Părintelui Iosif
Încărcat cu roade pomul stă smerit plecat spre cale,
Apăsat sub greutatea şi povara roadei sale…
Singur el cunoaște toată suferinta care o duce
Când lovit de toti, el singur, mai stă straje la răscruce….
Au trecut pe lângă dânsul mulți flămânzi pe aceia cale
I-au rupt crengile lovindu-l, mâncând rodurile sale…
Dar el sângera ’n tăcere, iar la celce l’au lovit
Loviturilor duşmane, el cu roade a răsplătit…
Și plecând apoi în lume, toți flămânzii cei sătui
Te uitară pom sărmane, din răscruci de cărărui…
Dar tu i-ai ertat din suflet şi-aştepţi altă primăvară
Să ’nfloreşti şi să dai roade, pe flămânzi să-i saturi iară…
Și-abia după ce te-i duce, ș’or rămâne singurel
Vor vedea şi-şi vor da seama, ce fuseși tu pentru el.
Tu te pregăteşte iarăşi, să ’nfloreşti la primăvară,
Și nu plânge! Mulţumeşte: pentru pietrii și ocară.
Te hulesc şi râd de tine pomii cei numai cu frunză
Vreau sub frunza lor deşartă, roada ta să ți-o ascunză…
Însă frunza lor frumoasă, sortită-i putreziciunii,
După tine rămân roade; după ei rămân tăciunii…
I. MARINI.
Sursa: Isus Biruitorul, amul II, nr. 21, 17 mai 1936
