dar aceasta este dovada că adevărul care ni s-a mărturisit era adevărat, pentru că el era de la Dumnezeu. Şi noi Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că ceea ce se petrece acum şi noutatea acestor lucruri este o noutate rânduită de Dumnezeu. De fapt, noi îi spunem „noutate”, – dar ceea ce vedem aici nu este o noutate. În felul acesta se petreceau nunţile înaintaşilor noştri sfinţi din vremea primilor creştini.

Poporul nostru român a fost un popor creştin de la naşterea lui. Strămoşii noştri [romani] au fost aduşi aici de Imperiul Roman tocmai pentru credinţa lor. Şi ei au întemeiat familiile lor creştine – şi începutul poporului nostru a fost când ne-am născut pe calea lui Dumnezeu şi ne-au lăsat şi ne-au îndrumat prin nişte obiceiuri credincioase şi binecuvântate.

Dar istoria noastră zbuciumată (din care o mie de ani nici nu cunoaştem) ne-a dus sub stăpânirea unor neamuri păgâne care au nimicit din inima noastră bunele obiceiuri lăsate de la început de părinţii noştri… Şi au căutat cu tot dinadinsul să ne nimicească nu numai credinţa, ci şi fiinţa neamului nostru, aducând în locul bunelor obiceiuri pe care le moşteniserăm de la părinţii noştri creştini de la început, obiceiurile păgâneşti ale stăpânitorilor care ne-au asuprit, impu­nându-ni-le adesea cu forţa.

Şi aşa, bunele noastre obiceiuri de la cununiile noastre, de la botezurile noastre, de la înmormântările noastre, de la pomenirile noastre şi de la aniversările noastre, în loc să fi continuat curate, frumoase, biblice, cum le-au lăsat părinţii noştri de la început, în decursul sutelor de ani de robie păgânească în care ne-au stăpânit păgânii, au devenit nişte obiceiuri păgâneşti. Şi aceste obiceiuri s-au încetăţenit apoi, stricând tot ceea ce era frumos în credinţa noastră şi otrăvind tot ceea ce era curat, sfânt, bun, frumos în fiinţa şi în sufletul poporului nostru.

Că dacă se vorbeşte cu adevărat şi cu temei despre omenia românului, despre nobleţea lui sufletească, despre calităţile lui adevărate, ale poporului nostru, înnăscute în fiinţa noastră, acestea erau nişte daruri date de Dumnezeu pentru credinţa părinţilor noştri din care ne-am născut. Din ei, Dumnezeu a imprimat fiinţei noastre şi firii noastre aceste calităţi deosebite în mijlocul tuturor popoarelor păgâne între care am trăit. Aceste calităţi sfinte, primite prin Evanghelia Domnului şi prin credinţa pe care am avut-o de la început prin înaintaşii noştri, au devenit pe urmă caracteristicile frumoase, nobile, superioare cu care ne mândrim şi despre care ne place mereu să vorbim. Dar toate aceste lucruri au rămas ca un jăratec ascuns sub prea multa cenuşă şi zgură a obiceiurilor pe care le-am suprapus apoi peste aceste lucruri frumoase, trădările păgâne şi obiceiurile rele ale celor care au trecut peste poporul nostru, asuprindu-l şi chinuindu-l atâtea sute de ani.

Când Dumnezeu S-a îndurat să asculte rugăciunile şi să primească jertfele şi lacrimile înaintaşilor noştri care au pătimit şi au suferit atâtea sute de ani, a venit ceasul minunat al eliberării, al neatârnării, al independenţei naţionale. În vederea acestui ceas, Dumnezeu ne-a format o conştiinţă naţională şi, din toate părţile poporului nostru, oamenii iluminaţi de Dumnezeu şi de această conştiinţă au luptat, au lucrat şi au suferit până când au ajuns la ziua cea mare a independenţei noastre, când Dumnezeu a făcut ca, după atâtea secole de jertfe şi de lungi suferinţe, să putem ridica şi noi capul în mijlocul tuturor popoarelor pământului, liberi între nişte hotare care ne-au cuprins, slobode, pe toţi.

Mulţumim lui Dumnezeu pentru aceasta! El a fost Singurul Aliat care a sprijinit poporul nostru de-a lungul secolelor sale de lupte şi de jertfe.

58. „UN CER NOU ŞI UN PĂMÂNT NOU”

din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Cluj – 5 septembrie 1981

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 2

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!