Pocăinţa nu stă-n gesturi,
Nici în forme ori cuvinte,
Ea e Taina ce pătrunde
Până dincolo de minte,
Ea este izvor de lacrimi
Care curge spre Lumină,
Curăţind păcatul celui
Care plânge şi suspină.
Pocăinţa nu e numai
Într-un scaun de spovadă,
Ea continuă de-acolo
Între cei ce pot s-o vadă…
Dezlegarea ce-am primit-o
N-are rol de mântuire,
Dacă nu-i simţim lucrarea
De iertare şi-nnoire…
Pocăinţa nu se-opreşte
Nici la actul de frăţie,
Când depunem legământu-n
Scumpa noastră ostăşie,
Ci atunci e începutul,
Când conştientizăm cu teamă
Că Spovada este-o Taină,
Iar Biserica ni-e Mamă.
Pocăinţa nu-i de-o clipă,
Ci-i de-o-ntreagă vieţuire,
Este-o luptă cu păcatul
Ce-l avem născut în fire,
Este-o luptă permanentă
Cu ambiţia firească,
Cu-acel şarpe care muşcă,
Pe ascuns, să ne-otrăvească.
Pocăinţa-adevărată
Este-aceea ce ne-ajută
Să ne cercetăm cu-asprime
Şi cu inima durută,
Este-aceea ce ne-acuză
Pentru-acele mici păcate,
Storcând lacrimi de căinţă,
Lacrimi sincere…, curate…
Pocăinţa nu ne lasă
Să vedem păcatu-n semeni,
Ci ne-arată totdeauna
Că şi noi suntem asemeni,
Ne arată murdăria
De pe haina sufletească,
Ca să nu mai poată nimeni
Cu nimic să se mândrească.
Este însă şi-o-aşa zisă
Pocăinţă de-ochii lumii,
Care, într-o clipă, stoarce
Lacrimi false de la unii,
Lacrimi numai de faţadă
Care-ascund făţărnicie –
Astea-s lacrimi lucifere
Pline de meschinărie!…
Pocăinţa care vine
Din mustrări de conştiinţă,
Ea e permanent discretă
Storcând lacrimi de căinţă;
Asta-i pocăinţa sfântă
Care-aduce mântuire!…
În rest, totul e minciună,
E un fel de hărţuire…
Costel ROTARU
