Mi-ai strălucit privirii şi sufletului stins,
cândva, când norii negri mi-erau de necuprins…
Şi cerul vieţii mele s-a-nseninat încât
n-am mai ştiut că-i noapte, ci zori de zi!… Şi-atât!…
Ştiu nopţile de farmec, de-alin, de meditări
cântate-n rugăciune şi plânse-ntre cântări,
ce-au fost cărări de aur spre drumul fericit,
pe care împreună mi l-am dorit pornit…
Îmi amintesc de crinii ce-i semănam atunci,
umplând de-nfiorare şi har a noastre lunci,
de dorul revederii de după despărţiri,
de tainicele clipe sfinţite-n întâlniri…
…De tot ce ne umpluse lăuntrul fericit…
Îmi re-amintesc şi locul unde-s acum oprit…
Şi, când Îl văd pe Domnul plângând de jale plin,
lăuntrul mi se rupe de-un nesfârşit suspin.
Şi cântecu-mi se face un geamăt lung şi-amar,
iar luncile cu crinii, un dureros Calvar.
Mi-e strigăt rugăciunea în tot lăuntrul meu
Şi-un gând durut mă roade şi chinuie mereu.
Privind napoi pe drumul de-o vreme pân-aici,
văd creşterea-mi ne-ajunsă şi paşii-atât de mici,
văd urma-mi vinovată pe unde m-am târât
şi fumul jertfei mele împrăştiat urât…
…Şi plâng din locu-acesta şi-L rog pe Dumnezeu
să nu mă lase singur, căci mi-e amar de greu!…
…Şi-aş vrea să tac –
tăcerea să-mi fie-al meu cuvânt
Şi cântecul cu care voi merge în mormânt…
Costel BALAN
